Părintele NICOLAE BORDAŞIU - "Noi, românii, am trăit totdeauna Naşterea Domnului, la timpul prezent. Aici şi acum"

Părintele Nicolae Bordaşiu de la Biserica Sfân­tul Silvestru din Bucureşti a ştiut, în toţii anii vieţii sale, nouăzeci şi unu la număr, să fie un martor tăcut, discret, dar sta­tornic, al Domnului.

Aşa a ajuns să învingă timpul şi, în cele din urmă, să îl stăpâ­neas­că, iar încercările vieţii, anii în care a fost urmărit de fosta Securitate, apoi închis în tem­niţe comuniste, să nu-şi lase urmele hâde pe el. Dacă nu ar fi picioarele, "care atunci când suferă e vai de cap", glumeşte părintele, picioarele chinuite de vârstă şi de reu­ma­tism, nu aş avea cum să ştiu că părintele bate spre suta de ani şi că au trecut două decenii deja, de când l-am văzut întâia dată slujind în altarul Bisericii Sfântul Sil­ves­tru. Părintele e neschim­bat, dar nu pentru că are vreun stil secret de viaţă, ci pentru că, la fel ca toţi duhovnicii mari, slujeşte şi acum cu o precizie de ceasornic elveţian, la fel ca în anii din tinereţe. Ore întregi petrece în biserică, la spovedanie sau la slujbe, în picioare sau în genunchi, bucuros că, în felul acesta, şade lângă Domnul. Iar acum, la fel ca tot creştinul român, părintele Nicolae Bordaşiu se pregăteşte de Crăciun. Şi a primit să ne fie călăuză spre porţile lui.

Cine adună la tinereţe are la bătrâneţe

Părintele Bordaşiu îşi aminteşte limpede anii copilăriei, de parcă s-ar fi întâmplat mai ieri. Cuvin­tele lui curg încetişor între noi, zăgăzuite de emoţia care le însoţeşte. Din timp în timp, când imaginile in­vocate cheamă chipuri de oameni dragi, plecaţi în lu­mea cealaltă, vocea îi tremură, înecată de lacrimi.
Văd şi eu, aievea, pregătirile pentru mersul cu Viflaimul, o mică piesă de teatru jucată de copii şi care închipuia Naşterea lui Hristos. Nicolae îşi meşterea o biserică mică, din scândurele, pe care le acoperea cu hârtie. Fără acest sfânt lăcaş în miniatură, nici că te puteai gândi să intri într-o ceată de colindători. Odată meşterită, băiatul ducea biserica cea micuţă la biserica cea mare, a satului, unde tatăl, care era preot şi învăţător, o binecuvânta. Abia apoi puteau pleca cetele de copii să colinde cu Viflaimul prin sat.
"În fiecare gospodărie în care intram, copiii care îi jucau pe ciobani şi care purtau cojoace mari, de lână întoarsă, se culcau pe pământ şi apoi apărea «îngerul» care le spunea: «Scoală, ciobane, nu mai dormi,/ Că somnul nu-ţi va folosi./ Ci mergi la Viflaim degrabă./ O, păstorule, te-ntreabă/ Şi acolo vei afla că s-a năs­cut Mesia». Şi răspundea ciobanul şi ceilalţi: «Ciudat vis am visat,/ De îndat' ce m-am culcat:/ Se făcea că Cerul s-a deschis./ Să mergem, că nu e vis!»".
Părintele se opreşte şi îmi apasă mâna. Tăcerea lăsată între noi este densă şi ne uneşte inimile. Bă­nuiesc că e copleşit de amintirile încă atât de vii.
"Când mergeam cu colindul sau cu Viflaimul eram cu adevărat vrăjit, într-o stare de euforie copilărească. Noi nu ne puneam întrebările pe care astăzi şi le pun până şi copiii: dacă există Moş Nicolae, Moş Cră­ciun... Întrebări auzite, probabil, de la alţii, de la unii care au drept scop să risipească acest farmec al copi­lăriei şi îşi cresc pruncii mai realist, mai materialist. Pentru mine, Crăciunul era o realitate adâncă. Şi atunci când am crescut mare şi s-au destrămat visele copilăriei, eu, unul, nu le-am lepădat, ci le-am păstrat cu frumuseţea lor de altădată, chiar dacă astăzi nu mai sunt împrejurările de atunci. Toate câte se întâmplau în satul meu din Ardeal în acele timpuri îl făceau pre­zent pe Iisus şi de aceea obi­ceiurile erau pline de bucurie şi far­mec. Nu o să uit nicio­dată ora­ţia de binecuvântare a cola­cu­lui, pe care gazdele îl dădeau colindătorilor mai în vârstă. Îi spuneau «colac frumos, din pieliţa lui Hris­tos!» Ca să ai tradiţii, trebuie să te străduieşti să le păstrezi. În popor se spune că cine adună la tinereţe are la bă­trâneţe. Aşa e şi cu toate tra­di­ţiile care ne adună bucuria de Crăciun. Dacă te vei stră­dui să le cultivi, le vei avea întotdeauna."

