"Doamne ferește să omorâm pictura, în loc să ne învie ea pe noi!" - de vorbă cu pictorul MIHAI SÂRBULESCU

Zilele acestea am avut bucuria să intru în atelierul pictorului Mihai Sârbulescu. La 58 de ani, este un artist bine afirmat, cu un palmares impresionant, de expoziții în țară și în străinătate. Din capul locului m-au surprins blândețea amfitrionului meu, darul pasionat al vorbirii, dar și un amănunt neobișnuit: tablourile lui, în loc să-și ofere vederii priveliștea și culorile, stăteau întoarse cu fața către perete. N-am îndrăznit să cer explicații, și bine am făcut. Cine știe, dacă picturile ar fi stat cu fața spre noi, poate că peisajele scânteietoare și toate cele­lalte închipuiri pictate de Mihai Sârbulescu ne-ar fi năucit cu frumusețea lor... Dar așa, tablourile pic­torului au rămas cuminți, în rasteluri, lăsând spațiu și larghețe cuvintelor.

Nume de frate: Prolog

- Pictura dvs. e legată de gru­pul Prolog, format din ar­tiști de primă mărime ai artelor plastice ro­mânești. Ușor enig­matic, numele acesta nu e în­țe­les de toți iubitorii de artă. Ce vrea să însemne "Pro­log" și de ce ați simțit nevoia să vă pro­cla­mați drept grup, în lumea cea mare a pictorilor români?

- De obicei, pictura însăși te constrânge să te înfrățești cu alți pictori. Căci în pictură sunt dru­muri. Și când apuci pe un drum, vezi că și alții au luat-o pe dru­mul ăsta, așa cum se întâmplă și în literatură și muzică. Acesta e un mare dar pe care pictura îl fa­ce picto­rului: că te obligă să te înfrățești cu cineva. Cu grupul Prolog, însă, s-a întâmplat altfel. Noi, cei din Prolog, lucrăm dife­rit unul de altul, foarte diferit. Avem chiar și bagaje culturale diferite, unii sunt autodidacți, alții au studiat cu profesori pres­ti­­gioși. Nu nevoia unui drum anu­me în pictură ne-a făcut să fim împreună, ci pictura însăși, în întregimea ei, ne-a adunat. Ea ne-a legat, nu un anume curent. Și nu doar pictura ne lea­gă. Ci și prietenia, și o anume solidaritate de breaslă. Una care, altminteri, s-a cam pierdut, dar pe care noi am încercat să o refacem, măcar în interiorul Pro­logului. Faptul că expunem de 30 de ani îm­preună spune ceva. Asta s-a putut în­tâm­pla pentru că a existat între noi prețuire și admirație. Și am și învățat mereu unul de la celălalt. Am avut ce să facem îm­preună, ce vorbi și ce lucra. Și ne mai leagă și bunul Dumnezeu, care ne ține ală­turi de 30 de ani. Grupul Prolog se bazează și pe cre­dința creștină. Chiar căile prin care ne-am cunoscut câțiva dintre noi arată ceva. Pe Horia Bernea, de pildă, l-am cunoscut la mânăs­tirea Cernica. Ieșea cu soția lui, Marga Ber­nea, de la Părintele Benedict Ghiuș, iar eu cu sora mea intram la părintele. Pe Paul Gherasim l-am cunoscut într-o expoziție de icoane, la Muzeul de Artă, iar pe Ionică Grigorescu și pe Christian Paras­chiv, la mânăstirea Antim. Credința ne-a legat și ea.

- Și ați transpus-o și în artă. Simbolurile creș­tine apar des în operele grupului Prolog...

- Apar, chiar și icoana apare. Ion Grigorescu face icoane în biserici. Acum lucrează la biserica Pitar Moș, unde face frescă și restaurare. E prin­tre cei mai buni iconari din zilele noastre. Fiecare dintre noi a încercat să facă icoane. Și Constantin Flondor, și Paul Gherasim, în felul lor. În ulei pe pân­ză sau în acuarelă pe hârtie. Paul Gherasim are ace­le "Octogoane", pe care le-a numit "Bolți de lumină". Ele poartă simbolul Zilei a opta, Ziua care va să vină. Și a mai pictat și cei 40 de Mucenici, în multe va­riante și foarte frumoase. Dacă s-ar picta în biserici cum și-a pictat Gherasim martirii, biserica ar fi mai frumoasă și mai întreagă.

Un colind pictat: Floarea de măr

- Cum s-a aprins scânteia? Cum s-au produs ma­­rea întâlnire cu Prologul și celebra dvs. expo­zi­ție, "Floarea de măr", din 1985?

