Despre valorosul scriitor român din exil Vintilă Horia (1915-1992) se vorbește mult mai puțin decât despre Cioran și Mircea Eliade, cu care în tinerețe, a împărtășit aceleași simpatii politice extremiste, manifestate în publicistica din anii '30. Este nedrept, fiindcă întreaga lui operă literară - romane, nuvele, eseuri, studii, poeme scrise în spaniolă, franceză și italiană, apreciate de critica internațională - e complet detașată de pulsiunile tulburi din prima tinerețe. Dar fiindcă a fost toată viața anticomunist și s-a manifestat în lumea liberă ca atare, regimul de la București s-a folosit de toate mijloacele pentru a-l compromite în ochii Occidentului. I-au confecționat un trecut de legionar, de fascist, deși nu fusese înregimentat în nici o mișcare sau partid și detesta violența. În 1960, când romanul lui, "Dumnezeu s-a născut în exil", apărut la Ed. Fayard, a obținut Premiul Goncourt, Securitatea, prin mediile comuniste franceze, i-a înscenat o virulentă campanie de discreditare, care l-a determinat să renunțe la premiu, dar a și sporit enorm interesul pentru carte și autor, în multe țări. Inutil să mai spun că, până în 1990, opera lui a fost interzisă în România. Deși după aceea cărțile i-au fost în mare parte traduse, nu avem, din câte știu, nici până azi o serie de autor, așa cum ar merita (și de care s-ar putea ocupa Ileana și Mihai Cantuniari, traducători și cunoscători avizați ai operei lui). Cele mai complete, fiabile și obiective informații despre Vintilă Horia le puteți găsi în excepționala lucrare a lui Florin Manolescu, "Enciclopedia exilului literar românesc", ed. a II-a, publicată în 2010 la Ed. Compania (când a murit prematur zilele trecute, mult regretatul nostru profesor, istoric și critic literar, el însuși un prozator talentat, lucra la o a treia ediție, adăugită).
Volumul inedit de memorialistică al lui Vintilă Horia pe care vi-l recomand azi a fost scris în românește, cu intermitențe, în ultimii săi ani și e pasionant din multe motive: ca mărturie subiectivă despre atmosfera, viața politică și culturală din perioada interbelică românească, ca odisee a peregrinărilor nevoite prin Europa și America de Sud, unde a cunoscut și a legat prietenii cu intelectuali remarcabili, unii celebri - scriitori, plasticieni, muzicieni, filosofi, cineaști, oameni de știință, teologi. Dar, "Memoriile unui fost Săgetător" urmărește dincolo de fapte și devenirea spirituală a unui cărturar ce fuge de înregimentări, ce se vrea și reușește să fie un om liber în opțiuni și credințe. Mi se pare o frumoasă coincidență (Vintilă Horia are propria teorie despre coincidențele neîntâmplătoare) că manuscrisul acestor memorii a fost descoperit de fiica lui și publicat chiar în preajma centenarului. Este modul cel mai bun de a-l readuce pe exilat acasă, în atenția compatrioților săi. Chiar dacă nu-i putem împărtăși convingerile antidemocratice, păstrate până la sfârșit (Cristian Bădiliță îl definește în prefață ca "anarhist creștin de dreapta"), chiar dacă e de mirare că, dinspre sfârșitul secolului XX privind, credinciosul în Dumnezeu poate fi indignat și cutremurat de sfârșitul barbar al lui Mussolini dar nu pomenește o vorbă de genocidul nazist, Vintilă Horia ne face martori ai desprinderii sale timpurii de național-socialismul german și de legionarism, față de care devine critic din 1938. Splendide pagini de literatură îi prilejuiesc locurile copilăriei - satul Aldești de lângă Roman și casa familiei din Bălțați, lângă Râmnicu Sărat, dar și alte mirifice peisaje și vetre de cultură pe unde l-a purtat o existență zbuciumată. De mare interes sunt și personalitățile evocate, de la Nichifor Crainic, Ion Pillat, Dinu Adameșteanu și Lucian Blaga, între mulți alții, la Giovanni Papini, Julien Green, Ernst Jünger, Massimo Bontempelli ș.a. Sfârșitul survenit în aprilie 1992 i-a întrerupt povestirea în jurul anului 1957. Dar cum memoriile consemnează și impresii și gânduri din anii când au fost scrise - 1985, 1986 și 1991 -, putem înțelege că Vintilă Horia, dezamăgit de "declinul Occidentului", era pesimist în privința secolului XXI.