Întâlnire la un colț de stradă

Cititor Formula AS
Scrisori de la cititori

Ca în fiecare an, Sărbătorirea Crăciunului o facem cu familia. Privindu-i pe toți cei adunați acolo, lângă bradul împodobit, mi-a venit așa, deodată, un gând. Noi doi, acum bu­nici, suntem autorii acestui grup!!! De unde am por­nit și unde am ajuns!
După criteriile mele de acum, eram doi puștani, când întâmplarea sau poate destinul a făcut să ne cunoaștem și să ne placem. Eu terminasem liceul și învățam pentru admiterea la facultate. El terminase facultatea și era în căutarea unui loc de muncă. Era vară, dimineața învățam, iar seara ne întâlneam și colindam parcul Herăstrău. Nici unul nu prea aveam bani, așa că cel mai ieftin era să mergem în parc.
Tot plimbându-ne seară de seară, am reușit să mai aflăm câte ceva despre noi. Nu prea știam multe unul despre altul, nici măcar că locuiam pe aceeași stradă. Sora mea și cu mine apăruserăm în cartier de vreo doi ani. După ce mama noastră a murit, ne muta­serăm la sora mamei, cea care ne devenise tutore. Vigilentă, și luându-și "funcția" în serios, după ce a aflat că în fiecare seară ies cu același tânăr, a început să se informeze. A devenit mai îngăduitoare după ce a înțeles că era vorba de o familie de oameni serioși. Bănuiesc că și părinții lui au devenit curioși, pentru că, într-o după amiază, am fost invitată să mergem împreună cu ei la un croitor din cartier, ca să-i co­man­de un costum de haine. M-a prezentat și m-a lăsat lângă mama lui, el mergând cu tatăl său înainte. Nor­mal că am fost analizată, cântărită, într-un cu­vânt - testată. Am trecut cu bine examenul. Prima do­vadă de simpatie, care m-a impresionat puternic, a fost că la primul meu examen de admitere la facul­ta­te, el a venit cu mine, m-a așteptat în curtea facultății două-trei ore, cât a durat, și mi-a oferit două sand­vi­șuri trimise de mama lui.
Dinspre mine, veștile nu erau deloc bune. Fără mamă, cu un tată urmărit de securitate, cu două mă­tuși, dintre care numai una cu serviciu, cu o bu­nică la țară care era declarată chiabur (nici nu știu dacă as­tăzi cineva mai știe ce însemna asta) cred că eram un pericol public. La facultatea de farmacie, unde dă­du­sem examen, nu am intrat, deși obținusem media no­uă, pentru că, alături de dosarul cu note era și dosarul politic care dădea peste cap orice medie ai fi obținut. Indicația era ca tinerii cu dosar politic să dea examen numai la școli tehnice. Așa că am fost admisă, cu notă maximă la exa­men, la o astfel de școală. Toată vara a­ceea, plină de eve­ni­mente, am trăit-o îm­preună, iar mama lui mă oprea la ei, după o plimbare, să ne trateze cu câte ceva. La un mo­ment dat, ne-a în­tre­bat brusc: dar de ce nu vă căsătoriți voi doi? Parcă vedea prin noi ca prin sticlă, pen­tru că deja începusem să înțelegem că nu mai puteam s-o ducem tot așa. Locuință nu a­veam, eu nu termi­na­sem încă școala post­li­ceală, serviciu nu avea decât el dar, ca orice tineri, eram curajoși. Ne gândeam că ceva-ceva vom găsi noi. Așa că ne-am că­sătorit. Am stat un an în vecină­ta­tea dor­mi­torului părinților