GETA CARAGIU - "Când intra Toma în casă, răsărea soarele!"

De câte ori ajung la Ploiești, nu mă pot opri să merg în micul parc de lângă Teatrul "To­ma Caragiu".

Aici, cățărat pe un pie­destal de marmură, stă bustul marelui actor, dispărut mult prea repede dintre noi, la cutremurul din 1977. Un bust de o frumusețe dramatică, și trist, și șăgalnic, deformat și mărit cu duioșie. De parcă a fost sculptat direct cu sufletul. Însingurat pe piedestalul său, Toma Caragiu pare văzut printr-o lentilă a inimii și a nos­talgiei. Așa cum l-am văzut și noi, toți, și îl vom ve­dea mereu. Multă vreme, nu am știut cine este auto­rul acestei sculpturi care mă atrăgea ca un magnet. Apoi am aflat. Fusese rea­lizat chiar de sora ac­to­rului, sculptorița Geta Ca­ragiu, cea care a lăsat și nu obo­sește să lase, în­că, urme adânci în sculp­tura româ­nă. Și care ală­turi de Toma Ca­ragiu și de cealaltă soră a lor, Ma­tilda Caragiu, aca­de­mi­cian și filolog de elită, și-au lăsat pecetea nu­melui pe cultura noastră. Așa că ar­deam de ne­răb­dare s-o cu­nosc pe doam­na Geta Ca­ra­giu, ultima depozitară a amintirilor des­pre aceas­tă veche fa­milie de aromâni. Și cum de fiecare Cră­ciun și An Nou, Toma Caragiu ne răs­făța cu aparițiile lui scă­pă­rătoare, debordând de umor fin, prilejul evo­cărilor este și mai nimerit. Un Crăciun cu Toma Ca­ragiu, așadar. Amintiri de familie, povestite de Geta Caragiu, marea doamnă a sculpturii românești.

"Clovnul și-ai săi"

Cu câteva zile înainte de Crăciun, doamna Ca­ra­­giu mi-a deschis zâm­bi­toare și energică, la cei 87 de ani ai săi, ușa casei sale de pe strada Polonă, din Bucu­rești. O casă de o ele­gan­ță discretă și caldă. Înșirate cuminți pe pereți, vechi icoane ardelenești pe sticlă și pristolnice de lemn învăluie spațiul într-un abur aparte, de har. Va­săzică, acesta e locul unde ve­nea Toma Caragiu, la pă­rinți și la familie, să-și pe­treacă Crăciunul și Paș­tele, precum și sfârșiturile de săptămână, atunci când reușea să fugă de la filmări. Bucuroasă să-i evoce amintirea, d-na Geta Caragiu în­cepe să-mi arate ima­gini cu alte și alte sculpturi rea­­lizate de ea, inspirate, toate, de marele actor dis­pă­rut. A fă­cut o expoziție în 2013, dedicată lui Toma, la Teatrul din Ploiești. "Clov­nul și ai săi", a numit-o. "Înfăți­șea­ză familia noas­tră, Toma, Ma­tilda și eu", spune Geta Ca­ra­giu, deschi­zân­du-mi cum nu se poate mai bine drumul spre interviu.

- Vă pun o primă întrebare, care sper să nu cuprindă prea multă tristețe în ea. Cum ați realizat sculpturile care îl înfă­ți­șează pe Toma Caragiu, fratele dvs.? Du­pă fotografii? Din me­morie?

- Din memorie. Am început să le fac ime­diat du­pă ce Toma a murit. Atunci, pen­tru mine s-a dărâmat pământul. Am su­ferit îngrozitor. Ce vedeți aici, este durerea mea, întruchipată în sculpturi. Mai încer­ca­sem și înainte, când trăia Toma, să-i fac niște de­sene tot din memorie. Dar nu eram mul­țumită. Nu ieșea nimic. Pe urmă, m-au mânat oful, su­ferința, tot ce aduna­sem. A fost o suferință îngrozitoare în familie, credeam că o să murim cu toții. Mi-am pus tot su­fletul în ce am făcut. Și în bustul de lângă Tea­­trul din Ploiești, și în toa­te celelalte pe care i le-am făcut, este numai și numai suflet. Și ce am încercat eu să redau mai abitir au fost ochii aceia me­reu umezi ai lui To­ma, care te făceau să și râzi, să și plângi. Râsu' plân­su'. Ochii lui debordând de umor, dar un umor nuan­țat și subtil. Așa că e și râs, și plâns în sculpturile mele. Mai și râdeam când le făceam, că erau ha­zoa­se, uneori hidoase - așa cum ne vedeam noi în­tre noi, frații, când mai urâți, când mai frumoși. Și am mai vrut să arăt prin sculpturile mele și spiritul familiei noastre iubitoare și tandre. Să știți că nu numai eu, dar și sora mea, Matilda, și-a adus obolul ei de tandrețe, în memoria lui Toma, printr-o carte scrisă de ea: "Toma Caragiu - ipostaze".