- Trebuie început cu Paul Gherasim. Paul Ghe­rasim este un om unic în breasla noastră, nu numai un pictor extraordinar. A făcut foarte multe expoziții, a organizat foarte multe expoziții de grup ale colegilor lui, sute de expoziții, unele extrem de importante. Era ca un ferment în breaslă. Ei, și pe urmă, Paul Ghe­rasim ne-a invitat, în 1984, la Tescani. A convocat el o echipă: Constantin Flondor, Chris­tian Paraschiv, Horia Paștina, el și cu mine. Eu eram cel mai tânăr, terminasem abia de trei ani institutul. A fost o onoare pentru mine, căci știam că toți ceilalți sunt foarte buni. Apoi, în 1985, a fost expoziția colectivă "Floa­rea de măr". Care a fost o evadare pentru noi. Am tras chiu­lul de la arta care se practica atunci. Am mers toți în natură și am desenat flori de măr și meri în­tregi, înfloriți. Și când am deschis expoziția la ga­leria Căminul Artei, în preajma Crăciunului lui 1985, a fost mare derută în breaslă. Erau doar picturi, de­sene și acuarele cu flori de măr, colindul nostru pic­tat, al Florilor dalbe, de măr. "Cum, cei mai buni ar­tiști ai noștri din avangardă se întorc și fac, ca niște co­pilași, flori de măr?" - se mirau pictorii. Căci Ber­nea, Flondor și Christian Paraschiv erau în avan­gar­dă, și la fel Paul Gherasim.

- Ce tâlc a avut, de fapt, expoziția?

- Noi ne-am propus să fim cuminți în fața naturii. N-am creat noi natura. A făcut-o bunul Dumnezeu. Nici pe noi nu ne-am făcut. Că nimeni dintre noi n-a fost întrebat "vrei să te naști?". Trebuie să fim modești în fața naturii. Trebuie să accepți că există ceva mai presus de toate și de ceea ce vedem.

- Ați repetat experiența din 1985?

- Ne-am dus destul de des la Tescani. E foarte plăcut să fii la Tescani și să-l vezi pe Horia Paștina cu șe­valetul aici, pe Horia Bernea dincolo, pe Paul Ghe­rasim acolo, tu lucrezi, te mai întrerupi, te duci să vezi ce fac, mai schimbi o vorbă... Se reface cumva, în felul ăsta, și spiritul școlii pe care am făcut-o, unde stai în atelier cu colegii. Și de la ei înveți, nu numai de la profesori. Manet mergea de nu știu câte ori pe săptămână la o cafenea de pictori. Venea și Cézanne acolo, venea și Renoir. Iar Ște­fan Luchian povestește că atunci când s-a înscris la Academie, la Paris, a învățat mai mult pictură în cafenele, cu pictorii, stând de vorbă cu ei. Pentru că și pictura tre­buie vorbită. A fi îm­pre­ună dă sigur un sens vieții. În pustia Sinaită, călugării erau însingurați, dar știau că sunt împreună acolo. Iar uneori, se mai și vizitau.

- Creația pictorilor din grupul Prolog ascunde un mesaj ce trebuie dezlegat?

- Da, am vrut foarte mult să transmitem ceva! Ceva ce încercăm să ne propunem mai departe și nouă înșine. Și anume, frumusețea ges­tu­lui de a ieși de pe "auto­stra­dă", de pe marele flux, de pe aparentul sens al istoriei mo­derne și contemporane a ar­tei. Am vrut să fim mai li­beri! Liberi de contracte cu galerii, liberi de orice ajută, într-un fel, pictorul, dar în alt fel îl subjugă. Noi încer­căm să pictăm cu smerenie. Si­gur, e mai ușor să te smerești de unul singur. Mai greu e să te smerească alții, să te ocărască, să-ți spună că nu-i bine ce faci. Părerea noastră este că, fie că ești mare, fie că ești mic, e bine să te dai mic. Astfel, nu ai de unde să cazi. Așa că noi în primul rând suntem oameni și-n al doilea rând suntem pictori.

Să vezi cosmosul într-un fir de praf

- Majoritatea picturilor dvs. sunt peisaje, un gen considerat multă vreme minor. Nu v-ați lovit de prejudecăți?

- Peisajul e un subiect demn de atenție și frumos. Poate că secolul XX, atât de experimentalist, a mar­gi­nalizat o vreme peisajul, dar în pictură nu prea exis­tă genuri minore. Și dacă aș da altă definiție gru­pu­lui Prolog, aș spune, cu toată sinceritatea, că este un gen minor. Asta ne și place. A face să vezi într-un fir de praf tot cosmosul. A vedea în cosmos firul de praf e mai greu. De-aia trebuie să începi de jos și să ră­mâi jos. Așa poți vedea frumusețea în­treagă a lumii.

