"Doamne fereşte să omorâm pictura, în loc să ne învie ea pe noi!" - de vorbă cu pictorul MIHAI SÂRBULESCU

Zilele acestea am avut bucuria să intru în atelierul pictorului Mihai Sârbulescu. La 58 de ani, este un artist bine afirmat, cu un palmares impresionant, de expoziţii în ţară şi în străinătate. Din capul locului m-au surprins blândeţea amfitrionului meu, darul pasionat al vorbirii, dar şi un amănunt neobişnuit: tablourile lui, în loc să-şi ofere vederii priveliştea şi culorile, stăteau întoarse cu faţa către perete. N-am îndrăznit să cer explicaţii, şi bine am făcut. Cine ştie, dacă picturile ar fi stat cu faţa spre noi, poate că peisajele scânteietoare şi toate cele­lalte închipuiri pictate de Mihai Sârbulescu ne-ar fi năucit cu frumuseţea lor... Dar aşa, tablourile pic­torului au rămas cuminţi, în rasteluri, lăsând spaţiu şi largheţe cuvintelor.

Nume de frate: Prolog

- Pictura dvs. e legată de gru­pul Prolog, format din ar­tişti de primă mărime ai artelor plastice ro­mâneşti. Uşor enig­matic, numele acesta nu e în­ţe­les de toţi iubitorii de artă. Ce vrea să însemne "Pro­log" şi de ce aţi simţit nevoia să vă pro­cla­maţi drept grup, în lumea cea mare a pictorilor români?

- De obicei, pictura însăşi te constrânge să te înfrăţeşti cu alţi pictori. Căci în pictură sunt dru­muri. Şi când apuci pe un drum, vezi că şi alţii au luat-o pe dru­mul ăsta, aşa cum se întâmplă şi în literatură şi muzică. Acesta e un mare dar pe care pictura îl fa­ce picto­rului: că te obligă să te înfrăţeşti cu cineva. Cu grupul Prolog, însă, s-a întâmplat altfel. Noi, cei din Prolog, lucrăm dife­rit unul de altul, foarte diferit. Avem chiar şi bagaje culturale diferite, unii sunt autodidacţi, alţii au studiat cu profesori pres­ti­­gioşi. Nu nevoia unui drum anu­me în pictură ne-a făcut să fim împreună, ci pictura însăşi, în întregimea ei, ne-a adunat. Ea ne-a legat, nu un anume curent. Şi nu doar pictura ne lea­gă. Ci şi prietenia, şi o anume solidaritate de breaslă. Una care, altminteri, s-a cam pierdut, dar pe care noi am încercat să o refacem, măcar în interiorul Pro­logului. Faptul că expunem de 30 de ani îm­preună spune ceva. Asta s-a putut în­tâm­pla pentru că a existat între noi preţuire şi admiraţie. Şi am şi învăţat mereu unul de la celălalt. Am avut ce să facem îm­preună, ce vorbi şi ce lucra. Şi ne mai leagă şi bunul Dumnezeu, care ne ţine ală­turi de 30 de ani. Grupul Prolog se bazează şi pe cre­dinţa creştină. Chiar căile prin care ne-am cunoscut câţiva dintre noi arată ceva. Pe Horia Bernea, de pildă, l-am cunoscut la mânăs­tirea Cernica. Ieşea cu soţia lui, Marga Ber­nea, de la Părintele Benedict Ghiuş, iar eu cu sora mea intram la părintele. Pe Paul Gherasim l-am cunoscut într-o expoziţie de icoane, la Muzeul de Artă, iar pe Ionică Grigorescu şi pe Christian Paras­chiv, la mânăstirea Antim. Credinţa ne-a legat şi ea.

- Şi aţi transpus-o şi în artă. Simbolurile creş­tine apar des în operele grupului Prolog...