"E Toma la televizor!"

- De ce ați numit toate aceste sculpturi de­di­cate lui Toma Caragiu, "Clovnul și ai săi"?

-Toma a avut două vise care nu i s-au mai îm­plinit. Voia să joace măcar o dată în viață în "Cyrano de Bergerac", de Edmond Rostand. Și mai avea o foarte mare dorință, să apuce să joace rolul unui clovn, la circ. Am fost urmărită de această idee și am ținut să împlinesc măcar prin ceea ce fac eu această dorință a lui. De aceea m-am bucurat foarte tare că demersul meu a fost susținut și de Teatrul din Plo­iești, unde Toma a fost actor. De altfel, Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești a sprijinit și expoziția "Clovnul și ai săi" la festivalul organizat acum trei ani la Plo­iești. Și-au împlinit și ei un vis.

- Toate aceste portrete sculptate ale lui Toma Caragiu sunt altfel decât restul operei dvs.: dra­ma­tice, cutremurătoare...

- A fost durerea teribilă a morții lui, moar­tea aceea cumplită, sub dărâmăturile cutre­mu­rului din 1977. Mă obsedează și astăzi ima­ginile acelea. Fac mereu desene cu chipul lui. Am făcut câteva chiar zilele trecute. Și toate din amintire. Încât mi-a zis o prietenă: "Tu îl ai pe Toma în sânge". Îmi amintesc ce-mi spu­nea și Toma. "Mă, sor-meo, tu ești cel mai ta­lentat membru al familiei. Tu faci, uite, atâ­ta, o bucățică, o cioplești, o torni în bronz. Păi aia rămâne în timp. Pe când la noi, la ac­tori, verba volant". Dar uite că replicile lui To­ma n-au zburat. Sunt reluate mereu la te­levizor. Oamenii îl iubesc și azi. Mă trezesc me­reu cu telefoane: "E Toma la televizor!".

"Au fost odată ca niciodată trei iezi"

- Toma, Matilda, Georgeta... Trei frați din familia Caragiu, toți trei cu înclinații cul­turale și artistice. Cum se explică? Aro­mânii au reputația de oameni pragmatici, mari negustori...

- Ei, au fost odată ca niciodată trei iezi cu­cuieți: Toma, cel cu stea în frunte, și două fete - Matilda și Geta. Toma a moș­tenit talentul de la mama și de la bunica, care erau foarte hărăzite, trans­miteau cu foarte multă ușu­rință hazul. Despre bunica noas­tră, Toma zicea că a fost stagiară a Comediei franceze, fără școală. Era o ființă minunată, te făcea să râzi, ea ră­mânând serioasă, avea un comic din ăsta, mucalit și sobru, pe care Toma l-a moștenit. Mama mi-a povestit că profesorul lui Toma din clasa a patra primară (eram încă în Cadrilater), i-a spus de atunci că Toma va deveni actor. O previziune extraordinară. Sora mea, Matilda, filolog și acade­mi­cian, era o înțeleaptă, un cap foar­te dotat, inițial și-a dorit și ea să facă regie de teatru, dar nu a lăsat-o Toma, era plă­pândă, avea plămânii debili. I-a zis că să fie regizoare e o muncă mult prea grea pentru ea. Și atunci, Ma­tilda a ales să meargă la filologie. Era foarte dăruită pentru asta, mai ales pentru studiul limbii române și al dialectelor ei. Vorbea limbi străine cu ușurință, iar foștii ei stu­denți și-o amintesc și azi cum își trans­forma în spectacol cursurile de limba română, de la Univer­si­tatea din București. Chemarea teatrului nu dispăruse din ea. Cât despre mine, totul a plecat de la o pro­fesoară a mea de desen pe care am avut-o la Plo­iești, Victoria Băncilă. Era nepoata pictorului Octav Băncilă și făcuse Belle Artele. Ea a simțit că există ceva la mine, văzându-mi desenele. Pe vremea aceea existau gazetele acelea de perete, pline cu articole anoste, iar d-na Băncilă mi-a adus într-o zi o pânză neagră, cerată, mare și lungă, și creioane colorate: "Uite, asta să fie gazeta ta de perete!" - mi-a zis, iar după primele linii schițate a început să mă dirijeze serios spre desen. Eram cam prin clasa a 11-a, destul de târziu, când m-am hotărât să merg la Arte. Am fost împinsă în direcția asta și de Matilda, că ea, fiind mai mare ca mine, îmi era un fel de mentor. Întot­deauna a avut sentimentul ăsta matern față de mine. Chiar și Toma îi scria, când era în armată: "Vezi, ai grijă de ăla micu' și frumosu'". Așa mă vedea el, frumoasă...

