Sania Crăciunului

Trecuse mult de miezul nopţii, când au ajuns în dreptul geamului meu.

I-am auzit de cum au intrat pe poartă. Scârţâitul zăpezii le trăda paşii tineri şi nerăbdători. Am aşteptat să înceapă colinda, şi-atunci m-am ridicat din fotoliul în care citeam şi m-am apropiat de oglindă, ca să-mi aranjez părul şi hainele, înainte de a le deschide uşa. Din pătratul luminat discret de beculeţele bradului m-am privit cu atenţie. Tocmai împlinisem nouă­spre­zece ani. Acum, când scriu, îmi amintesc foarte bine ceea ce am văzut atunci. Deşi m-am privit în oglindă mai multe minute în şir, până când co­lindele au în­cetat, a fost de-ajuns doar o clipă, ca o străful­ge­rare că­zu­tă în apele acelea mişcătoare şi fu­murii, ca să în­ţeleg ceea ce până atunci rămăsese ne­spus: eram o fată fru­moasă. Anii mă îm­pliniseră ar­mo­nios şi aveam în ochi o lu­mină no­uă, pe care nu o mai ză­risem pâ­nă atunci, o lumină însoţită şi um­bri­tă de o privire grea, plină de aş­teptări.
Tropăitul vesel al bocancilor pe scă­rile măturate de omăt încă de cu seară m-a făcut să trimit chi­pu­lui din oglindă o bezea grăbită, din vâr­ful degetelor, îna­inte de a deschide uşa. Şi când lumina a inundat chipurile vesele ale celor care se înghesuiau să intre în casă, am ştiut că pentru mine începe cel mai fru­mos Crăciun. Ulti­mul băiat care a păşit peste prag a adus cu el şi câţiva fulgi răzleţiţi de zăpadă, şi când s-a uitat la mine, am des­coperit în ochii lui aceeaşi lumină grea de aş­teptare, soră cu aceea care mă făcea să simt că nopţile nu mai au sfârşit.

Balul

În vremea aceea pe care o povestesc acum, flăcăii umblau în cete, cu colinda, pentru a vesti bucuria naşterii Pruncului Sfânt. Până la miezul nopţii de 24 decembrie aveau voie să colinde doar copiii, şi abia apoi se auzeau pe uliţe glasurile puternice ale tine­rilor, către dimineaţă răsunau şoptit, în văz­duh, co­lindele celor maturi. Se colinda pe vârste şi colindele erau potrivite anilor ce­lor care le cântau. Veselia şi ener­gia colin­dătorilor tineri se trans­for­mau în­tr-o bucurie duioasă şi po­to­lită spre dimineaţă, când tăcerea se făcea stăpână peste aşezarea îngro­pată în nămeţi. Nu­mai fumurile ce ieşeau drept în sus, către cer, anun­ţau că în casele înco­toş­mănate în zăpezi sclipitoare, oamenii trăiau ceasuri tihnite în familie.
Adevărata sărbătoare se pornea în prima zi de Crăciun. Încă de cu seară, cetele flăcăilor treceau pe la toate casele în care erau fetişcane sau fete de măritat, pe care le invitau la "Balul tineretului", unde venea aproape tot satul. Rămâneau pe-acasă numai cei prea bătrâni, văduvele şi bolnavii. Ceilalţi săteni erau toţi prezenţi, femeile aşezate pe băncile puse pe lângă pereţi, bărbaţii mai lângă uşă, aproape de locul de fumat şi de glumit "fără per­dea", departe de ure­chi­le ne­vestelor şi ale bătrânilor. Dacă în noaptea dina­in­te, a vestirii naşterii sfin­te, bucuria le era mă­su­rată de amin­tirea vorbelor în­ţelepte ale preotului de la biserica veche din deal, sărbătoarea de a doua zi descătuşa în toţi o veselie mo­lip­si­toare, care se în­tindea fără mar­gini, până dincolo de copacii ce măr­gineau centrul satului, unde era sala de dans. "Balul tineretului" era întot­dea­una începutul unei veselii generale, ce ţinea până du­pă Anul Nou, până aproa­pe de mijlocul lunii ianuarie, când se stingea, treptat, în grijile proaspete ale noului an.
Pentru mine, balul de atunci a în­sem­nat şi începutul primei iubiri şi-al unei mari prietenii, care nu s-a prăfuit niciodată. Dar când l-am văzut în sala de bal pe flăcăul care, cu o seară îna­inte, intrase plin de fulgi de zăpadă în casa mea, am ştiut că el mi-e alesul.

