Pregătiri pentru linişte
- Bună dimineaţa, Olivia! Ce faci?
- Bună dimineaţa! Aştept ninsoarea...
- Unde eşti, unde te găseşte telefonul meu?
- Sunt acasă, chiar în faţa şemineului pe care l-am construit anul trecut împreună cu prietena mea. Stau pe podea. E plin în jurul meu de cutii de globuri, de capete de beteală, de crenguţe de brad, la care mă tot uit, poate-mi vine o idee cum să aranjez casa de sărbători. Am şi un coş cu fructe, dacă mi se face foame. Viciile au şi ele locul lor, cana de cafea nu e prea departe.
- Cum e Crăciunul tău, Olivia? Cum îţi place să îl petreci?
- Dacă ar fi să găsesc un singur cuvânt pentru ce trăiesc eu de Crăciun, acela ar fi «aşteptare». Pentru mine, Crăciunul adevărat se întâmplă începând de acum şi se încheie pe 24 seara, alături de familia mea. Pe 25, ceva din vrajă se risipeşte, nu mai e la fel. Dar acum e aşteptarea asta minunată, o simt cum creşte în mine...
- Cu ce ţi-o hrăneşti?
- Îmi place să mă plimb prin oraş, prin magazine, detaşată, să observ graba oamenilor, forfota cumpărăturilor, luminiţele aprinse. Mă încarcă toată nebunia din jur. De multe ori uit de mine pe străzi, până îngheţ. Îmi place frigul. Nu poate fi Crăciun fără frig, fără aburii care ies din gurile oamenilor când vorbesc. Ştiţi voi, frigul ăla care te duce într-o cafenea...
...unde ceri o ciocolată caldă.
...da, da, sau frigul care abureşte vitrinele, din care tocmai ai cumpărat ceva frumos pentru cineva. Ăsta e Crăciunul pe care mi-l ofer singură, cel care stă în puterea oricăruia dintre noi. Dacă ne-am da voie să fim vulnerabili, sensibili şi generoşi mai des, am avea un Crăciun în fiecare zi.
- Te pregăteşti într-un fel anume pentru seara de Crăciun?
- Nu mai mult decât alţii. Dar nu mă dau înapoi să alerg în toate părţile, să fac cumpărături sau curăţenie şi ce mai e nevoie. E pregătirea pentru seara în care totul se opreşte, când trăim aici şi acum. E pregătirea pentru linişte.
- Şi pentru bucurie...
- Da, şi pentru bucurie. Aştept Crăciunul cu o imensă bucurie, deşi constat de fiecare dată că aduce cu el şi multă melancolie. Mi-e greu să explic. Poate că sunt eu mai sensibilă, poate că sărbătoarea asta mă obligă să mă gândesc la copilăria care nu mai e, la Crăciunurile de altădată, când mă simţeam în miezul cald al lumii, poate că e din cauză că mă simt mai recunoscătoare pentru ce am şi mai atentă la cei care n-au. E şi un sentiment de sfârşit pe care îl ai cu fiecare Crăciun. De Revelion, eşti deja cu sufletul în celălalt an, dar de Crăciun, încă faci bilanţul anului care se încheie şi al speranţelor pe care le-ai avut.
Cu filmul peste Ocean
- Şi cum iese bilanţul? Ce ţi-a adus 2015?
- Lucruri foarte bune. A început cu o plecare în Statele Unite, la Festivalul de Film Sundance, din Park City, unde am avut premiera mondială a filmului "Palatul Pionierilor", regizat de Bobby Păunescu. Filmul tocmai a intrat în cinematografe în România.
- E unul din cele mai renumite festivaluri. Cum a fost?
- Cu emoţii din partea tuturor. Înainte să plecăm, Bobby ne-a asigurat că e o atmosferă foarte caldă, că nu are nicio legătură cu formalismul şi glamour-ul de la Cannes, de pildă. Mi-am zis: "Da, ok, e în spiritul american". Dar adevărul e că am fost chiar uluită să descopăr că toată industria filmului de pe continent se mutase în Park City. Îi întâlneai pe oamenii ăştia peste tot, în autobuze, la cafenele, pe străzi, la proiecţii. Sunt foarte prietenoşi şi dornici să te cunoască, intră în vorbă cu tine. E atmosfera perfectă pentru networking, pentru relaţionare.
