Dincolo de Valea Bozeșului, a Ardeului, a Almașului și a Nădăștiei, un sat pierdut în inima Apusenilor. Adică departe! Un tărâm cu păduri argintii și stele răsfirate pe cer, până deasupra caselor vechi, ținute parcă în brațe de munți. A nins și satul e îngropat în zăpadă. Odată ajuns acolo, dacă lași drumul mare și-o iei pe poteca bătătorită ce trece peste râu, îți iese în cale, la fel cum se întâmplă în povești, fereastra luminată a unei căsuțe, prin care vezi o bătrânică frumoasă, cu un batic legat sub bărbie, trebăluind, încetișor, lângă vatră. Bați la ușă și dai binețe. Înăuntru, basmul continuă: încăperea strălucește de curățenie, focul trosnește în sobă, miroase a cozonaci tocmai scoși din cuptor, e bine, e cald și de undeva, de departe, vine spre tine, învăluindu-te în pace și liniște, farmecul Crăciunului de-altădată. Închizi ochii, bucuros să-l primești.
FICA
"Ne luminam cu focul și îngânam colinde"
Bucuroasă de oaspeți, tot mai rari prin satele vechi, ascunse în munți, bătrâna Fica se așează pe marginea patului, cu mâinile în poală, și își amintește cu un zâmbet blajin: "Trăjea mama un ochi de la plita sobei, și doară cu focul ce răzbătea de acolo ne luminam sara. Nu era curent, și nici gaz de lampă nu avea tătă lumea, că mereai după el păste munce, la Zlatna. Stăteam așe, ne luminam cu focul și îngânam colindele, după cum ne spunea bunu'. Afară, viscolul înfunda ferestrele și era neaua cât un stat de om, de ajunjeai greu pân' la vite, să le dai o țâr' de apă și de paie. Da' noi, copcii fiind, nu gândeam decât la trancălău, sania ce mare, și ne uitam cu mirare la crombița de brad în care stăteau aninate mere și nuci și câte-un biscuit legat cu sfoară. Eram săraci. Eram tare săraci. Pita cu mălai, zama de varză, fasolea și prunele uscate nu le vedeam pe masă în orice zi. Da' poate de-asta o lăsat Dumnezău Crăciunul pe pământ, ca să se poată bucura tăt sufletul, ca să fie fericit orișicine, nu după cât are, da' după cât îi dragostea lui Dumnezău pentru oameni."
Când apele înghețau, sătenii din Glod își puneau obielele și opincile în picioare și porneau cu carul cu boi spre pădure, să mai aducă un lemn de foc. Femeile țeseau până noaptea, târziu, câte o pânză de cânepă, să aibă cu toți ai casei cămăși noi, de Sfântul Crăciun. Ziua Nașterii Domnului trebuia să te găsească cu casa curată. Hainele se spălau la râu, cu apă rece și cu leșie. Bărbații spărgeau cu toporul gheața, apoi pânzeturile și lipideele erau întinse la uscat pe zăpada curată și albă. Câteodată, intra udătura în opinci. Mâinile se înroșeau de la apa înghețată a râului. Dar casele miroseau apoi a ger și-a omăt, a iarnă bună și adevărată.
"Când era omu' meu copil, aveau un lighean cu lapte, și le-o zis tată-su să nu mânce din el, că orghesc. Și el s-o dus și o mâncat o țâră. Când o văzut că n-are nimic, o mâncat pe săturate din ligheanul ăla. Și-apoi, tătă noaptea n-o putut durmi, că îi era frică că orghește. Și i se părea că îi tăt mai întuneric în jur. Săracu' copil, noaptea fiind, el tăt așe o crezut, că nu mai vede, că o mâncat din lapte. Dimineața, când o văzut că n-o orghit, tăt la lapte s-a învățat și merea pe-ascuns și mânca. Așa eram noi, copiii, pe atunci... Da' postul Crăciunului tăți din casă îl țâneau, că dejeaba erau tăte odăile curate și primenite, dacă sufletu' nu era curățit", spune Fica și începe să scoată din cuptor colăcuți rotunzi, cu gaură în mijloc, copți anume pentru călușerii ce urmează să vină în ajun. Vor veni și copiii ei, și nepoții. Se va umple casa, se vor umple sufletele cu Crăciun.