lui, într-o cameră de tre­cere spre baie, pe care noaptea o izo­lam (nu­mai vi­zual, că fonic nu se putea) cu o per­dea. După un an, s-a găsit o soluție și ne-am mutat într-o cameră mică, situată la primul etaj, în casa un­chiu­lui soțului meu. În odaie era un pat de o per­soană, un șifo­nier în stil vechi, vreo două-trei scaune și un mic fotoliu. Nu am scăpat nici aici de deja celebra per­dea, de care se amuzau prietenii noștri. Din cameră se intra, printr-o nișă în pe­rete, într-o încăpere mică, ce avea doar o chiuvetă și un W.C. Bucătărie nu aveam, așa că acea cameră a devenit și baie, și bucătărie. Casa era încăl­zită cu lem­ne la sobă, iar lemnele erau depo­zitate în beci. M-am bucurat mult pen­tru această ca­meră, numai a noas­tră. Era nelocuită de mult timp, așa că a tre­buit să fac curățenie ge­nerală. A fost o mare încer­care pentru mine, pentru că fusesem cres­cută numai între fe­mei, și înainte, și după moartea mamei. Nu ne-au antrenat de­loc în treburile gospo­dărești. Noi, sora mea și cu mine, aveam o sin­gură treabă - să învățăm și... să fim cu­minți. Am ple­cat din casa socrilor mei cu o fur­go­netă, cu care am adus o plapumă și două perne pri­mite cadou de nun­tă de la bunicii mei, două gar­nituri de pat și, pen­tru bucătăreală - două farfurii adânci, două întinse, două pahare, două căni, tacâmuri complete pentru două per­soane și o oală mi­că, în care era o bucată de carne pentru gătit. Ulterior, ne-am luat un aragaz mic cu două o­chiuri și un mic fri­gider. Mai mult nici nu încăpea în mica noas­tră bucătă­rie..., toa­letă... Dar eram feri­ciți, pentru că, în sfâr­șit, eram singuri. Nu știam să gătesc, așa că am apelat la sfaturile mătușii mele, soră a mamei, să vină să-mi dea lecții. Acum îmi vine să râd când mă gândesc la puștoaica aia ambițioasă, care voia să le facă pe toate. Culmea este că până la urmă le-am făcut. M-am cățărat pe per­va­zurile ferestrelor - la etaj, pentru a spăla geamurile, de-am speriat toate vecinele din curte. Am curățat pe­reții de păianjeni, într-un cuvânt, am luminat camera. În patul de o persoană, trebuia să încăpem doi. Nu se putea decât dacă amândoi dormeam pe aceeași parte. Am încercat în fel și chip, dar altfel nu se pu­tea. Nu aș putea spune că nu era plăcut să dor­mim așa, dar eu, care mă sculam ceva mai târ­ziu, eram foarte în­cântată când mă puteam întinde pe tot patul, după ce se trezea soțul meu.
Am terminat școala, am început să lucrez și, încet-încet, să mă pricep la bucătărie. Fiind foarte mof­tu­roasă la mâncare, mă străduiam ca tot ce găteam să-mi placă. Și mai era ceva, acel suflet pe care ți-l pui în tot ce faci, inclu­siv în prepa­ra­tul mâncării. Ce știam eu despre căsătorie? Mai nimic. Crescusem numai cu mama. Suro­rile ei nu mai erau căsă­torite, așa că mo­delul meu era... cam ce ve­deam în filme sau ci­team în romane. Mult prea depar­te de rea­li­tate. Mă iritau cel mai tare schim­bările bruște de dispoziție ale so­țului meu, cărora cu greu le făceam față, pentru că și eu, la rândul meu, eram înclinată să fac totul bine și m-ar fi încântat o apre­ciere.