- Cum vă pictați peisajele, în natură, sub cerul liber, sau în atelier, sub cerul imaginației?

- Mie îmi place să pictez și în natură, dar cel mai mult lucrez în atelier. Când stai afară, sunt o grămadă de neajunsuri. Soarele îți bate în cap, începe să plouă, fugi, vii, că a stat ploaia, iar începe să plouă, norii se mișcă. Ai o lumină de soare, pac soarele a intrat în nori, s-a schimbat totul. Stai la șevalet și apare un tă­un care vrea să-ți vină de hac; am pățit-o. Uneori e mai comod și mai util să lucrezi în atelier. Dar am lu­crat mult și-afară, la Balcic, de pildă, unde am fost cu grupul Prolog. Acolo am lucrat afară. Îmi amin­tesc cum mă plimbam cu Paul Gherasim, și el zice într-o zi: "Iată colțul acesta de deal umbrit de lună. Așa ceva, marii noștri pictori interbelici care au fost aici nu au pictat". Sigur, ei au fost atrași de exo­tis­mul lo­cului, care azi s-a mai dus. Au mai plecat tur­cii, tă­tarii și tătăroaicele, vechiul Balcic se stinge de la an la an. Nemții fac hoteluri, bulgarii fac hoteluri. Stau hotelurile și piscinele îngrămădite una în alta, ca în metrou, când e oră de vârf. Mie mi-a plăcut mult la Balcic și pentru că știam că pictori importanți de-ai noștri au mers și au pictat acolo. Mă gândeam la ei.

- Materialul cu care lucrează un pictor cere și el inspirație, viziune, e legat de subiect printr-un înțe­les mai adânc?

- Pe mine, materia m-a atras întotdeauna. Am în­cercat experimental să lucrez și subțire, dar îmi place pasta. Uneori, când schimb tema, subiectul, schimb și mijloacele. Unele din lucrările mele, "Va­sul", "Clo­potul", sunt pictate numai în cuțit. Gră­di­nile, Copa­cul sunt lucrate cu pensula. Dar întot­dea­una pasta leagă. Van Gogh punea pastă. Când țipi, nu poți să țipi în acuarelă.

- Concentrarea asupra natu­rii, când pictezi peisaj, te face s-o vezi cumva dilatat, ca prin lupă, altfel decât se vede în mod nor­mal. Aveți asemenea amintiri?

- Mă plimbam odată cu picto­rul Mihai Horea într-un sat. Ieși­sem în câmp și tocmai treceam pe lângă un lan de iarbă, sub lumina soarelui. Era atât de frumos, încât Mihai Horea se uită la mine și zice: "Ptiu!". Adică nu se poate fa­ce așa ceva! Alt pictor formi­dabil, Afane Teodoreanu, fiul lui Ionel Teo­doreanu, îmi arăta tot așa, un­deva, un peisaj, și spunea: "Uite, zăcăminte de pictură. Ca și când natura este un puț și tu extragi de acolo". Pictorul lucrează după natură, spun unii. Picasso spunea că nu după natură, ci în fața naturii și împreună cu ea. Pictorul doar ex­trage din zăcămintele astea ine­puizabile. Atâta cât poate și cât îi folosește. Ca albina când ia polen de pe câmp, ca să se ducă la stup să facă miere.

Leapșa în Paradis

- Peisajele pe care le faceți au și legături ce co­boa­ră până în anii copilăriei? Există imagini de-atunci, care să vă fi însoțit de-a lungul vieții?

- Eu sunt bucureștean și am copilărit aproape de parcul Giulești. Ajun­geam la școală în 30 de secunde de-acolo, așa că toată ziua eram la joacă. Inventasem un joc, leapșa în copaci. Erau niște copaci care la vârfuri se împleteau. Treceai dintr-o creangă în alta, dintr-un copac în altul, dar nu aveai voie să pui piciorul jos.

- De-acolo sunt inspirate "grădinile" dvs.?

- Da. Din copilăria Paradisului. Nu știu cât se jucau Adam cu Eva de-a leapșa și v-ați ascunselea în Paradisul lor, dar Paradisul meu a fost Parcul.

- Și pictura cum a-nceput?

