VIOREL MĂRGINEAN - "M-a fascinat totdeauna albul iernilor"

- Maestru neîntrecut al peisajelor hibernale, transformă ninsorile, cu penelul, în priveliști de vis. În picturile lui Viorel Mărginean, arta bate realitatea -

O liniște de început de veac

- Maestre Viorel Mărginean, sunteți un mare pictor al iernilor românești. Iubitorii de artă care au tablourile dvs. în casă se pot consola, prin ele, de absența zăpezii, care de la o vreme se lasă aș­teptată cam mult. Ce v-a îndemnat să pictați peisaje de iarnă?

- M-a fascinat tot­deauna albul ier­ni­lor. La mine aca­să, la Cenade, în Ardeal, iernile erau strălucitoare și pu­re. Alături, pădu­rea seconda zăpezile bogate, în contraste de culori extraor­dinare, pe care nu le găsești în restul anului, nicăieri. Eu am copilărit între doi versanți înalți și împăduriți, aproape de Târnava Mare. Acolo, pădurea avea nuanțe infinite. Toamna, copacii căpătau culori îmbătătoare. Iarna, pădurea își mai domolea culorile, dar tot rămânea o simfonie extraordinară de roșuri brune, care tăiau albul zăpezii într-un contrast somptuos. În plus, iarna păsările zboară mai puțin, nu mai forfotesc în pădure, ca primăvara, de pildă. Așa că peste toată firea se așterne o liniște albă, ca de început de veac. Toate acestea m-au determinat să pictez ierni, dar am o singură lucrare cu iarna de acasă. Se numește chiar așa: Iarna la Cenade.

- Un singur tablou, dar care v-a făcut fai­mos...

- "Iarna la Cenade" am pictat-o după ce am absolvit Facultatea de Belle-Arte de la Bucu­rești. Și nu mult după as­ta, am rămas fără atelier. M-am dus pe la primărie și, în sfârșit, am găsit ceva. Era o fostă prăvălie cu vitrine mari și foc cu lemne. Dar așa impro­vizată cum era, am pictat foarte mult în prăvălia aia. Acolo am lucrat și "Iarnă la Cenade". Eram departe de satul meu, și nici măcar nu era iarnă, era o caniculă de zile mari. N-am avut pânză de in, am pictat-o pe o pânză de sac, și aia înnădită din două bucăți, dar cu mare drag, cunoscând locurile de-acolo și iubind iarna, și dealurile, și pădurea, și tot ce era în jurul meu în copilărie. Cu tot ce strânsesem în suflet, am făcut Iarna mea la Cenade. Sigur, de atunci am mai pictat multe tablouri cu ierni, dar "Iarnă la Cenade" nu e decât una cu acest nume.

- V-ați pictat ier­nile și afară, în aer liber, cu mănuși în mână și căciulă de blană, ca să vă fe­rească de ger, sau doar din suflet și amintiri?

- Când eram stu­dent aici, în Bucu­rești, împreună cu pic­torul Vladimir Șe­tran, ieșeam să pic­tăm peisaj și afa­ră, în natură, și de câteva ori am fost și la pictat ierni. Dar e foarte greu de lucrat când e frig afară. Îți îngheață mâna, îți îngheață și culorile. Spre norocul meu, cunoscând foarte bine iernile, încă din copilărie, nu trebuia să merg neapărat iarna în câmp. Imaginația pictorilor este bine antrenată. Poți picta o iarnă din plină vară. Am pictat multe ierni în anotimpuri diverse.

- Vă amintiți întâmplări de iarnă mai speciale, încrustate în copilăria dvs. ardelenească?