Bunicul, cu Homer în traistă

- Fiindcă ne aflăm la un pas de Crăciun, sunt ispitit să vă rog să ne spuneți povești de familie, bu­ne de ascultat iarna, la "gura sobei". Unde în­cepe istoria neamului Caragiu?

- Vezi, noi am fost o familie extraordinară, o fa­milie de aromâni crescuți neam de neam cu dragoste, în spirit de cinste și de respect. Nu știu dacă mai exis­tă familii cum a fost asta a noastră. Eu o venerez și-mi pare rău că nu mai este nici unul dintre ei, am rămas doar eu singură să-mi duc durerea. Este așa de vie în mine durerea, când mă gândesc că nu mai e Toma. Când intra el în casă, ziceam că vine soarele. Se lumina casa. Când venea sora mea, Matilda, era la fel. Eram iar împreună toți trei, ca în vremea în­ceputurilor, a copilăriei. Iar începutul începuturilor a fost venirea părinților mei în Cadrilater, în Dobrogea, din Grecia, din Munții Pindului, unde avuseseră tur­me de oi. Când au venit acolo, în 1928, au fost îm­pro­­prietăriți cu pă­mânt de Statul ro­mân, cu 20 de hec­­tare. Și, în ace­lași an, am apărut eu pe lume. Satul co­­pilăriei mele se nu­mește Sarsân­lar, din județul Du­­rostor (azi în Bulgaria n.n.), și era neasemuit de fru­mos. Era în­con­jurat de un pe­i­saj extraordinar, cu dea­lurile alea molcome și aurii, în soare. Sarsânlar era și foarte, foar­te bogat. Părea mai mult un o­rășel, plin de ma­ga­zine de tot soiul, cârciumioare și bru­tării. Trăiau tot soiul de etnii în el și toți erau harnici. Ta­tăl meu, de pildă, în doar 12 ani, cât am stat noi acolo, până la ce­darea Cadrilaterului, își mai cum­părase din munca lui alte zeci de hectare de pământ. Aromânii își fă­cuseră casele sus, pe dealuri. Satul era într-o căl­dare și avea și un lac extraordinar. M-am simțit fe­ri­cită acolo, cu frații mei, ne jucam, fă­ceam locuințe în co­paci. Iar Toma cons­truia leagăne cu care ne urca pâ­nă la cer. Era un univers cu totul a­parte. Pentru mine, copilăria la Sar­sânlar a fost sursa mea de ins­pi­rație de mai târziu. De-acolo m-am ins­pirat când am sculp­tat "Lacul" și "Pa­pa­rudele" mele. Nu am putut uita ni­cio­dată cum în locul acela, cam arid și fără ploaie, copilă fiind, priveam me­reu fermecată cum ieșea părintele cu icoanele din bise­rică, însoțit de femei înveșmântate cu frunze, care cântau și stro­peau pă­mântul cu apă, ca să adu­că ploaia. Azi, casele ace­lea albe cățărate pe dea­luri, ale aromânilor, pă­răsite de ei după cedarea Cadrilate­ru­lui, sunt goa­le.

- Cum erați înșirați în ani, cei trei frați, ca vârstă?

- Din doi în doi ani. To­ma era cel mai mare. Era năs­cut în august și a venit la patru ani în România. S-a născut în Gre­cia, la fel ca și Matilda. Am fost foarte legați între noi de mici, și până la moartea lor. Parcă eram frați sia­mezi. Nu pot să vă spun cât de plăcute erau jocurile copi­lă­riei noastre. Eu eram un fel de coadă a lui Toma. Zicea, glu­mind, că noi sun­tem "hâzii" familiei, doi urâți, și ne asociam foarte bine la toate năz­bâtiile, străduin­du-ne să facem toate lucrurile pe dos, a­normal, țin minte cum umblam pe picio­roan­ge, prin ploaie, ca să nu călcăm în no­roi. Matilda era mai mândră, mai pre­ți­oasă, nu intra în toate jocurile cu noi.

- Ce îndeletnicire aveau părinții dvs.?

