Ca în fiecare an, Sărbătorirea Crăciunului o facem cu familia. Privindu-i pe toți cei adunați acolo, lângă bradul împodobit, mi-a venit așa, deodată, un gând. Noi doi, acum bunici, suntem autorii acestui grup!!! De unde am pornit și unde am ajuns!
După criteriile mele de acum, eram doi puștani, când întâmplarea sau poate destinul a făcut să ne cunoaștem și să ne placem. Eu terminasem liceul și învățam pentru admiterea la facultate. El terminase facultatea și era în căutarea unui loc de muncă. Era vară, dimineața învățam, iar seara ne întâlneam și colindam parcul Herăstrău. Nici unul nu prea aveam bani, așa că cel mai ieftin era să mergem în parc.
Tot plimbându-ne seară de seară, am reușit să mai aflăm câte ceva despre noi. Nu prea știam multe unul despre altul, nici măcar că locuiam pe aceeași stradă. Sora mea și cu mine apăruserăm în cartier de vreo doi ani. După ce mama noastră a murit, ne mutaserăm la sora mamei, cea care ne devenise tutore. Vigilentă, și luându-și "funcția" în serios, după ce a aflat că în fiecare seară ies cu același tânăr, a început să se informeze. A devenit mai îngăduitoare după ce a înțeles că era vorba de o familie de oameni serioși. Bănuiesc că și părinții lui au devenit curioși, pentru că, într-o după amiază, am fost invitată să mergem împreună cu ei la un croitor din cartier, ca să-i comande un costum de haine. M-a prezentat și m-a lăsat lângă mama lui, el mergând cu tatăl său înainte. Normal că am fost analizată, cântărită, într-un cuvânt - testată. Am trecut cu bine examenul. Prima dovadă de simpatie, care m-a impresionat puternic, a fost că la primul meu examen de admitere la facultate, el a venit cu mine, m-a așteptat în curtea facultății două-trei ore, cât a durat, și mi-a oferit două sandvișuri trimise de mama lui.
Dinspre mine, veștile nu erau deloc bune. Fără mamă, cu un tată urmărit de securitate, cu două mătuși, dintre care numai una cu serviciu, cu o bunică la țară care era declarată chiabur (nici nu știu dacă astăzi cineva mai știe ce însemna asta) cred că eram un pericol public. La facultatea de farmacie, unde dădusem examen, nu am intrat, deși obținusem media nouă, pentru că, alături de dosarul cu note era și dosarul politic care dădea peste cap orice medie ai fi obținut. Indicația era ca tinerii cu dosar politic să dea examen numai la școli tehnice. Așa că am fost admisă, cu notă maximă la examen, la o astfel de școală. Toată vara aceea, plină de evenimente, am trăit-o împreună, iar mama lui mă oprea la ei, după o plimbare, să ne trateze cu câte ceva. La un moment dat, ne-a întrebat brusc: dar de ce nu vă căsătoriți voi doi? Parcă vedea prin noi ca prin sticlă, pentru că deja începusem să înțelegem că nu mai puteam s-o ducem tot așa. Locuință nu aveam, eu nu terminasem încă școala postliceală, serviciu nu avea decât el dar, ca orice tineri, eram curajoși. Ne gândeam că ceva-ceva vom găsi noi. Așa că ne-am căsătorit. Am stat un an în vecinătatea dormitorului părinților lui, într-o cameră de trecere spre baie, pe care noaptea o izolam (numai vizual, că fonic nu se putea) cu o perdea. După un an, s-a găsit o soluție și ne-am mutat într-o cameră mică, situată la primul etaj, în casa unchiului soțului meu. În odaie era un pat de o persoană, un șifonier în stil vechi, vreo două-trei scaune și un mic fotoliu. Nu am scăpat nici aici de deja celebra perdea, de care se amuzau prietenii noștri. Din cameră se intra, printr-o nișă în perete, într-o încăpere mică, ce avea doar o chiuvetă și un W.C. Bucătărie nu aveam, așa că acea cameră a devenit și baie, și bucătărie. Casa era încălzită cu lemne la sobă, iar lemnele erau depozitate în beci. M-am bucurat mult pentru această cameră, numai a noastră. Era nelocuită de mult timp, așa că a trebuit să fac curățenie generală. A fost o mare încercare pentru mine, pentru că fusesem crescută numai între femei, și înainte, și după moartea mamei. Nu ne-au antrenat deloc în treburile gospodărești. Noi, sora mea și cu mine, aveam o singură treabă - să învățăm și... să fim cuminți. Am plecat din casa socrilor mei cu o furgonetă, cu care am adus o plapumă și două perne primite cadou de nuntă de la bunicii mei, două garnituri de pat și, pentru bucătăreală - două farfurii adânci, două întinse, două pahare, două căni, tacâmuri complete pentru două persoane și o oală mică, în care era o bucată de carne pentru gătit. Ulterior, ne-am luat un aragaz mic cu două ochiuri și un mic frigider. Mai mult nici nu încăpea în mica noastră bucătărie..., toaletă... Dar eram fericiți, pentru că, în sfârșit, eram singuri. Nu știam să gătesc, așa că am apelat la sfaturile mătușii mele, soră a mamei, să vină să-mi dea lecții. Acum îmi vine să râd când mă gândesc la puștoaica aia ambițioasă, care voia să le facă pe toate. Culmea este că până la urmă le-am făcut. M-am cățărat pe pervazurile ferestrelor - la etaj, pentru a spăla geamurile, de-am speriat toate vecinele din curte. Am curățat pereții de păianjeni, într-un cuvânt, am luminat camera. În patul de o persoană, trebuia să încăpem doi. Nu se putea decât dacă amândoi dormeam pe aceeași parte. Am încercat în fel și chip, dar altfel nu se putea. Nu aș putea spune că nu era plăcut să dormim așa, dar eu, care mă sculam ceva mai târziu, eram foarte încântată când mă puteam întinde pe tot patul, după ce se trezea soțul meu.