- Erau receptivi faţă de filmele venite din Est?
- Foarte. Am cunoscut un selecţioner din festival care, când a auzit că suntem din România, a izbucnit: "Vai, sunt absolut îndrăgostit de filmul românesc". Filmele noastre sunt foarte bine văzute acolo. Ne-am simţit foarte bine primiţi, iar la premieră, publicul a reacţionat neaşteptat de bine.
- Cum e să lucrezi cu Bobby Păunescu?
- A fost ceva foarte nou pentru mine, fiindcă filmul a pornit de la un soi de experiment, un sistem de improvizaţie structurată, în maniera lui John Cassavetes. Bobby ştia exact ce urmăreşte, ca regizor, dar noi nu ştiam prea mult, nu ştiam dinainte traseul personajelor. Improvizam şi aflam pe parcurs. La început, mi-am zis: "Dumnezeule, cum o să reuşim? O să ne trebuiască zeci de duble". N-a fost cazul. A ieşit extraordinar. Iar să lucrezi cu Bobby pe platou e foarte uşor, fiindcă e un om foarte cald, foarte răbdător şi foarte prietenos. Cu el e mereu atmosferă de sărbătoare.
Un miros dulceag, de teatru
- N-ai lipsit anul ăsta nici de pe scena de teatru. Cum e iarna la teatru?
- Ha! Cred că iarna oamenii ies mai cu drag din casă. Poate că şi grijile sunt mai multe iarna, şi nevoia de a te duce undeva unde să vezi o poveste cu care te identifici e mai mare. Iar iarna, în sala de teatru e minunat. Îmi amintesc cum, cu mulţi ani în urmă, am mers cu mama şi cu sora mea la teatru, chiar înainte de Crăciun. Ţin minte că mi-am pus o pălărie superbă. Nu era chiar potrivită pentru vârsta mea, dar m-a făcut să mă simt minunat. Teatrul are darul ăsta, de a te scoate din rutina de zi cu zi. Şi am intrat în sala plină de catifeluri, era cald, pe scenă erau decoruri din Parisul interbelic şi venea dinspre ea un parfum minunat. Un miros dulceag, nici n-aş putea să-l descriu. Da, teatrul chiar are mirosul lui, de care m-am îndrăgostit.
- Ce jucaţi zilele astea?
- Jucăm de mai bine de un an piesa "Ziua în care nu se cumpără nimic", în regia lui Horia Suru, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Şi mai pot fi văzută şi în "Radical", un spectacol independent, scris de Sever Bârzan şi regizat de Dora Bârzan, pe care îl jucăm la Green Hours. E o comedie care militează împotriva extremismului de orice fel. E foarte actuală, deşi textul a fost scris acum trei, patru ani.
"Tu, tu cu vioara!"
- Dar dorinţa de a face teatru cum a venit?
- Când aveam 11 ani, pe treptele Liceului de Muzică din Bucureşti, a venit un domn şi a zis: "Tu, tu, tu cu vioara, vrei să joci într-un spectacol la Naţional?". Şi m-a luat aşa repede, că nici n-am prea înţeles. Dar am ajuns să joc în "O scrisoare pierdută", în regia lui Alexandru Tocilescu. Eram un personaj inventat de regizor, unul din copiii lui Pristanda, care cânta la vioară. Am continuat să fac muzică până la 18 ani, când m-am trezit brusc şi mi-am dat seama că vreau să dau la Teatru.
- Şi ai abandonat definitiv vioara?
- Da. Şi cred că e cea mai bună alegere pe care puteam s-o fac. Impulsul către actorie a fost mai puternic ca muzica. O mai scot din când în când din cutie, o şterg de praf şi mai studiez aşa, în amintirea vechilor repertorii. Dar nu mă mai văd făcând muzică.
- E dimineaţă, e frig şi se apropie Crăciunul. Ce piesă muzicală crezi că s-ar potrivi acum la vioară?
- Aş asculta sau chiar aş cânta Bach, Concertul pentru violă. Poate aduce cu el şi ninsoarea.
Fotografiile autoarei
Machiaj şi styling: Ayfer Cadâr
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