Cometa Halley

Balul de Crăciun s-a încheiat aproape de dimi­neaţă. Mătuşile adormite pe jumătate şi uncheşii amor­ţiţi de ţuica fiartă n-au băgat de seamă când ne-am furişat afară din sala balului, luând cu noi pal­toanele, şalurile şi căciulile, căci vântul începuse să spulbere zăpada, aşezată în straturi groase. Eram mai mulţi şi am hotărât să ne plimbăm prin pădurea de brazi, care începea în spatele bisericii. Cineva a venit cu ideea să facem rost de o sanie, cu care să trecem prin pădure, până în satul vecin. N-am găsit. Anima­lele îşi aveau, şi ele, Crăciunul lor, şi niciun gospodar n-a vrut să ne împrumute o sanie cu cai, aşa că am luat nişte sănioare şi ne-am dus cu toţii pe derdeluşul copiilor. Între timp se făcuse amiază. Ne-am jucat, ne-am distrat, ne-am copilărit, spre hazul celor mici, care ne-au lăsat nouă terenul şi ne-au privit de pe margine, amuzaţi. Apoi, la un timp, ne-am despărţit obosiţi, cu promisiunea să ne vedem din nou pe în­serat.
Nici nu ştiu cum să încep să vă povestesc. A fost o seară minunată. Parcă văd şi acum lumina ciudată care ieşea de sub zăpadă, umbrele prelungi care veneau dinspre pădure, crengile încărcate de omăt, ce se spulbera în vârtejul pe care-l iscam la trecerea săniilor pe sub ele. Când s-a întunecat de-a binelea şi au apărut stelele, distracţia era în toi, şi pentru că în acel decembrie se putea vedea foarte bine cometa Halley şi pentru că ştiam că puţini dintre noi vor mai avea ocazia în viaţa aceasta să o vadă, i-am dedicat toată seara. I-am spus poezii, i-am făcut promisiuni şi jurăminte, care mai de care mai hazlii. Când mi-a venit rândul, m-am fâstâcit la început, dar apoi am spus tare, ca să mă audă toţi, că-mi doresc să fim împreună şi la următoarea venire a cometei pe lângă pământ. Numai când râsetele şi glumele celorlalţi s-au auzit iar, am avut puterea să mă uit în ochii omului pentru care mi-am spus, de fapt, dorinţa. Şi el se uita la mine şi am văzut, am simţit că m-a înţeles şi că gândea şi el acelaşi lucru.

Sania

Când am rămas singuri prima oară, senzaţia că îl ştiam de multă vreme s-a accentuat. Mi se părea că-l cunosc dintotdeauna. Mâna mea se potrivea perfect în căuşul palmei lui, obrazul meu încăpea bine în adâncitura umărului pe care mă lăsam când sania noastră trecea în viteză şi spulbera în urma ei zăpada. Râsul lui sănătos acoperea momentele mele de stân­găcie. Ce nu ştiam eu să împlinesc, ducea el la capăt, cu calm şi înţelepciune. Bărbatul care m-a ţinut strâns în braţe, în faţa lui, pe sania ce aluneca la vale, m-a făcut să trăiesc apoi, zeci de ani, momente minunate. Lângă el m-am simţit ocrotită, admirată, încurajată. Lângă el mi s-au deschis aripile şi-am învăţat să zbor, mai întâi cu sănioara peste nămeţii îngheţaţi, apoi, mai târziu, peste griji şi neplăceri zilnice, peste clipe mo­horâte ori doar încercate de tristeţi şi melancolii. Cât "am călătorit" împreună n-am avut, chiar dacă uneori am tânjit după asta, o sa­nie cu zur­gă­lăi, în care să stăm înfă­şu­raţi în blănuri şi să bem şam­panie în numele unui viitor fără griji. Am tras du­pă noi doar o sanie uşoară, de lemn, le­gată cu o sfoară umedă, pe care ne în­ghe­ţau uneori mâi­nile, dar veselia şi umorul ne-au dat puteri de fie­care dată când am simţit că e greu. Pentru fiecare moment de împlinire am luptat din răsputeri, cu bucuria că eram împreună, umăr lângă umăr, în cursa începută, într-o seară ve­che de Crăciun. Sănioara noas­tră ajungea întot­deauna la destinaţie, ori­cât de de­par­te am fi călătorit şi oricât de greu şi plin de ne­prevăzut ar fi fost drumul. Nu se oprea din cursă decât în serile de Crăciun, când sărbă­toarea Naşterii Domnului era dublată de ani­versarea primei noastre întâlniri. Atunci ne retrăgeam, pentru o vre­me, din tumultul lumii şi recompuneam din frag­men­te, uneori pierdute ori risipite, mirajul şi mi­ra­colul care ne-au înlănţuit de când ne-am văzut. Re­făceam din cuvinte drumul, pârtia, pe care n-o pă­răsisem, cu toate hopurile din drum.

Scrisoare către Moş Crăciun

Acum, mi-e tot mai greu în preajma sărbătorilor. Mai ales înainte de venirea Crăciunului, simt, uneori, că nu mai am puteri. I-am scris o scrisoare lui Moş Cră­ciun, aşa cum fac de câţiva ani, de când sunt sin­gură. O voi pune la cutia poştală şi apoi voi aştepta un răspuns. Dacă el va veni, sub oricare formă ar fi, în­seamnă că dragostea poate trece din­colo de capcanele morţii, care nu este decât o adormire vremelnică, un fel de amorţire, un altfel de îngheţ. Dacă el nu va veni până când prima stea va licări pe cer în seara de Ajun, atunci voi deschide iar uşa larg şi voi asculta colindele ce-şi răspund de pe un deal pe altul. Sunt sigură, dar ab­solut sigură, că atunci când dorul meu va trece dincolo de cerul înste­lat, va intra în casa mea un vârtej de fulgi sclipitori care mă va învălui, înainte să mă aşez în sănioară. Ca pe vremuri, în spatele meu va fi el, mâ­na mea se va odihni perfect în căuşul palmei lui, obrazul meu, în adân­citura umărului pe care mă voi spri­jini când sania va trece în zbor, spul­berând zăpezile în urma noastră. Ne vor însoţi, ca de fiecare dată, colin­dele Crăciunului.

SABINA