- O mulțime! De exemplu, iarna apăreau mulți mistreți și căpriori. Pădurarul punea fân ca hrană. Dacă era zăpada mai mare, nu găseau iarbă. Și aco­lo, dacă te ascundeai la o anumită distanță, puteai să vezi tot felul de animale, foarte prudente la ce se întâmplă în jurul lor. Mănâncă, dar privirea le este în toate direcțiile. Erau căpriori, lupi, vulpi, viezuri, iepuri. Odată, mi-a ieșit în față un lup. Se cățărase pe un gard, în două picioare. O vreme s-a uitat lung la mine. S-a lămurit că-s copil, o mogâldeață de om. Nu eram un pericol pentru el. Apoi a sărit în livadă, a mai trecut un gard, agil și iute, și s-a topit în pă­dure, ca un fum. Atunci am văzut cel mai de aproa­pe cum arată un lup. Oricum, îi auzeam serile cum urlau pe dealuri și în spatele casei. Veneau aproape de sat numai când era zăpadă mare și erau flă­mânzi. Dădeau târcoale să prade. Însă nimeni, ni­cio­dată, n-a fost atacat de lup. Și mai aveau lupii un loc al lor. Era un grohotiș uriaș și adânc, plin de curpeni în­câlciți. Un hățiș de nepătruns. Acolo se împe­re­cheau, se băteau, făcându-și curte lupește. Era pră­păd. Atunci erau ei cei mai răi și periculoși. Îmi amintesc cum odată, pe când lupii aflați în rut urlau ca din iad în văgăuna aia, a trecut pe la poarta noas­tră un om. Stătea într-un cătun mai departe. De-acum era noapte și iarnă geroasă. Bătrânului îi lipsea o mână. "Auzi cum urlă haita de lupi în calea ta! Rămâi la noi până dimineață, când or pleca", i-am spus: "Să nu te omoare!". "Nu mă mâncă pe mine lupul! Îs om cu suflet curat", a zis și a plecat. Avea doar o botă cu el. Cu ea a străbătut singur noaptea, printre lupi, fără frică. Așa oameni bărbați erau în copilăria mea.

Satul din amintiri

- Iernile dvs. sunt tih­nite și liniștite, neîn­fio­rate de vifornițe și nin­sori. O cantată de Bach...

- Nu mi-au plăcut ni­ciodată viforul și zăpezile viscolite. Nu mi-a plăcut să fac un personaj înco­voiat, care abia să se vadă din zăpada viscolită. Ier­nile mele sunt liniștite, cu contrast și claritate. Pen­tru mine, la fel ca și pen­tru țăranul român, iarna e foarte specială. Acum, țăranii sunt mai liberi, au timp. E vremea poveștilor și a cântului. Vremea săr­bă­torilor multe: Cră­ciu­nul, Anul Nou, Bobo­tea­za, cu obiceiuri și tradiții (transmise din generație în generație). Pentru sărbă­torile astea, țăranii așteaptă iarna cu o nerăb­dare tihnită. O tihnă care e legată de peisaj, de întin­derile de alb, și care mie îmi dă o anumită stare. Nu pot s-o descriu în cuvinte, dar o pictez. E în natura din sufletul meu, cu care voiesc să-l învălui pe privitor.

- Sunteți transilvănean, dintr-o zonă ro­mâ­neas­că care își păstrează tradiția. Satul dvs. mai stă în vechile lui tipare?

- Încă mai stă. Deși mulți, mai ales tinerii, l-au părăsit, s-au dus la lucru în alte părți. Dar această tradiție a locului și a caselor trebuie păstrată cu orice preț. Iar comuna mea, Cenade, are o noblețe a ei și un specific, ca multe alte sate din Ardeal. Să vă po­ves­tesc întâi despre casele vechi, ce-mi sunt tare dragi. Înain­te, în satele ardele­nești, românii au fost iobagi. Și aveau ca­sele din nuiele împle­tite și chirpici. Nu foarte mari. Odaia lor principală n-avea tavan, iar soba de gă­tit era lipită de cup­torul de pâine și cea­u­nul de mămăligă era legat cu un lanț, atârnat peste foc. Fumul se ducea în po­dul casei, și nuie­lele alea de lemn, din care erau făcuți pere­ții, prindeau un glanț de la fum, un luciu ară­miu. Eu am mai prins vreo cinci biju­terii de case vechi din acestea, în Cena­de. Pe urmă, trebuie să vă spun că la mine în Cenade trăiesc și sași. Dar sașii și ro­mânii, chiar dacă nu stau alături, își spun toți "vecine". Ceea ce e important și fru­mos. Și se ajută între ei. Văd și acum șiru­rile de care gemând de grâu, din copilăria mea. Pe atunci, toate meseriile erau bine îm­părțite, pe etnii, chiar. Românii, de pildă, lucrau lemnul. Tot ce era din lemn, făceau românii. Lem­nul, când îl cio­plești, are un miros extraor­di­nar, și nu pot uita mirosul din anii co­pi­lăriei, deși a trecut mult de-atunci. La noi în casă, masa și scaunele erau făcute de bunicul meu. În schimb, cărămida o făceau țiga­nii, arsă în cuptoare mari. Că nu puteau fi cărămi­dari românii, cu că­meșile lor albe, cioareci albi și co­joc alb! Iar sașii erau zidari. Toate casele de la mine din comună sunt zidite de sași. Acum, foarte mulți dintre ei au plecat, au mai rămas doar câțiva.