- Un unchi arhitect, văzând cum desenez, l-a sfătuit pe tata să mă dea la "Cuibul cu bar­ză", o școală de artă. Am mers, dar fără con­strân­gere, eu nu am fost chinuit de părinți să fac artă. La mine s-a lipit ca din aer. Așa că atunci când am dat admitere la Liceul de Artă, la "Tonitza", știam că asta îmi place și asta vreau să fac. Și am intrat, când liceul era în faza lui cea mai bună. Cu trei profesori excepționali, în toată istoria lui: Ștefan Sevastre, Mihai Horea și Teo­dor Dan. Iar la Fa­cultate, am avut norocul să intru din prima și să mai și nimeresc la cel mai bun dascăl din școală, Marius Cilievici, un profesor și-un pictor extraordinar. Pe urmă, după ce am absolvit Institutul, am intrat în breasla pictorilor tineri. O mișcare ce se numea Ate­lier 35. Atelier 35 era extraordinar pe atunci, condus de oameni deosebiți: Horia Bernea, Ion Nicodim, So­rin Dumitrescu, Christian Paras­chiv. Și asta a fost una dintre marile mele șanse: să fiu apropiat de oameni pe care i-am admirat. Cum s-a întâmplat și cu grupul Prolog.

"Nu trebuie smuls tot urâtul. Riști să-ți defrișezi sufletul"

- Spre o mai bună cunoaștere a dvs. de către cititorii revistei noastre, v-aș ruga să descrieți o zi din viața de atelier.

- Mă trezesc târziu, fac o cafea și mă gândesc. Ca să încep o pictură, trebuie să o am mai întâi, într-o anumită formă, în cap, să știu cam cum va fi. Și niciodată nu știi cum va fi. Încep lucrul, și după asta, trebuie să am atâta modestie, ca să nu spun sensibilitate, încât să-l las să meargă el singur mai departe. Să se picteze el de la el. Și atunci apare elementul viu al surprizei. Când pictezi, ai avut la început în cap ceva, apoi urmărești ce iese, ce ți se impune, ce-ți impune pic­tura. E ca și cum ai citi un roman polițist. Devii cu­rios de ceea ce iese. Apoi termin pictura. Sau mă ter­mină ea pe mine. Las pensula, las deoparte to­tul, mă uit cum arată. Și când mă uit la ce am fă­cut, foarte important este să simt că și lucrul acela se uită la mine. Că mă pri­vește. Că e viu. Și trebuie să cădem de acord. De foarte multe ori, se poate întâmpla să nu fii mulțumit de tablou, să-l strici, din cauză că nu ai observat bine cum se uită la tine jigania aia, vietatea aia nou născută, pictura ta. Și atunci, de foarte multe ori, las lucrarea și îi zic: "Mai vorbim și mâine". Uneori, mi se întâmplă să rămân noaptea la atelier, după ce termin de pictat. Am aici un televizor, pe care îl țin în dulap. Des­chid dulapul, mă așez pe scaun, lumina e aprinsă și mă uit la un film: bandiți, acțiune, totul merge bine. Dar tot nu mă pot abține să întorc capul spre șevalet. Am pățit-o oda­tă. Tocmai pictasem o flori­cică de măr, dar îmi plăcea filmul, așa că m-am oțărât la ea: "Nu mă lași nici să mă uit la televizor!". Am strigat la pictura mea. I-am mai pus un pic de albastru și mi-am zis: "Poate scap!". Doamne fe­rește să omorâm pictura, în loc să ne învie ea pe noi!

- Vine Crăciunul. Aveți știința și puterea să-l ocro­tiți de zgomotul lumii, de ame­nințările dim­prejur?

- Încerc să-mi păstrez curăția pe cât pot. Există un cuvânt evanghelic, foarte pre­țios, al Mântuitorului, care întotdeauna m-a impresionat și am încercat să-i fac față. "Lăsați grâul să crească îm­preună cu neghina, ca nu cum­va smulgând neghina, să smulgeți oda­tă cu ea și grâ­ul". Viața noastră e plină de urâ­țenii. Nu trebuie smulse chiar toate, căci riști să de­frișezi tot sufletul odată cu ele. Iar Crăciunul, săr­bătoarea aceasta extraordinară, pe mi­ne mă du­ce cu gândul și la uci­derea pruncilor. La călăii și la is­coadele lui Irod, care, ca nu cumva să se nască Iisus, au omorât copii. Gândul la sacrificiul de atunci mi-e întărit și pentru că la noi, anul acesta, s-a pe­tre­cut marea nenorocire cu tinerii aceia curați, care au murit la "Colectiv". Am cazuri apropiate și crunte, ca­re mă ating personal.

- Există în amintirile dvs. "cel mai frumos Crăciun"?

- Copil fiind, noaptea, părinții făceau bradul. Eu cu sora mea dormeam, și când mă trezeam, bradul lumina în camera de alături, și știam că a venit Moșul. "Anca, a venit Moșul" - îi spuneam su­ro­rii mele. Țin minte cum odată am sărit peste masă, înnebunit să văd bradul și darurile. Pe atunci, misterul și magia erau absolute pentru mine. Știam, fără tăgadă, că există Ceva, o frumusețe misterioasă și sfântă, care vine dintr-o cu totul altă lume.