"Dintre toate formele de pregătire a Crăciunului, cele mai importante sunt postul şi rugăciunea"

- Părinte Nicolae, cine vrea să ajungă la bu­curia adevărată a Cră­ciu­nului are nevoie de-un drum. Urcă spre Crăciun ca pe-o scară. Deşi prima treaptă a fost depăşită deja, aş vrea să recapitulăm câteva în­ţe­lesuri. V-aş ruga să vorbiţi despre postul Crăciu­nu­lui, ce rost are el în sărbătoarea pe care o aş­teptăm?

- Pentru fiecare om pătruns de credinţa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu venit printre noi ca să ne mân­tuiască, întâlnirea cu El e cel mai frumos lucru de pe pă­mânt. Ne putem întâlni cu Hristos nu numai în bise­rică, prin Sfânta Împărtăşanie, ci şi în viaţa de zi cu zi, în fiecare clipă a vieţii noastre, "în toată vremea şi în tot locul". Domnul stă la uşa inimii şi bate, dar ca să poată intra, întâi trebuie să-I facem loc. Nu-L putem chema într-o cameră murdară şi aflată în dezor­dine, într-un suflet răvăşit de patimi, ci tre­buie să-I facem o primire aşa cum I se cu­vine lui Dumnezeu! După pă­rerea mea, dintre toate formele de pregătire a Crăciu­nului, cele mai frumoase sunt pos­tul şi ru­găciunea. În vremea în care ne gă­sim acum, apropiindu-ne de sărbătoarea Naşte­rii Domnului, trebuie să facem multă cură­ţenie în viaţa noastră, curăţenie fizică şi spirituală.
Postul, sub aspectul său fizic, material, nu este ceea ce spun unii că ar fi, un fel de dietă, o prescripţie medicală, deşi e ade­vărat că el are şi foloase pentru sănătatea omului. Am văzut că au început să apară şi cărţi pe această temă. Recent am citit Pos­tul negru, o nouă terapie, de Thierry de Lestrade, o carte care pune problema vin­de­cării prin post, terapii care sunt benefice sănătăţii. Dar dacă te abţii doar de la mân­cărurile de dulce, nu se poate spune că posteşti, pentru că pe lângă această abstinenţă fizică e nevoie şi de o abstinenţă morală, în care trebuie să îţi pui întrebări cu privire la fiecare faptă pe care o faci, să te gândeşti dacă ea se înscrie sau nu pe drumul pos­tului. Postul te pregăteşte pentru a-L merita pe Hristos. Pentru a sta-n faţa Lui, în cămaşa albă a curăţiei totale sufleteşti şi trupeşti. Din punct de vedere religios, aceste aspecte ale vieţii de postitor trebuie să fie înge­mănate: postul fizic, dublat de postul moral sau psiho­logic - abia atunci cu adevărat te pregăteşti de sărbă­toa­re. În tim­pul acesta, după cum spun medicii, tre­buie să te cureţi nu numai de toxinele acumulate în trup, ci şi de «toxi­nele» sufleteşti pe care ţi le poate adu­ce indirect un fel de hrană îmbelşugată, care îţi dău­nează, uneori, nu numai fizic, ci şi spiritual. Deci, dacă te abţii de la ali­mente, trebuie neapărat să te abţii şi de la orice fapte rele, şi abia atunci te găseşti pe dru­mul pregătirii pen­tru sărbătoarea aceasta a Naşterii Mân­tuitorului Iisus Hristos care este plină de bucurie. Dar reţinerea de la alimente e mai uşoară, pe când pre­gătirea sufletească e mai grea. Mai ales în lumea de azi este o nevoinţă pentru fiecare dintre noi, o luptă, pentru a ne deschide inima spre praznicul Crăciunului.

"Când colinzi, eşti contemporan cu Iisus"

- În tradiţia românească nu exis­tă Crăciun care să nu fie vestit şi însoţit de colin­de. Cântecele acestea străvechi fac parte, şi ele, din "şcoala Crăciunului"? Apropie taina săr­bătorii de noi?

