Colindele de sub zăpezi

Căsuţa bătrânei Fica se află în Glod.

Dincolo de Valea Bozeşului, a Ardeului, a Alma­şului şi a Nădăştiei, un sat pierdut în inima Apusenilor. Adică departe! Un tărâm cu păduri argin­tii şi stele răsfirate pe cer, până deasupra caselor vechi, ţinute parcă în braţe de munţi. A nins şi satul e îngropat în zăpadă. Odată ajuns acolo, dacă laşi drumul mare şi-o iei pe poteca bătătorită ce trece pes­te râu, îţi iese în cale, la fel cum se întâmplă în po­veşti, fereastra lu­minată a unei căsuţe, prin care vezi o bătrânică frumoasă, cu un batic legat sub bărbie, tre­băluind, înceti­şor, lângă vatră. Baţi la uşă şi dai bineţe. Înăuntru, basmul continuă: încăperea strălu­ceş­te de curăţenie, focul trosneşte în sobă, miroase a cozonaci tocmai scoşi din cuptor, e bine, e cald şi de undeva, de de­parte, vine spre tine, învăluindu-te în pace şi linişte, farmecul Crăciunului de-altă­dată. În­chizi ochii, bucuros să-l primeşti.

FICA
"Ne luminam cu focul şi îngânam colinde"

Bucuroasă de oaspeţi, tot mai rari prin satele vechi, ascunse în munţi, bătrâna Fica se aşează pe marginea patului, cu mâinile în poală, şi îşi aminteşte cu un zâmbet bla­jin: "Trăjea mama un ochi de la plita sobei, şi doară cu focul ce răzbătea de acolo ne luminam sara. Nu era curent, şi nici gaz de lampă nu avea tătă lumea, că mereai după el păste munce, la Zlatna. Stăteam aşe, ne luminam cu focul şi îngânam colindele, după cum ne spunea bunu'. Afară, viscolul înfunda ferestrele şi era neaua cât un stat de om, de ajun­jeai greu pân' la vite, să le dai o ţâr' de apă şi de paie. Da' noi, copcii fiind, nu gândeam decât la trancălău, sania ce mare, şi ne uitam cu mirare la crombiţa de brad în care stăteau aninate mere şi nuci şi câte-un biscuit legat cu sfoară. Eram săraci. Eram tare săraci. Pita cu mălai, zama de varză, fasolea şi prunele uscate nu le vedeam pe masă în orice zi. Da' poate de-asta o lăsat Dumnezău Cră­ciunul pe pământ, ca să se poată bu­cura tăt sufletul, ca să fie fericit orişi­cine, nu după cât are, da' după cât îi dra­gostea lui Dumnezău pentru oameni."
Când apele îngheţau, sătenii din Glod îşi puneau obielele şi opincile în picioare şi porneau cu carul cu boi spre pădure, să mai aducă un lemn de foc. Fe­meile ţe­seau până noaptea, târziu, câte o pânză de cânepă, să aibă cu toţi ai casei cămăşi noi, de Sfântul Crăciun. Ziua Naş­terii Domnului trebuia să te gă­sească cu casa curată. Hai­ne­le se spălau la râu, cu apă rece şi cu le­şie. Bărbaţii spărgeau cu to­po­rul gheaţa, apoi pân­zeturile şi lipi­deele erau întin­se la uscat pe zăpa­da curată şi albă. Câteodată, intra udă­­tura în opinci. Mâinile se înroşeau de la apa îngheţată a râului. Dar casele miroseau apoi a ger şi-a omăt, a iarnă bună şi ade­vărată.