- Apar, chiar şi icoana apare. Ion Grigorescu face icoane în biserici. Acum lucrează la biserica Pitar Moş, unde face frescă şi restaurare. E prin­tre cei mai buni iconari din zilele noastre. Fiecare dintre noi a încercat să facă icoane. Şi Constantin Flondor, şi Paul Gherasim, în felul lor. În ulei pe pân­ză sau în acuarelă pe hârtie. Paul Gherasim are ace­le "Octogoane", pe care le-a numit "Bolţi de lumină". Ele poartă simbolul Zilei a opta, Ziua care va să vină. Şi a mai pictat şi cei 40 de Mucenici, în multe va­riante şi foarte frumoase. Dacă s-ar picta în biserici cum şi-a pictat Gherasim martirii, biserica ar fi mai frumoasă şi mai întreagă.

Un colind pictat: Floarea de măr

- Cum s-a aprins scânteia? Cum s-au produs ma­­rea întâlnire cu Prologul şi celebra dvs. expo­zi­ţie, "Floarea de măr", din 1985?

- Trebuie început cu Paul Gherasim. Paul Ghe­rasim este un om unic în breasla noastră, nu numai un pictor extraordinar. A făcut foarte multe expoziţii, a organizat foarte multe expoziţii de grup ale colegilor lui, sute de expoziţii, unele extrem de importante. Era ca un ferment în breaslă. Ei, şi pe urmă, Paul Ghe­rasim ne-a invitat, în 1984, la Tescani. A convocat el o echipă: Constantin Flondor, Chris­tian Paraschiv, Horia Paştina, el şi cu mine. Eu eram cel mai tânăr, terminasem abia de trei ani institutul. A fost o onoare pentru mine, căci ştiam că toţi ceilalţi sunt foarte buni. Apoi, în 1985, a fost expoziţia colectivă "Floa­rea de măr". Care a fost o evadare pentru noi. Am tras chiu­lul de la arta care se practica atunci. Am mers toţi în natură şi am desenat flori de măr şi meri în­tregi, înfloriţi. Şi când am deschis expoziţia la ga­leria Căminul Artei, în preajma Crăciunului lui 1985, a fost mare derută în breaslă. Erau doar picturi, de­sene şi acuarele cu flori de măr, colindul nostru pic­tat, al Florilor dalbe, de măr. "Cum, cei mai buni ar­tişti ai noştri din avangardă se întorc şi fac, ca nişte co­pilaşi, flori de măr?" - se mirau pictorii. Căci Ber­nea, Flondor şi Christian Paraschiv erau în avan­gar­dă, şi la fel Paul Gherasim.

- Ce tâlc a avut, de fapt, expoziţia?

- Noi ne-am propus să fim cuminţi în faţa naturii. N-am creat noi natura. A făcut-o bunul Dumnezeu. Nici pe noi nu ne-am făcut. Că nimeni dintre noi n-a fost întrebat "vrei să te naşti?". Trebuie să fim modeşti în faţa naturii. Trebuie să accepţi că există ceva mai presus de toate şi de ceea ce vedem.

- Aţi repetat experienţa din 1985?

- Ne-am dus destul de des la Tescani. E foarte plăcut să fii la Tescani şi să-l vezi pe Horia Paştina cu şe­valetul aici, pe Horia Bernea dincolo, pe Paul Ghe­rasim acolo, tu lucrezi, te mai întrerupi, te duci să vezi ce fac, mai schimbi o vorbă... Se reface cumva, în felul ăsta, şi spiritul şcolii pe care am făcut-o, unde stai în atelier cu colegii. Şi de la ei înveţi, nu numai de la profesori. Manet mergea de nu ştiu câte ori pe săptămână la o cafenea de pictori. Venea şi Cézanne acolo, venea şi Renoir. Iar Şte­fan Luchian povesteşte că atunci când s-a înscris la Academie, la Paris, a învăţat mai mult pictură în cafenele, cu pictorii, stând de vorbă cu ei. Pentru că şi pictura tre­buie vorbită. A fi îm­pre­ună dă sigur un sens vieţii. În pustia Sinaită, călugării erau însinguraţi, dar ştiau că sunt împreună acolo. Iar uneori, se mai şi vizitau.