- Pentru noi, românii, venirea Mântuitorului pe lume, eveniment care a despicat istoria în două, a fost o mare bucurie, şi aş putea spune că s-a înscris în aspec­tul ancestral al vieţii noastre. Nu găsim peste tot ceea ce găsim la poporul român; nu peste tot oamenii au receptat, în viaţa lor spirituală, evenimentul acesta al Întrupării cum s-a receptat în sânul neamului nos­tru. La strămoşii noştri daci, Sfântul Apostol Andrei şi misionarii creştini au găsit un fond aperceptiv pe care s-a instalat atât de bine învăţătura creştină, încât ea s-a contopit cu formarea noastră ca popor. Religia da­cilor era o formă de viaţă spirituală în care, am putea spune, Îl aşteptau pe Mântuitorul fără conştiinţa unei legături cu poporul evreu sau cu Sfânta Scriptură a Vechiului Testament. Când întâlnirea cu Hristos s-a produs, ea a generat o mare bucurie, care s-a revărsat mai ales în poezie şi cântare. Aşa au luat naştere colindele noas­tre, care sunt foarte vechi. Noi spunem că poporul ro­mân are o creaţie muzicală specifică: doina, în care îşi cântă şi bucuria, dar şi durerea. Aş îndrăzni să văd în colinde o adaptare a doinelor la bucuria Crăciunului. Dacă doinele exprimă de multe ori durerea, colindele sunt pline numai de lumină, de duioşie. Întotdeauna, noi, românii, am trăit Naşterea şi toate marile praznice ale Bisericii la modul prezent. Nu ne-am raportat la ele ca la o serie de evenimente petrecute cândva, în­tr-un trecut îndepărtat, ci la o prezenţă reală, concretă, a Mântuitorului în viaţa noastră de fiecare zi. Altfel nu s-ar fi născut colindele, fiindcă trăirea a ceea ce ele cuprind arată că, atunci când le cânţi, eşti con­tempo­ran cu Iisus. Toate se pe­trec acum, nu odinioară. De aceea se şi spune: "Nouă azi ne-a răsărit, Domnul Iisus Hristos,/ Mesia cel mult dorit, Domnul Iisus Hristos" sau "Veniţi astăzi, fraţi­lor, să săltăm,/ Pe Iisus Mântuitorul să-L lăudăm!". Asta arată o reactua­lizare a bucuriei din noaptea când Mântuitorul S-a născut la Betleem şi au venit păstorii să i se închine. Şi asta e un specific al nostru, al româ­nilor.

- Tragedia este că aceste co­linde străvechi tind să dispară în oraşe, înlocuite cu colinde de im­port. Şi odată cu ele piere şi co­lin­datul, care se mai aude (dacă se-aude!) doar la televizor. Poate fi reînviată tradiţia colindelor româneşti? E de ajuns să le as­cul­­tăm acasă, în tihnă, recreând astfel Crăciunul de odinioară?

- Ştiţi cum zice Eminescu: "Şi cum vin cu drum de fier,/ Toate cântecele pier." Străinătatea, care are alte forme de trăire şi de cultură decât noi, caută să înlo­cu­iască colindele, une­ori conştient şi intenţionat, alteori inconştient. Este o anu­mită formă de civilizaţie de import care caută să înlo­cuiască manifestarea spi­ri­tuală specifică sărbătorilor pe care o trăiau românii mai demult. Dar cei care simt şi acum prezenţa Mân­tui­torului, cei care se simt şi acum români, înscrişi pe făgaşul acesta de bu­curie, exprimat de co­linde, le retrăiesc şi le cultivă; nu lasă ca muzica aceasta me­ta­li­că, atât de prezentă în viaţa tinerilor de as­tăzi, să şteargă sen­timentul de apar­te­nenţă la poporul ro­mân, cultivat printr-o nobleţe naturală. Mai există şi astăzi gru­puri care, îmbrăcate în costume tradiţio­na­le româ­neşti, colindă prin Transilvania, Ma­­ramureş, Munte­nia sau Bucovina. Chiar ieri am ascultat un grup din apro­piere de Lehliu, tineri îmbrăcaţi în costum popular românesc, cântând atât de frumos colinde, încât mi-au înflorit inima. Acest fapt ar trebui să fie - şi este, de altfel - cultivat, mai ales de Biserică prin parohiile de la ţară şi de la oraş. La noi, la Sfântul Silvestru, pregă­tirea pentru sărbătoarea Naşterii Domnului începe cu colinde pe care le cântăm şi în biserică, dar şi în afara ei, pentru că se antrenează toată lumea. Când ne pre­gă­tim de Crăciun, tocmai în acest fel ne putem ­apropia unii de alţii, cântând colindele, reînviindu-le în viaţa noastră cotidiană. Se trăieşte atât de frumos în familie senti­mentul pe care îl cuprinde oricare dintre colinde! Ele îi adună întotdeauna pe oameni împreună. Şi dacă ajung să poată cânta împreună înseamnă că se şi bu­cură împreună, iar în jurul lor se ţese o atmosferă priel­­nică unei sărbători luminoase, cum e Crăciunul.
Aşadar, nu avem voie să lăsăm să moară colindele, iar aici, Biserica are un cuvânt greu de spus. Lăsân­du-le să se piardă, se pierde din însăşi structura vieţii noastre sufleteşti. Colindele sunt o formă de întărire spirituală. Istoria este un îndrumător pentru viaţă, şi dacă pe parcursul istoriei poporului nostru doina şi colindul au fost îngemănate cu viaţa lui, aşa ar trebui să fie şi pe mai departe. Aşa vom dăinui, fiindcă din adâncul istoriei ne tragem seva spre a ne orienta către viitorul nostru, care ar trebui să fie tot aşa de luminos şi de frumos cum a fost al celor care, bunăoară, acum 100 de ani, au realizat Marea Unire. În ciuda despăr­ţirilor politice, a graniţelor care-i separau, oriunde au fost, românii au cântat aceleaşi colinde, pentru că au avut aceeaşi credinţă şi au vorbit aceeaşi limbă.

"Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor"

- Bucuria Crăciunului este de o mie de ori mai vie şi luminoasă, când e sărbătorită în familie. La români, Crăciunul a fost tot­dea­una o sărbătoare "de neam". Mai există azi această coeziune? Mai pot fi ţinuţi în ea şi copiii?

- Aveţi dreptate când spuneţi despre Crăciun că este o sărbă­toa­re a familiei. Se simte asta şi din pregă­tirile pe care le facem, cu ca­douri şi mese mai bogate, în jurul cărora ne strângem cu toţii. Însă n-ar trebui să rămânem doar la as­pectul acesta mate­rial al ca­dourilor pe care ni le facem unii altora cu acest prilej, ci să încer­căm să trăim profund iubirea din familie. Iisus Hristos S-a născut într-o familie mo­destă şi numeroasă, pentru că Iosif era văduv când s-a logodit cu Fecioara Ma­ria, şi a avut copii şi din altă căsă­torie, care au avut la rândul lor copii. Iar când Mân­tuitorul a venit pe pă­mânt, a trăit în bucuria acestei fa­milii mari. Conştien­tizând bucu­ria aceasta, trăind-o fiecare, în fa­milia lui, să ne adu­năm, să ne sprijinim unii pe alţii, ca în bu­curie să ne în­tâlnim toţi cu Domnul Iisus Hristos.
Nădejdea mea este că niciunul dintre tine­rii noştri nu este atât de îndepărtat de fami­lie, încât să se rupă de ea. Iar dacă are res­pon­sabilitate mo­rală, fiecare tânăr îşi pri­veş­te părintele, buni­cul, ca şi cum s-ar privi pe el însuşi la senec­tute. Şi în acest res­pect, dacă îi cu­prinde în mod creşti­nesc pe cei mai în vârstă din neam, îi cu­prinde şi în dra­gos­tea lui, care tre­buie să fie mai pu­ternică decât oricare altă for­mă de ma­nifes­tare. Ar trebuie să privim la fiecare mem­­bru al familiei noastre, ca şi cum ar fi o păr­ticică din viaţa noas­tră care s-a unit cu Hristos prin botez. Şi tineri, şi bă­trâni, toţi suntem în Tru­pul de taină al Domnului, care este Biserica. De aceea zice Mântuitorul: "Unde sunt doi sau trei, adunaţi în nu­mele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." N-a spus că e vorba de familie, dar unirea a doi sau trei e de obicei mai puternică în fa­milie. De aceea este de reco­man­dat ca în fiecare casă, în fiecare seară, familia să se adune împre­ună ca să se roage şi, fiind doi sau trei laolaltă, vine la ei Hristos Domnul. Şi atunci bucuria Cră­ciu­nului îi va inunda, cu sigu­ranţă, iar modestia, simplitatea vieţii creştine, dragostea ei, îi vor face pe toţi credincioşii să trăias­că puternic un sentiment de unire cu Dumnezeu în fiecare clipă.