Să fie Apusenii de vină? Să fie satul Glod, cu casele lui de o sută de ani, cu hotare nedeslușite, până sus, sub păduri? Sau omătul curat și unduitor, ce părea că anul ăsta nu vrea să vină? Cum se explică bucuria care mă învăluie, starea aceasta așa de vie, a sărbătorii Crăciunului? Neaua scârțâie sub picioare, e noapte, și eu încă mai caut ferestrele galbene ale caselor din marginea satului. Mă opresc. Gerul mușcă și înțeapă și taie. Liniște, de parcă orice sunet îngheață în aer și cade, fără urmă, în zăpadă. În mijlocul cerului scânteiază luna, și omătul îi înmulțește lumina argintie. Văzduhul lucește ca sticla și stelele se fac tot mai mari. Noapte magică de iarnă! Pădurile nemișcate, ca de fier negru, și-au pierdut întunecimile și umbrele și strălucesc, îmbrăcate în această zăpadă de lumină, cu sclipiri de o frumusețe stranie. Râul e undeva pe-aici, îl ghicesc doar după susurul de sub ghețuri, ca un descântec spus în taină pământului. Nu adie niciun vânt, întreaga fire stă nemișcată în gerul strălucitor. La focul sobei, bătrânii povestesc. Atât cât mai trăiesc, peste sat se va așterne bucuria și frumusețea iernilor de altădată. Cât ei mai pot spune cum a fost, poveștile lor, ca niște incantații într-o limbă veche, ciudată, vor aduce peste casele Apusenilor taina cea sfântă și adevărată a Crăciunului, înțelesurile simple ale vieții, colinde necunoscute, îngropate în zăpezi, o magie născută din credința și bunătatea lor.
ALEXANDRU TRIF
"Simțeai așe, o dragoste între oameni"
Ajung în partea dinspre munte a Glodului: Fundu Luncii. Alexandru Trif are 82 de ani. Se așează cu un icnet pe scăunelul de lângă sobă. Focul trosnește încetișor. Se gândește cu ce să înceapă poveștile de altădată. De la frig sau lacrimi, ochelarii i se aburesc. Îi scoate și îi șterge fără grabă, cu batista pe care o ține mereu la piept. Buzele îi tremură.
"Am mai rămas numai câțiva din câți am fost... Prietenii buni s-or dus tăți... Era ca și acuma, în prag de Crăciun, și oricât de mare era neaua, parcă îl văd pe Cucu, desculț prin grădini, și pe tac-su strigând: «Mă, rupe-ți-ar Dumnezău mâinile și-un picior, treci acasă!». Se apropia marea sărbătoare. Șezătorile erau în toi, și cum pe vremea aia nu aveam, ca acum, televizoare, meream în vizite. Nu era seară să nu ne adunăm, când la unu', când la altu'. Fetele torceau sau dezghiocau la cucuruz și noi stăteam pe lângă ele. Le cântam cu fluiere și cetere, le jucam sau le căzneam cu tăciune. Uneori stăteam și povesteam despre strigoaie sau împelițați, ziceri din bătrâni cu câini negri și boboși ce-ți ațâneau calea și îți vorbeau cu grai de om, sau tăt felu' de arătări, de la sfârșit, tăt cu frică mereai până acasă, și când intrai, parcă și de perină ți-era teamă. În alte seri, pregăteam colinzi, chemam câte un moșneguț să ne mai învețe din cele vechi și tare fain mai era, când mai scotea câte unu' o litruță de țuică fiartă cu chimen. Cel mai frumos era că simțeai așe, o dragoste între oameni, și parcă pe cât se-apropchia Crăciunu', ea tăt creștea. Și-acuma vin colindători că, mulțumim Doamne, s-or păstrat din tradiții, da' ceva s-a schimbat, ceva s-o pierdut în anii aștia..."