Au trecut cinci-șase ani, iar eu am început să-mi doresc un copil. Jeleam după fiecare sarcină întrerup­tă, parcă se rupea ceva din mine. Dar de fiecare dată mai amânam puțin pentru că... nu aveam încă minte în cap. În al nouălea an de căsnicie, la prima sarcină, am pus piciorul în prag. Eram decisă să păs­trez co­pilul, indiferent dacă el va vrea sau nu. Așa a apărut pe lume primul nostru copil, o fetiță. Situația noastră locativă nu se schimbase. A­ceeași cameră mică, în­căl­zită cu lemne. Baie făceam într-un lighean mare și, din când în când, puteam face duș în baia proprie­tarului casei, care era unchiul lui. Dar aveam un suflețel lângă noi, pe care de abia l-am așteptat. Am început să învățăm meseria de mamă și tată. De la cine? De la nimeni, asta se învață din mers. Norocul nostru a fost că aveam un copil sănătos, eu eram sănă­toa­să, l-am putut alăpta natu­ral și îi mergea bine. Eram în con­ce­diu de maternitate, l-am pre­lun­git cât am putut, pentru că aveam și examene de dat la fa­cul­tatea la care intrasem între timp. Învățam cu voce tare, cu ea în brațe. Eram un bun som­ni­fer, pen­tru că ador­mea imediat. Ne-a umplut viața, ne-a repa­rat căs­nicia care înce­pu­se să cam scâr­țâie, ne-a dat un nou în­ceput, acela de părinți res­ponsabili.
Pentru primul copil m-am lup­tat cât am putut, dar pe al doilea nu mi-l mai doream. Fusese greu cu copil mic, cu facultate, cu serviciu, cu gospodărie, deși ne luasem o femeie cât eram la serviciu. Parcă nu mai aveam forță. Dar familia se unise, făcând presiuni. Culmea este că o iubeam atât de mult pe fetița noastră, încât mă gândeam că nu mai are cum să încapă în sufletul meu încă o iubire la fel de mare. Se luptau cu mine pe toate fronturile. Primul a fost soțul meu, care pentru ziua mea de naștere mi-a umplut toa­leta cu toate cosmeticele franțuzești pe care le gă­sise pe piață, inclusiv unele care îi erau dezagre­abile, gen creionul dermatograf, vopseaua de păr, rujul etc. Fetița noastră avea cam cinci ani și au învățat-o să-i scrie lui Moș Crăciun și Moș Nicolae că ea își dorește de la ei o "frățioară".
Cu atâtea "ajutoare", a apărut o nouă sarcină. Aveam deja treizeci și cinci de ani, dar toată lumea se bucura. Singura care încă nu era prea convinsă eram eu, care duceam în spate un mare hop al căs­ni­ciei noastre, pe care încă nu-l trecusem. În cele din ur­mă, m-am decis să țin sarcina. Era de aproape trei luni, când am făcut o curățenie generală în podul casei, iar în noap­tea respectivă am avortat. Era prima oară când mi se întâmpla asta. Nu după mult timp, am rămas din nou gravidă. Acum eram decisă să păstrez copilul. Am avut o sarcină dificilă, mereu pe muchie de cuțit, cu internări periodice în spital și supra­ve­ghe­re permanentă. Parcă nu mai eram eu. Dar am dus-o până la termen. M-am internat dimineața pe la șase, la fel ca prima oară, m-a văzut doctorul meu și mi-a spus să stau liniștită, că totul merge bine și că el are timp să meargă să bea o cafea. Cu mult înainte de ora preconizată, s-a declanșat nașterea. Îi spuneam moa­șei să mă ducă în sala de nașteri, iar ea parcă nu mă credea. Până la ur­mă, am ajuns în sală, înaintea doc­torului. Acesta de-abia a apucat să se așeze la capătul mesei, ca să poată prinde copilul. Mi l-a arătat. Mie, și apoi la toată lumea de-acolo. Era băiețel și se născuse cu "căiuțe" pe cap, semn că va fi foarte noro­cos. Bucuria a fost atât de mare că aproape uitaseră de mine. Am o amintire frumoasă a acelei zile și un băiat reușit, de care suntem foarte mândri.
Ca de obicei, Sărbătorile Crăciunului ne-au adus împreună, cu mic cu mare. A fost o plăcere să-mi văd fata cu soțul ei și cei doi băieți ai lor, să-mi văd băiatul (cel născut cu căiuțele pe cap) cu frumoasa lui soție și cei doi copii, un băiat și o fată. Ce poate fi mai frumos? Și totul a pornit de la o întâlnire la un colț de stradă...

ANCA