"Când era omu' meu copil, aveau un lighean cu lap­te, şi le-o zis tată-su să nu mânce din el, că or­ghesc. Şi el s-o dus şi o mâncat o ţâră. Când o văzut că n-are nimic, o mâncat pe săturate din ligheanul ăla. Şi-apoi, tătă noap­tea n-o putut durmi, că îi era frică că orgheşte. Şi i se părea că îi tăt mai întuneric în jur. Săracu' copil, noaptea fiind, el tăt aşe o crezut, că nu mai vede, că o mâncat din lapte. Diminea­ţa, când o văzut că n-o orghit, tăt la lapte s-a învăţat şi merea pe-ascuns şi mânca. Aşa eram noi, copiii, pe atunci... Da' postul Crăciunu­lui tăţi din casă îl ţâneau, că dejeaba erau tăte odăile curate şi primenite, dacă sufletu' nu era cu­răţit", spune Fica şi începe să scoată din cuptor colăcuţi rotunzi, cu gaură în mijloc, copţi anu­me pentru căluşerii ce urmează să vină în ajun. Vor veni şi copiii ei, şi nepoţii. Se va umple casa, se vor umple sufle­tele cu Crăciun.
Să fie Apusenii de vină? Să fie satul Glod, cu casele lui de o sută de ani, cu hotare nedesluşite, până sus, sub păduri? Sau omătul curat şi unduitor, ce pă­rea că anul ăsta nu vrea să vină? Cum se explică bucu­ria care mă învăluie, starea aceasta aşa de vie, a sărbătorii Crăciunului? Neaua scârţâie sub picioare, e noapte, şi eu încă mai caut ferestrele galbene ale caselor din marginea satului. Mă opresc. Gerul muşcă şi înţeapă şi taie. Linişte, de parcă orice sunet în­gheaţă în aer şi cade, fără urmă, în zăpadă. În mijlocul cerului scân­teiază luna, şi omătul îi înmul­ţeşte lumina argintie. Văzdu­hul luceşte ca sticla şi stelele se fac tot mai mari. Noapte magică de iarnă! Pădurile nemiş­cate, ca de fier negru, şi-au pierdut întu­neci­mi­le şi umbrele şi strălu­cesc, îmbrăcate în aceas­tă zăpadă de lu­mină, cu sclipiri de o frumuseţe stra­nie. Râul e undeva pe-aici, îl ghicesc doar după susurul de sub gheţuri, ca un descântec spus în taină pământului. Nu adie niciun vânt, întreaga fire stă nemişcată în gerul strălucitor. La fo­cul sobei, bătrânii povestesc. Atât cât mai trăiesc, peste sat se va aşterne bucuria şi frumuseţea iernilor de altă­dată. Cât ei mai pot spune cum a fost, poveştile lor, ca nişte incantaţii într-o limbă veche, ciudată, vor aduce peste casele Apu­senilor taina cea sfântă şi adevărată a Crăciunului, înţele­surile simple ale vieţii, colinde necunos­cute, îngropate în zăpezi, o magie născută din credinţa şi bună­tatea lor.