Da! S-au pierdut multe în Glod. Acum turmele de mistreți coboară până în grădinile oamenilor. Au rămas puțini tineri care să îi alunge, heiurile nu mai sunt lucrate și s-au sălbăticit, gardurile s-au topit. Satul a rămas mai mult o mână de bătrâni, care văd neputincioși pădurea coborând, de la an la an, mai aproape de casele lor. Tinerii s-au mutat la oraș sau sunt în străinătate și vin rar. În urma lor, mistreții spintecă cu colți de argint aerul ulițelor, răscolesc fără teamă grădinile bătrânilor. Șezătorile nu se mai fac, nici clăcile. Și chiar dacă s-ar face, oamenii nu ar mai avea ce povesti, pentru că nu se mai știu între ei ca altădată. Înainte, cine își făcea o casă se trezea cu tot satul venind să îl sprijine, să îi care cărămida sau grinzile cu carul, să îl ajute la tencuit sau lipit, fără să ceară bani pentru asta, "din omenie". Muncile câmpului tot împreună le făceau, și iarna puteau povesti cum au doinit împreună vara. În sărăcia de-atunci, un lemn tăiat în pădure și adus pe dricul carului, cu un vecin, era începutul unei prietenii. O țuică băută împreună, după o zi de coasă, era ca un legământ ce se păstra și când omătul ajungea la streșini. Acum, nimeni nu mai vine să ceară împrumut plugul, nimeni nu mai pare să aibă nevoie de ajutorul celuilalt. Mistreții vin tot mai aproape de casele oamenilor. Cineva spune că i-a văzut și pe ulițele satului, și oamenii s-au temut să mai iasă, în timp ce lupii se văd tot mai rar, de parcă au renunțat să își mai ia tainul.
Pe vremea când urletul lupilor încă se împletea cu șuierul viforniței de-afară, Trifu stătea la șezători în colțul juneilor. Două lămpi cu gaz luminau galben chipurile fetelor adunate la șezătoare. Stăteau în jurul mesei, și fusele sfârâiau în mâinile lor. Trifu își amintește o poveste spusă de-o fată, o întâmplare pe care n-a putut să o uite, până în ziua de azi.
"O chema Florica pe fată, și tată-su o fo trimis în pădure, s-aducă acasă o căruță cu lemne, rămasă noaptea acolo, din cauza unui bou ce se rupsese din jug. Era un ger de trosneau pietrele, da' zăpada încă nu era mare. Era așe... Și s-o dus fata cu altă păreche de boi, singură, la pădure. Când să-i puie la jug, tăt nu voiau să intre. Că erau învățați unul de hăis și altul de cea, și ea, amărâta, fără să ție seama, tăt invers încerca să îi pună. Și ei, nu și nu. Și-o muncit cu ei, și de la o vreme, a luat-o frica și pe ea, în pădure. Nu mai știa ce să le facă, și numa' ce-i vine atunci un năduf și zice: «Na, da' descurcă-i tu, drace, că eu nu mai poci!». Și numa' odată ce-i văzu pe-amândoi boii că se liniștesc și se pun fiecare pe partea care trebuia. Ei sânguri! O luat-o, biata, așe o groază când și-o dat sama ce-o zâs, și o frică, de parcă o strânjea cineva din piept. Până acasă, nu s-o oprit, că parcă tăt se-auzea în urma ei, ba cum se târăște ceva, ba cum țopăie ca niște copite de capră! No, așe povești se ziceau în șezătorile noastre, deși flacăra lămpilor tremura! Și pă sperietura aceea, cineva tropăia, deodată, și toate femeile țipau și începeau a-și face cruce, în timp ce noi, juneii, râdeam în pumni și ne puneam pe chiuit".
PĂTRU și ELISABETA
"Tăt-tăt era alb și oamenii erau în straie naționale"
În celălalt capăt al satului Glod, mai sus de biserică, la ultima casă, locuiesc Pătru și Elisabeta. Pătru a fost călușer și vornicel. Și astăzi, cei câțiva tineri din sat care mai păstrează obiceiul călușerilor vin la el să le mai arate un pas de joc, sau să le mai împrumute câte o cămașă țesută la război. Acum, când anii bătrâneții nu-i mai lasă să meargă până dimineața, pe la case, cu cântecul, așteaptă cu mare emoție să vină colindătorii la ei.