- Mai ajungeți pe acasă, la Cenade?

- Îmi este foarte dor să mă duc, dar sănătatea nu mi-a permis. Am fost ultima oară acolo acum doi ani. Înainte mergeam anual. Am o soră în Cenade, care-i mai mare ca mine. Are o casă care-i chiar în pădure. E un loc absolut extraordinar.

Biblioteca naturii

- Maestre Mărginean, se spune că locul naș­te­rii ne urmărește, ca o umbră, toată viața. Că apa bă­ută acolo nu se poate uita. Dvs. datorați ceva originilor țărănești, un fel de a înțelege viața, un anume fel de a fi, o încăpățânare în a persevera?

- Și acum, la 82 de ani, eu mă scol dimineața, la șase și jumate, șapte. Și după ce mănânc, mă duc la atelier să pictez. Prețuiesc ordinea. Îmi place ca fie­care lucru să aibă un loc al lui. Asta îți ușurează viața și câștigi timp pentru artă. Iar această organi­zare o datorez părinților mei, țărani. Am să vă mai povestesc ceva, un alt răspuns la întrebarea dvs. Acum vreo 30 de ani, mergeam cu mașina prin țară, cu doi colegi. Era dimineața, devreme. Și am văzut un copilaș care ședea într-un lan mare de porumb. Cu mama lui alături. Doar ei doi, în imensitatea câmpului. Răsărea soarele. Mare și roșu. Și copilul sta cu fața către soarele ăla uriaș. O întâmplare foarte rară, ce lasă urme în sufletul unui copil. Și am spus: "Uitați-vă bine, acest copil va fi ori pictor, ori scriitor, ori muzician".

- Țărănia a­ceas­ta frumoasă, moș­te­nită prin sân­ge, v-a pus piedici, câ­teodată, v-a dez­avan­tajat în com­parație cu pictorii din București, care au avut muzee la îndemână și săli de expoziții, încă de la început?

- În București, eu am venit de la Cluj, de la liceu, unde disciplina și munca erau la or­dinea zilei. Intrat la facultate, în Bucu­rești, am păstrat aceleași deprin­deri: mergeam la toate cursurile, eram foar­te atent la profesori și am ajuns repede să fiu apreciat, căci făceam și lucrări bune, uneori mai bune decât ale colegilor care erau de la oraș. Cunos­când așa de bine na­tura, eram încăr­cat cu stări pe care un orășean nu le-avea, o vibrație și o plenitudine su­fletească. Cei drept, avusesem și niște profesori remar­ca­bili la Li­ceul de Artă din Cluj. Așa că nu mi-a fost greu să mă afirm în lumea artei din Capitală. Am aflat destul de târziu, de pildă, prin anul doi sau trei de facultate, că lucrările picto­ru­lui se semnează. Și am fost puțin mirat. Credeam că pictura și sculptura sunt ca orice altă meserie "mireană", și nu trebuie neapărat sem­nate. Dar treptat, le-am în­țeles pe toate. Deși nu mi-a fost ușor. Acasă nu am avut o bibliotecă de 2000 de cărți. Dar biblioteca mea era natura.

- Am început un an nou, pe care fiecare om și-l dorește mai bun. Vă leagă un vis anume de 2016?

- Cum sunt mai puțin de trei ani până la împli­nirea a 100 de ani de la Marea Unire, mă preocupă un ansamblu de monumente, pe care aș vrea să le rea­lizez pen­tru București. Vreau să unesc pe o sin­gu­ră axă, un singur ansamblu uriaș de monu­mente: în Piața Constituției, în Piața Unirii și în Piața Alba Iu­lia. Ce depindea de mine, am făcut. Sper în con­ti­nuare, deși totul merge foarte greu. Oricum, sunt optimist. Mă gândesc și la o expoziție de pictură, pe care vreau s-o deschid în primăvară, când vre­mea e numai bună pen­tru un spectacol de artă, mân­gâiat de adieri proaspete. Atunci îi voi invita ne­gre­șit și pe cititorii revistei dvs., cărora le urez "La mulți ani!".