Profesorul Eugen Negrici va împlini în toamna acestui an 75 de ani, ceea ce mi se pare neverosimil: nici înfățișarea, nici vioiciunea de spirit nu-i atestă vârsta. Undeva, spre sfârșitul "Sesiunii de toamnă", citează unul din paradoxurile lui Oscar Wilde: "Tragedia vârstei înaintate nu e de a fi bătrân, ci de a fi rămas tânăr". În cazul scriitorului Negrici, există însă consolarea că, rămas viguros în spirit, își păstrează forța de seducție a cititorilor. De aceea vă și recomand noua lui carte, care nu e un jurnal convențional, ci o selecție parcimonioasă din notațiile făcute timp de patru decenii, din 1975 până în 2015. Însemnările precaute din anii ceaușismului au fost completate din memorie mai apoi, dar întregul volum stă sub semnul preocupărilor sale de cărturar - critic, istoric literar, stilistician. Înainte de 1989 îi aduseseră notorietate în cercuri literare volumele dedicate literaturii române vechi, dar mai ales "Expresivitatea involuntară" (1977), "Figura spiritului creator" (1978) și "Imanența literaturii" (1981) - subversive în context prin chiar metodele teoretice aplicate și concluziile lor. În libertate, și-a putut aplica teoriile și asupra poeziei așa-zis patriotice din proletcultism ("Poezia unei religii politice" - 1995), sau în "Literatura română sub comunism" (vol. I Proza - 2002; vol. II Poezia - 2003). Cea mai comentată carte a lui, cu opinii contrastante, a fost însă "Iluziile literaturii române" (2008) în care analiza fără complezență prejudecățile perpetuate în istoria literaturii noastre, tendințele de supraevaluare și automistificare. Luciditatea ce marchează studiile sale se regăsește și în suita de notații din acest jurnal atipic, foarte discret în ce privește viața intimă. Deși selecția a privilegiat "jurnalul de lecturi" și a eliminat în general sentimentele și simțirile, a lăsat totuși să se străvadă, ascuns după citate din filosofi și scriitori celebri, omul cu sensibilitățile, vulnerabilitățile și păcatele sale. Iată de exemplu, în 1977, pe lângă citate din Nietzsche, pe care se străduia atunci să-l traducă (din franceză!), tânărul Negrici alege unul și din siroposul, pe drept uitatul Paul Bourget: "Ești cu adevărat vindecat de o femeie doar dacă nu mai ești nici măcar curios cu cine te uită". Ponderea o au însă concentratele semnificative pentru devenirea lui profesională, atmosfera diferitelor etape ale carierei academice de la Craiova și București, ale vieții literare. Deși știe că autoscopia pentru ochi străini e inevitabil ipocrită, urmărind să lase o imagine flatantă, Eugen Negrici nu ezită să se arate și în lumini nefavorabile. Încă din copilărie "s-a văzut că mi-e imposibil să-mi asum o situație umilitoare, să-mi recunosc un eșec. Și că, din această pricină, nu voi pregeta să-mi protejez egoul, să mistific și să mă mistific". Își recunoaște - în 1981 - și abdicările: "Anii mei de succes (...) sunt de fapt anii derogării. Am observat cât de rău îmi merge când sunt autentic și cât de bine când, asurzit de vanitate, sunt alături de mine, de ființa mea morală. Sau când mi-o alterez ca să plac sau să mă impun". Luciditatea necruțătoare nu e o noutate pentru cititorii eseurilor lui. O revelație e însă talentul de povestitor al lui Eugen Negrici, când depășește notația succintă și relatează pe larg întâmplări. De pildă, aventuri la vânătoare, căci, pentru el "vânătoarea nu e un hobby oarecare, e chiar meseria mea secretă și mitologică (...) Sunt la urma urmei un Săgetător". Sau povestirea repartiției sale de după licență. Sau rolul jucat de el în decembrie 1989 în "revoluția de la Craiova". Sau când evocă pasaje din biografia tatălui său, fostul ofițer regal Nicu Negrici, rănit pe front și salvat de la închisoare în 1946 de mărturia unui croitor. Sau scenele excepționale cu Marin Preda, Nicolae Manolescu, Marin Sorescu, Mircea Ciobanu. Fiecare din ele e o proză scurtă de mare efect. Când povestește, îi dispare tendința de a teoretiza în direcția obsesiilor lui semiotice, de a stoarce faptelor un sens, de a-și cenzura sentimentalismul și de aceea transmite emoție așa cum numai literatura o poate face. Îți și pare rău că asemenea pagini în care profesorul renunță la filtrele livrești nu sunt mai numeroase, căci acolo viața respiră în aerul tipărit, oamenii rămân pururi însuflețiți, iar povestitorul-vânător își găsește ținta în chiar mintea noastră.