"Dragu mieu și-al lui Dumnezău, păstă tăt satu', în ziua de Crăciun, era așe o pace și o liniște!", spune Elisabeta, împreunându-și mâinile la piept. "Câtva timp și viscolu' se potolea, animalele din grajduri steteau cuminți, că le stropchieam cu apă sfințită și le tămâiam și o prescură în biserică era și pentru ele. În pădure, lupii nu se mai auzeau în dimineața aia. Tăt-tăt era alb și străluce. Era așe... tineri și bătrâni, în biserică, îl ascultam pe părintele, și în suflece era o bucurie, de nu-ncăpea în piept, de gândeai că noi ne adunarăm acolo chiar în jurul pruncuțului născut de Fecioară. Tăt satu' era acolo, în straie naționale, și îți venea numa' a cânta și a mulțămi lu' Dumnezău."
Abia când slujba se termina și călușarii și colindătorii primeau binecuvântarea preotului, pe ulițele satului începeau să se audă glasurile copiilor colindând, strigăturile călușerilor și muzica ceterelor. Se deschideau zăgazurile fericirii, și ea cuprindea satul, acoperindu-l cu cântece și colinde. Cu casele primenite, îmbrăcați cu cele mai bune haine și cu cele mai alese bucate, oamenii așteptau să vină colindătorii, să le aducă vestea minunată a nașterii lui Hristos și să se bucure împreună.
Pătru, fiind și călușer, dar și vornic, făcea invitațiile către fetele chemate să petreacă cu flăcăii în seara Crăciunului.
"Meream la fete în pragul cășii, ziceam invitația către părinți, cam așe: «Mult am umblat și-am colindat, până la casele voastră, c-am auzit c-aveți o fiică frumoasă. Vă roagă gazda cășii cutare, și ficiorii de la ceata noastră, să ne-o dați nouă, un ceas or două, de la 2 până la 9, la un scaun de hodină, la un pahar de beutură, la un joc de veselie, că iară v-o lăsăm acasă să vie, în cinste și omenie, ca Dumnezeu Sfântu' să v-o ție!». Așa era chemarea. Atuncia ne îmbrățișau părinții fetei, ne dădeau o prăjitură și plecam mai departe."
"Taci, tu, fată, nu mințire/ Că la tine m-oi suire"
Călușerii erau deja porniți prin sat. Cu căciulile împodobite cu pană, cu "fonte" tricolore peste cojoacele buciumănești și cu bâtele strunjite cu sori și stele, duceau bucuria nașterii lui Hristos în casele oamenilor. Se auzeau strigăturile lor peste dealuri, clopoțeii prinși de ciucuri la picioare sunau vesel prin curți. Săreau și jucau și băteau pământul cu opincile. Iar fetele gătite și ele în straie populare se țineau după ei, din casă în casă, să mai fie o dată învârtite de junei. Când gazda la care jucau aveau o fată, călușerii începeau cu o anumită strigare: "Taci, tu, fată, nu mințire/ Că la tine m-oi suire/ Și cosița ți-oi tăiare/ Sus la vârf ți-oi aruncare/ La vârfu' Jorjorului/ Să ți-o bată vânturile/ Ca pe joinel gândurile." Și la fiecare gazdă, înainte de a pleca, vornicelul anunța "O, ficiori noști și-ai lui Crăciun/ Până voi ați colindat, gazda bine s-o gătat/ Primiți un colac de grâu curat, pe care Dumnezău Sfântu' l-o dat/ Și mai deasupra un solz (carne pusă-n untură - n.r.) de porc/ Dulce, că dacă n-ar fi dulce/ Nu l-am duce/ Și mai deasupra o sticlă cu vinars/ Ca să-l tragem pe la nas!". Și porneau mai departe în cântec de cetere și de fluiere, în urma lor venind cei ce cărau darurile: doi flăcăi, unul cu desagi