Ca în fiecare an, Sărbătorirea Crăciunului o facem cu familia. Privindu-i pe toţi cei adunaţi acolo, lângă bradul împodobit, mi-a venit aşa, deodată, un gând. Noi doi, acum bunici, suntem autorii acestui grup!!! De unde am pornit şi unde am ajuns!
După criteriile mele de acum, eram doi puştani, când întâmplarea sau poate destinul a făcut să ne cunoaştem şi să ne placem. Eu terminasem liceul şi învăţam pentru admiterea la facultate. El terminase facultatea şi era în căutarea unui loc de muncă. Era vară, dimineaţa învăţam, iar seara ne întâlneam şi colindam parcul Herăstrău. Nici unul nu prea aveam bani, aşa că cel mai ieftin era să mergem în parc.
Tot plimbându-ne seară de seară, am reuşit să mai aflăm câte ceva despre noi. Nu prea ştiam multe unul despre altul, nici măcar că locuiam pe aceeaşi stradă. Sora mea şi cu mine apăruserăm în cartier de vreo doi ani. După ce mama noastră a murit, ne mutaserăm la sora mamei, cea care ne devenise tutore. Vigilentă, şi luându-şi "funcţia" în serios, după ce a aflat că în fiecare seară ies cu acelaşi tânăr, a început să se informeze. A devenit mai îngăduitoare după ce a înţeles că era vorba de o familie de oameni serioşi. Bănuiesc că şi părinţii lui au devenit curioşi, pentru că, într-o după amiază, am fost invitată să mergem împreună cu ei la un croitor din cartier, ca să-i comande un costum de haine. M-a prezentat şi m-a lăsat lângă mama lui, el mergând cu tatăl său înainte. Normal că am fost analizată, cântărită, într-un cuvânt - testată. Am trecut cu bine examenul. Prima dovadă de simpatie, care m-a impresionat puternic, a fost că la primul meu examen de admitere la facultate, el a venit cu mine, m-a aşteptat în curtea facultăţii două-trei ore, cât a durat, şi mi-a oferit două sandvişuri trimise de mama lui.
Dinspre mine, veştile nu erau deloc bune. Fără mamă, cu un tată urmărit de securitate, cu două mătuşi, dintre care numai una cu serviciu, cu o bunică la ţară care era declarată chiabur (nici nu ştiu dacă astăzi cineva mai ştie ce însemna asta) cred că eram un pericol public. La facultatea de farmacie, unde dădusem examen, nu am intrat, deşi obţinusem media nouă, pentru că, alături de dosarul cu note era şi dosarul politic care dădea peste cap orice medie ai fi obţinut. Indicaţia era ca tinerii cu dosar politic să dea examen numai la şcoli tehnice. Aşa că am fost admisă, cu notă maximă la examen, la o astfel de şcoală. Toată vara aceea, plină de evenimente, am trăit-o împreună, iar mama lui mă oprea la ei, după o plimbare, să ne trateze cu câte ceva. La un moment dat, ne-a întrebat brusc: dar de ce nu vă căsătoriţi voi doi? Parcă vedea prin noi ca prin sticlă, pentru că deja începusem să înţelegem că nu mai puteam s-o ducem tot aşa. Locuinţă nu aveam, eu nu terminasem încă şcoala postliceală, serviciu nu avea decât el dar, ca orice tineri, eram curajoşi. Ne gândeam că ceva-ceva vom găsi noi. Aşa că ne-am căsătorit. Am stat un an în vecinătatea dormitorului părinţilor lui, într-o cameră de trecere spre baie, pe care noaptea o izolam (numai vizual, că fonic nu se putea) cu o perdea. După un an, s-a găsit o soluţie şi ne-am mutat într-o cameră mică, situată la primul etaj, în casa unchiului soţului meu. În odaie era un pat de o persoană, un şifonier în stil vechi, vreo două-trei scaune şi un mic fotoliu. Nu am scăpat nici aici de deja celebra perdea, de care se amuzau prietenii noştri. Din cameră se intra, printr-o nişă în perete, într-o încăpere mică, ce avea doar o chiuvetă şi un W.C. Bucătărie nu aveam, aşa că acea cameră a devenit şi baie, şi bucătărie.