- Creaţia pictorilor din grupul Prolog ascunde un mesaj ce trebuie dezlegat?

- Da, am vrut foarte mult să transmitem ceva! Ceva ce încercăm să ne propunem mai departe şi nouă înşine. Şi anume, frumuseţea ges­tu­lui de a ieşi de pe "auto­stra­dă", de pe marele flux, de pe aparentul sens al istoriei mo­derne şi contemporane a ar­tei. Am vrut să fim mai li­beri! Liberi de contracte cu galerii, liberi de orice ajută, într-un fel, pictorul, dar în alt fel îl subjugă. Noi încer­căm să pictăm cu smerenie. Si­gur, e mai uşor să te smereşti de unul singur. Mai greu e să te smerească alţii, să te ocărască, să-ţi spună că nu-i bine ce faci. Părerea noastră este că, fie că eşti mare, fie că eşti mic, e bine să te dai mic. Astfel, nu ai de unde să cazi. Aşa că noi în primul rând suntem oameni şi-n al doilea rând suntem pictori.

Să vezi cosmosul într-un fir de praf

- Majoritatea picturilor dvs. sunt peisaje, un gen considerat multă vreme minor. Nu v-aţi lovit de prejudecăţi?

- Peisajul e un subiect demn de atenţie şi frumos. Poate că secolul XX, atât de experimentalist, a mar­gi­nalizat o vreme peisajul, dar în pictură nu prea exis­tă genuri minore. Şi dacă aş da altă definiţie gru­pu­lui Prolog, aş spune, cu toată sinceritatea, că este un gen minor. Asta ne şi place. A face să vezi într-un fir de praf tot cosmosul. A vedea în cosmos firul de praf e mai greu. De-aia trebuie să începi de jos şi să ră­mâi jos. Aşa poţi vedea frumuseţea în­treagă a lumii.

- Cum vă pictaţi peisajele, în natură, sub cerul liber, sau în atelier, sub cerul imaginaţiei?

- Mie îmi place să pictez şi în natură, dar cel mai mult lucrez în atelier. Când stai afară, sunt o grămadă de neajunsuri. Soarele îţi bate în cap, începe să plouă, fugi, vii, că a stat ploaia, iar începe să plouă, norii se mişcă. Ai o lumină de soare, pac soarele a intrat în nori, s-a schimbat totul. Stai la şevalet şi apare un tă­un care vrea să-ţi vină de hac; am păţit-o. Uneori e mai comod şi mai util să lucrezi în atelier. Dar am lu­crat mult şi-afară, la Balcic, de pildă, unde am fost cu grupul Prolog. Acolo am lucrat afară. Îmi amin­tesc cum mă plimbam cu Paul Gherasim, şi el zice într-o zi: "Iată colţul acesta de deal umbrit de lună. Aşa ceva, marii noştri pictori interbelici care au fost aici nu au pictat". Sigur, ei au fost atraşi de exo­tis­mul lo­cului, care azi s-a mai dus. Au mai plecat tur­cii, tă­tarii şi tătăroaicele, vechiul Balcic se stinge de la an la an. Nemţii fac hoteluri, bulgarii fac hoteluri. Stau hotelurile şi piscinele îngrămădite una în alta, ca în metrou, când e oră de vârf. Mie mi-a plăcut mult la Balcic şi pentru că ştiam că pictori importanţi de-ai noştri au mers şi au pictat acolo. Mă gândeam la ei.

- Materialul cu care lucrează un pictor cere şi el inspiraţie, viziune, e legat de subiect printr-un înţe­les mai adânc?