mari, plini cu mâncăruri și băuturi, altul cu o furcă, pe coada căreia punea la rând colăcuții rotunzi, cu gaură la mijloc. Jucau în curțile oamenilor, veselindu-se împreună de nașterea lui Hristos, jucau și pentru a alunga răul din vechiul an, boala și nenorocul, dar și ca să lase casa gazdei curată, ca binele venit cu noul an să o găsească ușor și să o aleagă. Copiii în cete, cu căciuli prea mari și în cojocele lungi până la pământ, se uitau la ei cu gura căscată și cu ochii mari. Colindele erau învățate de la bunici și de la bătrâni, unele erau lungi, altele erau făcute anume despre preot, despre vânători sau despre Adam, primul om. Pe toate trebuia să le știe și să le spună, după cum cerea gazda. "Oamenii nu doar ascultau colindele noastre, cu lacrimi în ochi cântau cu noi... era bucurie mare...", își amintește bătrânul Pătru. "Poate pentru că era lumea năcăjită, mulți cereau colinda asta care și mie îmi place tare: "Dumnezău cu soțul său/ Se luară și zburară/ În mijlocul satului/ La casa bogatului/ Bună ziua, muncitori!/ Să trăiți voi, cerșetori!/ Gata-i prânzul să-l prânzim?/ Gata-i gata, nu-i de voi/ Că-i de domni mai mari, ca noi./ Dumnezău cu soțul său/ Se luară și zburară/ În marginea satului/ La casa săracului./ Bună ziua, muncitori!/ Să trăiți voi, călători!/ Gata-i prânzul să-l prânzim?/ Gata-i gata, da-i puțin, hai cu toții să-l prânzim!/ Dacă nu ne-om sătura/ Mer'm în sat și-om căpăta./ Dumnezeu cu soțul său/ Se luară și zburară/ Peste vii, peste moșii/ Dumnezeu din grai grăiare/ Uite, Petre, în dreapta mea/ Spune, Petre, ce vedeare/ Văd casa săracului, în mijlocul Raiului./ Pe din afară-i cu tină/ Pe dinăuntru-i cu hodină./ Dumnezeu cu soțul său/ Se luară și zburară./ Uite, Petre-n, stânga mea/ Spune, Petre, ce vedeare./ Văd casa bogatului/ În mijlocul iadului./ Pe dinafară-i cu var/ Pe dinăuntru-i cu amar."
Pentru "sămădaș", ceata de călușeri se aduna seara, la găzdoaie. Acolo făceau toți petrecere, din darurile primite. Până spre miezul nopții, jucau juneii și fetele, apoi ei plecau și veneau soții și cu soațele, familiile, care stăteau până în zori. Se cânta și se horea, vatra de pământ era stropită cu apă, țuica fierbea pe plita sobei și ceterașii ziceau neîntrerupt. Când, spre dimineață, se duceau cu toții spre case, luna strălucea pe cer precum aurul, iar aerul era rece și înghețat ca argintul. Într-o casă îngropată sub omătul spulberat de vânt în rotocoale, în liniștea odăii unde doar lumina flăcărilor se mișca tainic, o bătrânică încă mai stătea îmbrăcată în ia albă. Cu mâinile în poală, privea în fața ei cu ochii în lacrimi, ca și cum s-ar fi aflat acolo aievea un pătuț de copil, înconjurat de o lumină dumnezeiască. Și cânta ușurel un vechi colind: "Taci, fiule, taci tu drag/ Taci tu, dragu', nu mai plânje/ Că tu nu știi ce știu eu/ Eu știu ici, eu știu coleară/ Trei meșteri cruce cioplesc/ Și e-naltă-n statul tău și e lată-n brațul tău/ Eu știu icea, mai în sus/ Trei fauri făuresc/ Ție cuie îți croiesc/ Tot cu ițe mici de fier/ și cu țânte de-oțel/ Și-apoi ție ți le-or bate/ Și prin palme, și prin palme/Dar tu vei avea cheiță/ Pentru-a Raiului portiță/ Taci tu, dragu', nu mai plânje."