ALEXANDRU TRIF
"Simţeai aşe, o dragoste între oameni"

Ajung în partea dinspre munte a Glo­dului: Fundu Luncii. Alexandru Trif are 82 de ani. Se aşează cu un icnet pe scăunelul de lângă sobă. Fo­cul trosneşte încetişor. Se gândeşte cu ce să înceapă poveştile de altădată. De la frig sau lacrimi, ochelarii i se abu­resc. Îi scoate şi îi şterge fără grabă, cu batista pe care o ţine mereu la piept. Buzele îi tremură.
"Am mai rămas numai câţiva din câţi am fost... Prietenii buni s-or dus tăţi... Era ca şi acuma, în prag de Crăciun, şi oricât de mare era neaua, parcă îl văd pe Cucu, desculţ prin grădini, şi pe tac-su strigând: «Mă, rupe-ţi-ar Dum­nezău mâinile şi-un picior, treci aca­să!». Se apropia marea sărbătoare. Şeză­torile erau în toi, şi cum pe vremea aia nu aveam, ca acum, televizoare, meream în vizite. Nu era seară să nu ne adunăm, când la unu', când la altu'. Fetele torceau sau dezghiocau la cucuruz şi noi stăteam pe lângă ele. Le cântam cu fluiere şi cetere, le jucam sau le căzneam cu tăciune. Uneori stăteam şi povesteam despre strigoaie sau împeliţaţi, ziceri din bătrâni cu câini negri şi boboşi ce-ţi aţâneau calea şi îţi vorbeau cu grai de om, sau tăt felu' de arătări, de la sfârşit, tăt cu frică mereai până acasă, şi când intrai, parcă şi de perină ţi-era tea­mă. În alte seri, pregăteam colinzi, che­mam câte un moşneguţ să ne mai înveţe din cele vechi şi tare fain mai era, când mai scotea câte unu' o litruţă de ţuică fiartă cu chimen. Cel mai frumos era că simţeai aşe, o dragoste între oameni, şi par­că pe cât se-apropchia Crăciunu', ea tăt creştea. Şi-acuma vin colindători că, mul­ţumim Doamne, s-or păstrat din tra­di­ţii, da' ceva s-a schimbat, ceva s-o pierdut în anii aştia..."
Da! S-au pierdut multe în Glod. Acum turmele de mistreţi coboară până în gră­dinile oamenilor. Au rămas puţini tineri care să îi alunge, heiurile nu mai sunt lucrate şi s-au sălbăticit, gardurile s-au topit. Satul a rămas mai mult o mână de bătrâni, care văd neputincioşi pădurea coborând, de la an la an, mai aproape de casele lor. Tinerii s-au mutat la oraş sau sunt în străinătate şi vin rar. În urma lor, mistreţii spintecă cu colţi de argint aerul uliţelor, răscolesc fără teamă grădinile bătrâ­nilor. Şezătorile nu se mai fac, nici clăcile. Şi chiar dacă s-ar face, oamenii nu ar mai avea ce povesti, pentru că nu se mai ştiu între ei ca altădată. Înainte, cine îşi făcea o casă se trezea cu tot satul venind să îl sprijine, să îi care cărămida sau grinzile cu carul, să îl ajute la tencuit sau lipit, fără să ceară bani pentru asta, "din omenie".Muncile câm­pului tot împreună le fă­ceau, şi iarna puteau po­vesti cum au doinit împreună vara. În sărăcia de-atunci, un lemn tăiat în pădure şi adus pe dri­cul carului, cu un vecin, era începutul unei prietenii. O ţuică băută îm­preună, după o zi de coasă, era ca un legă­mânt ce se păstra şi când omătul ajungea la streşini. Acum, ni­meni nu mai vine să ceară împrumut plugul, ni­meni nu mai pare să aibă ne­voie de ajutorul celuilalt. Mis­treţii vin tot mai aproape de casele oamenilor. Cineva spune că i-a văzut şi pe uliţele satului, şi oa­me­nii s-au temut să mai iasă, în timp ce lupii se văd tot mai rar, de parcă au renunţat să îşi mai ia tainul.
Pe vremea când urletul lupilor încă se împletea cu şuierul viforniţei de-afară, Trifu stătea la şezători în colţul juneilor. Două lămpi cu gaz luminau galben chipurile fetelor adunate la şezătoare. Stăteau în jurul mesei, şi fusele sfârâiau în mâinile lor. Trifu îşi amin­teşte o poveste spusă de-o fată, o întâmplare pe care n-a putut să o uite, până în ziua de azi.
"O chema Florica pe fată, şi tată-su o fo trimis în pădure, s-aducă acasă o căruţă cu lemne, rămasă noaptea acolo, din cauza unui bou ce se rupsese din jug. Era un ger de trosneau pietrele, da' zăpada încă nu era mare. Era aşe... Şi s-o dus fata cu altă păreche de boi, singură, la pădure. Când să-i puie la jug, tăt nu voiau să intre. Că erau învăţaţi unul de hăis şi altul de cea, şi ea, amărâta, fără să ţie seama, tăt in­vers încerca să îi pună. Şi ei, nu şi nu. Şi-o muncit cu ei, şi de la o vreme, a luat-o frica şi pe ea, în pă­du­re. Nu mai ştia ce să le facă, şi numa' ce-i vine atunci un năduf şi zice: «Na, da' descurcă-i tu, drace, că eu nu mai poci!». Şi numa' odată ce-i văzu pe-amân­doi boii că se liniştesc şi se pun fiecare pe partea care trebuia. Ei sânguri! O luat-o, biata, aşe o groază când şi-o dat sama ce-o zâs, şi o frică, de parcă o strânjea cineva din piept. Până acasă, nu s-o oprit, că parcă tăt se-auzea în urma ei, ba cum se târăşte ceva, ba cum ţopăie ca nişte copite de capră! No, aşe poveşti se ziceau în şezătorile noastre, deşi flacăra lămpilor tremura! Şi pă sperietura aceea, cineva tropăia, deodată, şi toate femeile ţipau şi începeau a-şi face cruce, în timp ce noi, juneii, râdeam în pumni şi ne puneam pe chiuit".