- Mama era cas­nică. Făcuse școală ro­mânească în Gre­cia, doar șase clase, dar îi băga în cofă pe bă­ieții mei, când nu știau, la franceză, să decline verbele "être" și "avoir". Tata nu. Tata era neam de oier, dar oier din ăla, cu miile de oi, ca un aromân ade­­vărat. Iar bunicul nostru, cum spunea Toma, "umbla cu Homer în traistă". Era singurul care știa să ci­tească în satul ace­la din Grecia. Le citea și celor­lalți, nepoților și săte­nilor, "Odiseea" și "Efemerida", un ziar care ajun­gea în sat. Bunicul avea și un dar al po­ves­tirii, cred că asta a contribuit foarte mult la for­marea lui Toma, țin minte că de fiecare da­tă când bunicul venea pe la noi, Toma îl ruga să ne spună povești cu ciclopi și balauri.

"Să nu vină Moș Crăciun fără mine!"

- Cum erau Crăciunurile la București, în fa­milia Caragiu?

- Se umplea casa! Toma era totdeauna cu noi, că era Paști sau era Crăciun. "Nu începeți sărăbătoarea", zicea, "să nu vină Moș Crăciun fără mine". Trebuia musai să fie aici, să se bucu­re. Făceam brad și toți primeam daruri. Interesant e că nu Toma era Moș Cră­ciun, ci soțul meu. Toma vro­ia să fie liber, să vadă și el ce se întâmplă, să vadă cum se mirau co­piii, ce fericiți erau. Ei, și pe urmă cântam. Doam­ne, cântam toate colindele pe care le știam. Toma avea o voce superbă, o voce de ope­ră. Matil­da avea și ea o voce extraordinară. Caldă, plă­cută. Cântase și în corul "Ma­dri­gal". Așa că, de Cră­ciun, amân­doi, Toma și Ma­tilda, dădeau tonul cân­tărilor. Eu eram cam afonă, dar cu tim­pul, am început să mă aco­modez și să pot să cânt alături de ei. Și pe ur­mă, ne așezam toți la masă, masa noastră, a fa­miliei Caragiu. Masa asta, care a devenit acum mai mult o masă a tăcerii. Înainte zi­ceam că e "cina noas­tră cea de taină". Uneori, Toma aducea cu el și-alți actori. Pe Ovidiu Iuliu Mol­dovan, nu știu de câte ori l-a adus. Mai veneau și pictori. Mai târziu, cina asta de familie, cina noastră cea de taină, am încercat s-o prind cu forța nostalgiei, într-o sculp­tură, după ce Toma nu a mai fost.

- Vorbeați aromânește, la Crăciunurile în fami­lie?

- Da, vorbeam și vorbim încă aromâna. Toma o știa perfect. Avem și discuri, în care el spune ver­suri în aromână, cu Caramitru și cu Matilda. Până și soțul meu, sculptorul Alexandru Gheorghiță, care a trăit în această casă și era mol­do­vean sadea, știa o aro­mână de te băga în cofă. A stat mult cu părinții mei, pe ca­re i-a adorat. De­venise aromân prin adopțiune. Zicea: "Îi iubesc pe aromâni, pen­tru că sunt cins­tiți, serioși și nu te trădează".

- Cum de nu v-ați căsătorit cu un aro­mân, după ve­chea lege a nea­mului?

- A existat și un pretendent aromân, prieten cu Toma, actor, care a venit când încă locuiam la Plo­iești, să mă ceară de nevastă. Dar bunica mea, care încă trăia, îl întreabă: "Din ce familie și din ce sat te tragi?". Iar el zice: "Păi, sunt din satul acela în care se făcea smoală". Și bunica: "Aaa, nu dăm noi fata după ăștia care fac smoală!".

"Toma a iubit țara asta"

- Aveți vreo amintire aparte, legată de fratele dvs., cu care să facem încheierea acestor povești?

- Toate amintirile sunt la fel. Nu există o amintire mai frumoasă ca alta. Toma a iubit țara asta. Una singură e tristă între ele și dureroasă: atunci când To­ma a murit. Așa cum v-am spus, a fost o legătură for­midabilă între noi. Pe urmă el murit și ne-a lăsat săraci. Avea doar 51 de ani și ju­mătate. Pentru noi, a fost o durere de nesu­por­tat. Tata n-a supraviețuit, du­pă trei luni a murit. Mama a mai trăit șapte ani. Era mai puternică decât noi toți. Acum, am rămas sin­gură. Vine Crăciunul, și la "cina cea de taină" din fa­milia Caragiu am rămas nu­mai eu.