- Pe mine, materia m-a atras întotdeauna. Am în­cercat experimental să lucrez şi subţire, dar îmi place pasta. Uneori, când schimb tema, subiectul, schimb şi mijloacele. Unele din lucrările mele, "Va­sul", "Clo­potul", sunt pictate numai în cuţit. Gră­di­nile, Copa­cul sunt lucrate cu pensula. Dar întot­dea­una pasta leagă. Van Gogh punea pastă. Când ţipi, nu poţi să ţipi în acuarelă.

- Concentrarea asupra natu­rii, când pictezi peisaj, te face s-o vezi cumva dilatat, ca prin lupă, altfel decât se vede în mod nor­mal. Aveţi asemenea amintiri?

- Mă plimbam odată cu picto­rul Mihai Horea într-un sat. Ieşi­sem în câmp şi tocmai treceam pe lângă un lan de iarbă, sub lumina soarelui. Era atât de frumos, încât Mihai Horea se uită la mine şi zice: "Ptiu!". Adică nu se poate fa­ce aşa ceva! Alt pictor formi­dabil, Afane Teodoreanu, fiul lui Ionel Teo­doreanu, îmi arăta tot aşa, un­deva, un peisaj, şi spunea: "Uite, zăcăminte de pictură. Ca şi când natura este un puţ şi tu extragi de acolo". Pictorul lucrează după natură, spun unii. Picasso spunea că nu după natură, ci în faţa naturii şi împreună cu ea. Pictorul doar ex­trage din zăcămintele astea ine­puizabile. Atâta cât poate şi cât îi foloseşte. Ca albina când ia polen de pe câmp, ca să se ducă la stup să facă miere.

Leapşa în Paradis

- Peisajele pe care le faceţi au şi legături ce co­boa­ră până în anii copilăriei? Există imagini de-atunci, care să vă fi însoţit de-a lungul vieţii?

- Eu sunt bucureştean şi am copilărit aproape de parcul Giuleşti. Ajun­geam la şcoală în 30 de secunde de-acolo, aşa că toată ziua eram la joacă. Inventasem un joc, leapşa în copaci. Erau nişte copaci care la vârfuri se împleteau. Treceai dintr-o creangă în alta, dintr-un copac în altul, dar nu aveai voie să pui piciorul jos.

- De-acolo sunt inspirate "grădinile" dvs.?

- Da. Din copilăria Paradisului. Nu ştiu cât se jucau Adam cu Eva de-a leapşa şi v-aţi ascunselea în Paradisul lor, dar Paradisul meu a fost Parcul.

- Şi pictura cum a-nceput?

- Un unchi arhitect, văzând cum desenez, l-a sfătuit pe tata să mă dea la "Cuibul cu bar­ză", o şcoală de artă. Am mers, dar fără con­strân­gere, eu nu am fost chinuit de părinţi să fac artă. La mine s-a lipit ca din aer. Aşa că atunci când am dat admitere la Liceul de Artă, la "Tonitza", ştiam că asta îmi place şi asta vreau să fac. Şi am intrat, când liceul era în faza lui cea mai bună. Cu trei profesori excepţionali, în toată istoria lui: Ştefan Sevastre, Mihai Horea şi Teo­dor Dan. Iar la Fa­cultate, am avut norocul să intru din prima şi să mai şi nimeresc la cel mai bun dascăl din şcoală, Marius Cilievici, un profesor şi-un pictor extraordinar. Pe urmă, după ce am absolvit Institutul, am intrat în breasla pictorilor tineri. O mişcare ce se numea Ate­lier 35. Atelier 35 era extraordinar pe atunci, condus de oameni deosebiţi: Horia Bernea, Ion Nicodim, So­rin Dumitrescu, Christian Paras­chiv. Şi asta a fost una dintre marile mele şanse: să fiu apropiat de oameni pe care i-am admirat. Cum s-a întâmplat şi cu grupul Prolog.

"Nu trebuie smuls tot urâtul. Rişti să-ţi defrişezi sufletul"

- Spre o mai bună cunoaştere a dvs. de către cititorii revistei noastre, v-aş ruga să descrieţi o zi din viaţa de atelier.