PĂTRU şi ELISABETA
"Tăt-tăt era alb şi oamenii erau în straie naţionale"

În celălalt capăt al satului Glod, mai sus de bise­rică, la ulti­ma casă, locuiesc Pătru şi Elisa­beta. Pătru a fost căluşer şi vor­nicel. Şi astăzi, cei câţiva tineri din sat care mai păstrează obi­ceiul căluşerilor vin la el să le mai arate un pas de joc, sau să le mai împru­mute câte o cămaşă ţesută la război. Acum, când anii bătrâ­neţii nu-i mai lasă să meargă până dimineaţa, pe la case, cu cântecul, aşteaptă cu mare emoţie să vină colindătorii la ei.
"Dragu mieu şi-al lui Dum­nezău, păstă tăt satu', în ziua de Crăciun, era aşe o pace şi o li­nişte!", spune Elisabeta, împre­unându-şi mâinile la piept. "Cât­va timp şi viscolu' se po­tolea, animalele din grajduri steteau cuminţi, că le stropchieam cu apă sfinţită şi le tămâiam şi o pres­cură în biserică era şi pentru ele. În pădure, lupii nu se mai auzeau în dimineaţa aia. Tăt-tăt era alb şi stră­luce. Era aşe... tineri şi bătrâni, în biserică, îl ascultam pe părintele, şi în suflece era o bucurie, de nu-ncă­­pea în piept, de gândeai că noi ne adu­narăm aco­lo chiar în jurul prun­cuţului născut de Fecioară. Tăt satu' era acolo, în straie naţio­nale, şi îţi venea numa' a cânta şi a mulţămi lu' Dum­nezău."
Abia când slujba se termina şi căluşarii şi colindătorii primeau bi­ne­cuvântarea preotului, pe uliţele satu­lui începeau să se audă glasurile co­piilor colindând, strigăturile călu­şerilor şi muzica ceterelor. Se deschi­deau zăgazurile fericirii, şi ea cu­prin­dea satul, acoperindu-l cu cântece şi co­linde. Cu casele primenite, îmbră­caţi cu cele mai bune haine şi cu cele mai alese bucate, oamenii aş­tep­tau să vină colin­dăto­rii, să le aducă vestea mi­nunată a naşterii lui Hris­tos şi să se bucure îm­pre­ună.
Pătru, fiind şi căluşer, dar şi vor­nic, făcea invi­ta­­ţiile către fetele che­ma­te să petreacă cu flăcăii în seara Crăciunului.
"Meream la fete în pragul căşii, ziceam in­vitaţia către părinţi, cam aşe: «Mult am umblat şi-am colin­dat, până la casele voastră, c-am auzit c-aveţi o fiică frumoasă. Vă roagă gazda căşii cutare, şi ficiorii de la ceata noastră, să ne-o daţi nouă, un ceas or două, de la 2 până la 9, la un scaun de hodină, la un pahar de beutură, la un joc de veselie, că iară v-o lăsăm acasă să vie, în cinste şi omenie, ca Dumnezeu Sfân­tu' să v-o ţie!». Aşa era chemarea. Atuncia ne îmbră­ţişau părinţii fetei, ne dădeau o prăjitură şi plecam mai departe."

"Taci, tu, fată, nu minţire/ Că la tine m-oi suire"