Am terminat şcoala, am început să lucrez şi, încet-încet, să mă pricep la bucătărie. Fiind foarte mofturoasă la mâncare, mă străduiam ca tot ce găteam să-mi placă. Şi mai era ceva, acel suflet pe care ţi-l pui în tot ce faci, inclusiv în preparatul mâncării. Ce ştiam eu despre căsătorie? Mai nimic. Crescusem numai cu mama. Surorile ei nu mai erau căsătorite, aşa că modelul meu era... cam ce vedeam în filme sau citeam în romane. Mult prea departe de realitate. Mă iritau cel mai tare schimbările bruşte de dispoziţie ale soţului meu, cărora cu greu le făceam faţă, pentru că şi eu, la rândul meu, eram înclinată să fac totul bine şi m-ar fi încântat o apreciere.
Au trecut cinci-şase ani, iar eu am început să-mi doresc un copil. Jeleam după fiecare sarcină întreruptă, parcă se rupea ceva din mine. Dar de fiecare dată mai amânam puţin pentru că... nu aveam încă minte în cap. În al nouălea an de căsnicie, la prima sarcină, am pus piciorul în prag. Eram decisă să păstrez copilul, indiferent dacă el va vrea sau nu. Aşa a apărut pe lume primul nostru copil, o fetiţă. Situaţia noastră locativă nu se schimbase. Aceeaşi cameră mică, încălzită cu lemne. Baie făceam într-un lighean mare şi, din când în când, puteam face duş în baia proprietarului casei, care era unchiul lui. Dar aveam un sufleţel lângă noi, pe care de abia l-am aşteptat. Am început să învăţăm meseria de mamă şi tată. De la cine? De la nimeni, asta se învaţă din mers. Norocul nostru a fost că aveam un copil sănătos, eu eram sănătoasă, l-am putut alăpta natural şi îi mergea bine. Eram în concediu de maternitate, l-am prelungit cât am putut, pentru că aveam şi examene de dat la facultatea la care intrasem între timp. Învăţam cu voce tare, cu ea în braţe. Eram un bun somnifer, pentru că adormea imediat. Ne-a umplut viaţa, ne-a reparat căsnicia care începuse să cam scârţâie, ne-a dat un nou început, acela de părinţi responsabili.
Pentru primul copil m-am luptat cât am putut, dar pe al doilea nu mi-l mai doream. Fusese greu cu copil mic, cu facultate, cu serviciu, cu gospodărie, deşi ne luasem o femeie cât eram la serviciu. Parcă nu mai aveam forţă. Dar familia se unise, făcând presiuni. Culmea este că o iubeam atât de mult pe fetiţa noastră, încât mă gândeam că nu mai are cum să încapă în sufletul meu încă o iubire la fel de mare. Se luptau cu mine pe toate fronturile. Primul a fost soţul meu, care pentru ziua mea de naştere mi-a umplut toaleta cu toate cosmeticele franţuzeşti pe care le găsise pe piaţă, inclusiv unele care îi erau dezagreabile, gen creionul dermatograf, vopseaua de păr, rujul etc. Fetiţa noastră avea cam cinci ani şi au învăţat-o să-i scrie lui Moş Crăciun şi Moş Nicolae că ea îşi doreşte de la ei o "frăţioară".
Cu atâtea "ajutoare", a apărut o nouă sarcină. Aveam deja treizeci şi cinci de ani, dar toată lumea se bucura. Singura care încă nu era prea convinsă eram eu, care duceam în spate un mare hop al căsniciei noastre, pe care încă nu-l trecusem. În cele din urmă, m-am decis să ţin sarcina. Era de aproape trei luni, când am făcut o curăţenie generală în podul casei, iar în noaptea respectivă am avortat. Era prima oară când mi se întâmpla asta. Nu după mult timp, am rămas din nou gravidă. Acum eram decisă să păstrez copilul. Am avut o sarcină dificilă, mereu pe muchie de cuţit, cu internări periodice în spital şi supraveghere permanentă. Parcă nu mai eram eu. Dar am dus-o până la termen. M-am internat dimineaţa pe la şase, la fel ca prima oară, m-a văzut doctorul meu şi mi-a spus să stau liniştită, că totul merge bine şi că el are timp să meargă să bea o cafea. Cu mult înainte de ora preconizată, s-a declanşat naşterea. Îi spuneam moaşei să mă ducă în sala de naşteri, iar ea parcă nu mă credea. Până la urmă, am ajuns în sală, înaintea doctorului.
Ca de obicei, Sărbătorile Crăciunului ne-au adus împreună, cu mic cu mare. A fost o plăcere să-mi văd fata cu soţul ei şi cei doi băieţi ai lor, să-mi văd băiatul (cel născut cu căiuţele pe cap) cu frumoasa lui soţie şi cei doi copii, un băiat şi o fată. Ce poate fi mai frumos? Şi totul a pornit de la o întâlnire la un colţ de stradă...
ANCA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