- Mă trezesc târziu, fac o cafea şi mă gândesc. Ca să încep o pictură, trebuie să o am mai întâi, într-o anumită formă, în cap, să ştiu cam cum va fi. Şi niciodată nu ştii cum va fi. Încep lucrul, şi după asta, trebuie să am atâta modestie, ca să nu spun sensibilitate, încât să-l las să meargă el singur mai departe. Să se picteze el de la el. Şi atunci apare elementul viu al surprizei. Când pictezi, ai avut la început în cap ceva, apoi urmăreşti ce iese, ce ţi se impune, ce-ţi impune pic­tura. E ca şi cum ai citi un roman poliţist. Devii cu­rios de ceea ce iese. Apoi termin pictura. Sau mă ter­mină ea pe mine. Las pensula, las deoparte to­tul, mă uit cum arată. Şi când mă uit la ce am fă­cut, foarte important este să simt că şi lucrul acela se uită la mine. Că mă pri­veşte. Că e viu. Şi trebuie să cădem de acord. De foarte multe ori, se poate întâmpla să nu fii mulţumit de tablou, să-l strici, din cauză că nu ai observat bine cum se uită la tine jigania aia, vietatea aia nou născută, pictura ta. Şi atunci, de foarte multe ori, las lucrarea şi îi zic: "Mai vorbim şi mâine". Uneori, mi se întâmplă să rămân noaptea la atelier, după ce termin de pictat. Am aici un televizor, pe care îl ţin în dulap. Des­chid dulapul, mă aşez pe scaun, lumina e aprinsă şi mă uit la un film: bandiţi, acţiune, totul merge bine. Dar tot nu mă pot abţine să întorc capul spre şevalet. Am păţit-o oda­tă. Tocmai pictasem o flori­cică de măr, dar îmi plăcea filmul, aşa că m-am oţărât la ea: "Nu mă laşi nici să mă uit la televizor!". Am strigat la pictura mea. I-am mai pus un pic de albastru şi mi-am zis: "Poate scap!". Doamne fe­reşte să omorâm pictura, în loc să ne învie ea pe noi!

- Vine Crăciunul. Aveţi ştiinţa şi puterea să-l ocro­tiţi de zgomotul lumii, de ame­ninţările dim­prejur?

- Încerc să-mi păstrez curăţia pe cât pot. Există un cuvânt evanghelic, foarte pre­ţios, al Mântuitorului, care întotdeauna m-a impresionat şi am încercat să-i fac faţă. "Lăsaţi grâul să crească îm­preună cu neghina, ca nu cum­va smulgând neghina, să smulgeţi oda­tă cu ea şi grâ­ul". Viaţa noastră e plină de urâ­ţenii. Nu trebuie smulse chiar toate, căci rişti să de­frişezi tot sufletul odată cu ele. Iar Crăciunul, săr­bătoarea aceasta extraordinară, pe mi­ne mă du­ce cu gândul şi la uci­derea pruncilor. La călăii şi la is­coadele lui Irod, care, ca nu cumva să se nască Iisus, au omorât copii. Gândul la sacrificiul de atunci mi-e întărit şi pentru că la noi, anul acesta, s-a pe­tre­cut marea nenorocire cu tinerii aceia curaţi, care au murit la "Colectiv". Am cazuri apropiate şi crunte, ca­re mă ating personal.

- Există în amintirile dvs. "cel mai frumos Crăciun"?

- Copil fiind, noaptea, părinţii făceau bradul. Eu cu sora mea dormeam, şi când mă trezeam, bradul lumina în camera de alături, şi ştiam că a venit Moşul. "Anca, a venit Moşul" - îi spuneam su­ro­rii mele. Ţin minte cum odată am sărit peste masă, înnebunit să văd bradul şi darurile. Pe atunci, misterul şi magia erau absolute pentru mine. Ştiam, fără tăgadă, că există Ceva, o frumuseţe misterioasă şi sfântă, care vine dintr-o cu totul altă lume.