Căluşerii erau deja porniţi prin sat. Cu căciulile împo­do­bite cu pană, cu "fon­te" tricolore peste co­joa­cele buciumăneşti şi cu bâtele strunjite cu sori şi stele, du­ceau bucuria naşterii lui Hristos în casele oame­nilor. Se auzeau strigăturile lor peste dealuri, clopoţeii prinşi de ciu­curi la picioare sunau vesel prin curţi. Săreau şi jucau şi băteau pă­mântul cu opincile. Iar fetele gătite şi ele în straie populare se ţineau după ei, din casă în casă, să mai fie o dată învârtite de junei. Când gazda la care jucau aveau o fată, căluşerii începeau cu o anumită strigare: "Taci, tu, fată, nu min­ţire/ Că la tine m-oi suire/ Şi cosiţa ţi-oi tăiare/ Sus la vârf ţi-oi aruncare/ La vârfu' Jorjorului/ Să ţi-o bată vânturile/ Ca pe joinel gându­rile." Şi la fiecare gazdă, înainte de a pleca, vornicelul anunţa "O, ficiori noşti şi-ai lui Crăciun/ Până voi aţi colindat, gazda bine s-o gătat/ Primiţi un colac de grâu curat, pe care Dumnezău Sfântu' l-o dat/ Şi mai deasupra un solz (carne pusă-n untură - n.r.) de porc/ Dulce, că dacă n-ar fi dulce/ Nu l-am duce/ Şi mai deasupra o sticlă cu vinars/ Ca să-l tragem pe la nas!". Şi por­neau mai departe în cântec de cetere şi de fluiere, în urma lor venind cei ce cărau darurile: doi flăcăi, unul cu desagi mari, plini cu mâncăruri şi bău­turi, altul cu o furcă, pe coada căreia punea la rând co­lăcuţii rotunzi, cu gaură la mijloc. Jucau în curţile oamenilor, vese­lin­du-se împreună de naşterea lui Hris­tos, jucau şi pen­tru a alunga răul din vechiul an, boa­la şi nenorocul, dar şi ca să lase casa gazdei cu­rată, ca binele venit cu noul an să o găsească uşor şi să o alea­gă. Copiii în cete, cu căciuli prea mari şi în cojocele lungi până la pă­mânt, se uitau la ei cu gura căscată şi cu ochii mari. Colindele erau învăţate de la bunici şi de la bătrâni, unele erau lungi, altele erau făcute anume despre preot, despre vânători sau despre Adam, primul om. Pe toate trebuia să le ştie şi să le spună, după cum cerea gazda. "Oamenii nu doar as­cultau colindele noastre, cu lacrimi în ochi cântau cu noi... era bucurie mare...", îşi amin­teşte bătrânul Pă­tru. "Poate pentru că era lumea năcăjită, mulţi ce­reau co­linda asta care şi mie îmi place tare: "Dum­nezău cu soţul său/ Se luară şi zburară/ În mijlocul satului/ La casa bogatului/ Bună ziua, muncitori!/ Să trăiţi voi, cerşetori!/ Gata-i prânzul să-l prânzim?/ Gata-i gata, nu-i de voi/ Că-i de domni mai mari, ca noi./ Dumnezău cu soţul său/ Se luară şi zburară/ În mar­gi­nea satului/ La casa săracului./ Bună ziua, mun­ci­tori!/ Să trăiţi voi, călători!/ Gata-i prânzul să-l prân­zim?/ Gata-i gata, da-i pu­ţin, hai cu toţii să-l prân­­zim!/ Dacă nu ne-om sătura/ Mer'm în sat şi-om că­păta./ Dum­nezeu cu soţul său/ Se luară şi zburară/ Peste vii, peste moşii/ Dumnezeu din grai grăiare/ Uite, Petre, în dreapta mea/ Spune, Petre, ce vedeare/ Văd casa săracului, în mijlocul Raiului./ Pe din afară-i cu tină/ Pe dinăuntru-i cu hodină./ Dumnezeu cu soţul său/ Se luară şi zburară./ Uite, Petre-n, stânga mea/ Spu­ne, Petre, ce vedeare./ Văd casa bogatului/ În mijlo­cul iadului./ Pe dinafară-i cu var/ Pe dinăun­tru-i cu amar."
Pentru "sămădaş", ceata de căluşeri se aduna sea­ra, la găzdoaie. Acolo făceau toţi petrecere, din daru­rile primite. Până spre miezul nopţii, jucau juneii şi fetele, apoi ei plecau şi veneau soţii şi cu soaţele, fa­mi­liile, care stăteau până în zori. Se cânta şi se horea, vatra de pământ era stropită cu apă, ţuica fierbea pe plita sobei şi ceteraşii ziceau neîntre­rupt. Când, spre dimineaţă, se duceau cu to­ţii spre case, luna strălucea pe cer pre­cum aurul, iar aerul era rece şi în­gheţat ca argintul. Într-o casă îngropată sub omătul spulberat de vânt în roto­coale, în liniştea odăii unde doar lumi­na flă­cărilor se mişca tainic, o bătrâ­nică încă mai stă­tea îmbrăcată în ia albă. Cu mâinile în poală, privea în faţa ei cu ochii în lacrimi, ca şi cum s-ar fi aflat acolo aievea un pătuţ de copil, încon­jurat de o lumină dumnezeiască. Şi cânta uşurel un vechi colind: "Taci, fiule, taci tu drag/ Taci tu, dragu', nu mai plânje/ Că tu nu ştii ce ştiu eu/ Eu ştiu ici, eu ştiu coleară/ Trei meşteri cruce cioplesc/ Şi e-naltă-n statul tău şi e lată-n braţul tău/ Eu ştiu icea, mai în sus/ Trei fauri făuresc/ Ţie cuie îţi croiesc/ Tot cu iţe mici de fier/ şi cu ţânte de-oţel/ Şi-apoi ţie ţi le-or bate/ Şi prin palme, şi prin palme/Dar tu vei avea cheiţă/ Pentru-a Raiului portiţă/ Taci tu, dragu', nu mai plânje."