Am terminat școala, am început să lucrez și, încet-încet, să mă pricep la bucătărie. Fiind foarte mofturoasă la mâncare, mă străduiam ca tot ce găteam să-mi placă. Și mai era ceva, acel suflet pe care ți-l pui în tot ce faci, inclusiv în preparatul mâncării. Ce știam eu despre căsătorie? Mai nimic. Crescusem numai cu mama. Surorile ei nu mai erau căsătorite, așa că modelul meu era... cam ce vedeam în filme sau citeam în romane. Mult prea departe de realitate. Mă iritau cel mai tare schimbările bruște de dispoziție ale soțului meu, cărora cu greu le făceam față, pentru că și eu, la rândul meu, eram înclinată să fac totul bine și m-ar fi încântat o apreciere.
Au trecut cinci-șase ani, iar eu am început să-mi doresc un copil. Jeleam după fiecare sarcină întreruptă, parcă se rupea ceva din mine. Dar de fiecare dată mai amânam puțin pentru că... nu aveam încă minte în cap. În al nouălea an de căsnicie, la prima sarcină, am pus piciorul în prag. Eram decisă să păstrez copilul, indiferent dacă el va vrea sau nu. Așa a apărut pe lume primul nostru copil, o fetiță. Situația noastră locativă nu se schimbase. Aceeași cameră mică, încălzită cu lemne. Baie făceam într-un lighean mare și, din când în când, puteam face duș în baia proprietarului casei, care era unchiul lui. Dar aveam un suflețel lângă noi, pe care de abia l-am așteptat. Am început să învățăm meseria de mamă și tată. De la cine? De la nimeni, asta se învață din mers. Norocul nostru a fost că aveam un copil sănătos, eu eram sănătoasă, l-am putut alăpta natural și îi mergea bine. Eram în concediu de maternitate, l-am prelungit cât am putut, pentru că aveam și examene de dat la facultatea la care intrasem între timp. Învățam cu voce tare, cu ea în brațe. Eram un bun somnifer, pentru că adormea imediat. Ne-a umplut viața, ne-a reparat căsnicia care începuse să cam scârțâie, ne-a dat un nou început, acela de părinți responsabili.
Pentru primul copil m-am luptat cât am putut, dar pe al doilea nu mi-l mai doream. Fusese greu cu copil mic, cu facultate, cu serviciu, cu gospodărie, deși ne luasem o femeie cât eram la serviciu. Parcă nu mai aveam forță. Dar familia se unise, făcând presiuni. Culmea este că o iubeam atât de mult pe fetița noastră, încât mă gândeam că nu mai are cum să încapă în sufletul meu încă o iubire la fel de mare. Se luptau cu mine pe toate fronturile. Primul a fost soțul meu, care pentru ziua mea de naștere mi-a umplut toaleta cu toate cosmeticele franțuzești pe care le găsise pe piață, inclusiv unele care îi erau dezagreabile, gen creionul dermatograf, vopseaua de păr, rujul etc. Fetița noastră avea cam cinci ani și au învățat-o să-i scrie lui Moș Crăciun și Moș Nicolae că ea își dorește de la ei o "frățioară".
Cu atâtea "ajutoare", a apărut o nouă sarcină. Aveam deja treizeci și cinci de ani, dar toată lumea se bucura. Singura care încă nu era prea convinsă eram eu, care duceam în spate un mare hop al căsniciei noastre, pe care încă nu-l trecusem. În cele din urmă, m-am decis să țin sarcina. Era de aproape trei luni, când am făcut o curățenie generală în podul casei, iar în noaptea respectivă am avortat. Era prima oară când mi se întâmpla asta. Nu după mult timp, am rămas din nou gravidă. Acum eram decisă să păstrez copilul. Am avut o sarcină dificilă, mereu pe muchie de cuțit, cu internări periodice în spital și supraveghere permanentă. Parcă nu mai eram eu. Dar am dus-o până la termen. M-am internat dimineața pe la șase, la fel ca prima oară, m-a văzut doctorul meu și mi-a spus să stau liniștită, că totul merge bine și că el are timp să meargă să bea o cafea. Cu mult înainte de ora preconizată, s-a declanșat nașterea. Îi spuneam moașei să mă ducă în sala de nașteri, iar ea parcă nu mă credea. Până la urmă, am ajuns în sală, înaintea doctorului. Acesta de-abia a apucat să se așeze la capătul mesei, ca să poată prinde copilul. Mi l-a arătat. Mie, și apoi la toată lumea de-acolo. Era băiețel și se născuse cu "căiuțe" pe cap, semn că va fi foarte norocos. Bucuria a fost atât de mare că aproape uitaseră de mine. Am o amintire frumoasă a acelei zile și un băiat reușit, de care suntem foarte mândri.
Ca de obicei, Sărbătorile Crăciunului ne-au adus împreună, cu mic cu mare. A fost o plăcere să-mi văd fata cu soțul ei și cei doi băieți ai lor, să-mi văd băiatul (cel născut cu căiuțele pe cap) cu frumoasa lui soție și cei doi copii, un băiat și o fată. Ce poate fi mai frumos? Și totul a pornit de la o întâlnire la un colț de stradă...
ANCA