I-am auzit de cum au intrat pe poartă. Scârțâitul zăpezii le trăda pașii tineri și nerăbdători. Am așteptat să înceapă colinda, și-atunci m-am ridicat din fotoliul în care citeam și m-am apropiat de oglindă, ca să-mi aranjez părul și hainele, înainte de a le deschide ușa. Din pătratul luminat discret de beculețele bradului m-am privit cu atenție. Tocmai împlinisem nouăsprezece ani. Acum, când scriu, îmi amintesc foarte bine ceea ce am văzut atunci. Deși m-am privit în oglindă mai multe minute în șir, până când colindele au încetat, a fost de-ajuns doar o clipă, ca o străfulgerare căzută în apele acelea mișcătoare și fumurii, ca să înțeleg ceea ce până atunci rămăsese nespus: eram o fată frumoasă. Anii mă împliniseră armonios și aveam în ochi o lumină nouă, pe care nu o mai zărisem până atunci, o lumină însoțită și umbrită de o privire grea, plină de așteptări.
Tropăitul vesel al bocancilor pe scările măturate de omăt încă de cu seară m-a făcut să trimit chipului din oglindă o bezea grăbită, din vârful degetelor, înainte de a deschide ușa. Și când lumina a inundat chipurile vesele ale celor care se înghesuiau să intre în casă, am știut că pentru mine începe cel mai frumos Crăciun. Ultimul băiat care a pășit peste prag a adus cu el și câțiva fulgi răzlețiți de zăpadă, și când s-a uitat la mine, am descoperit în ochii lui aceeași lumină grea de așteptare, soră cu aceea care mă făcea să simt că nopțile nu mai au sfârșit.
Balul
În vremea aceea pe care o povestesc acum, flăcăii umblau în cete, cu colinda, pentru a vesti bucuria nașterii Pruncului Sfânt. Până la miezul nopții de 24 decembrie aveau voie să colinde doar copiii, și abia apoi se auzeau pe ulițe glasurile puternice ale tinerilor, către dimineață răsunau șoptit, în văzduh, colindele celor maturi. Se colinda pe vârste și colindele erau potrivite anilor celor care le cântau. Veselia și energia colindătorilor tineri se transformau într-o bucurie duioasă și potolită spre dimineață, când tăcerea se făcea stăpână peste așezarea îngropată în nămeți. Numai fumurile ce ieșeau drept în sus, către cer, anunțau că în casele încotoșmănate în zăpezi sclipitoare, oamenii trăiau ceasuri tihnite în familie.
Adevărata sărbătoare se pornea în prima zi de Crăciun. Încă de cu seară, cetele flăcăilor treceau pe la toate casele în care erau fetișcane sau fete de măritat, pe care le invitau la "Balul tineretului", unde venea aproape tot satul. Rămâneau pe-acasă numai cei prea bătrâni, văduvele și bolnavii. Ceilalți săteni erau toți prezenți, femeile așezate pe băncile puse pe lângă pereți, bărbații mai lângă ușă, aproape de locul de fumat și de glumit "fără perdea", departe de urechile nevestelor și ale bătrânilor. Dacă în noaptea dinainte, a vestirii nașterii sfinte, bucuria le era măsurată de amintirea vorbelor înțelepte ale preotului de la biserica veche din deal, sărbătoarea de a doua zi descătușa în toți o veselie molipsitoare, care se întindea fără margini, până dincolo de copacii ce mărgineau centrul satului, unde era sala de dans. "Balul tineretului" era întotdeauna începutul unei veselii generale, ce ținea până după Anul Nou, până aproape de mijlocul lunii ianuarie, când se stingea, treptat, în grijile proaspete ale noului an.
Pentru mine, balul de atunci a însemnat și începutul primei iubiri și-al unei mari prietenii, care nu s-a prăfuit niciodată. Dar când l-am văzut în sala de bal pe flăcăul care, cu o seară înainte, intrase plin de fulgi de zăpadă în casa mea, am știut că el mi-e alesul.
Cometa Halley
Balul de Crăciun s-a încheiat aproape de dimineață. Mătușile adormite pe jumătate și uncheșii amorțiți de țuica fiartă n-au băgat de seamă când ne-am furișat afară din sala balului, luând cu noi paltoanele, șalurile și căciulile, căci vântul începuse să spulbere zăpada, așezată în straturi groase. Eram mai mulți și am hotărât să ne plimbăm prin pădurea de brazi, care începea în spatele bisericii. Cineva a venit cu ideea să facem rost de o sanie, cu care să trecem prin pădure, până în satul vecin. N-am găsit. Animalele își aveau, și ele, Crăciunul lor, și niciun gospodar n-a vrut să ne împrumute o sanie cu cai, așa că am luat niște sănioare și ne-am dus cu toții pe derdelușul copiilor. Între timp se făcuse amiază. Ne-am jucat, ne-am distrat, ne-am copilărit, spre hazul celor mici, care ne-au lăsat nouă terenul și ne-au privit de pe margine, amuzați. Apoi, la un timp, ne-am despărțit obosiți, cu promisiunea să ne vedem din nou pe înserat.
Nici nu știu cum să încep să vă povestesc. A fost o seară minunată. Parcă văd și acum lumina ciudată care ieșea de sub zăpadă, umbrele prelungi care veneau dinspre pădure, crengile încărcate de omăt, ce se spulbera în vârtejul pe care-l iscam la trecerea săniilor pe sub ele. Când s-a întunecat de-a binelea și au apărut stelele, distracția era în toi, și pentru că în acel decembrie se putea vedea foarte bine cometa Halley și pentru că știam că puțini dintre noi vor mai avea ocazia în viața aceasta să o vadă, i-am dedicat toată seara. I-am spus poezii, i-am făcut promisiuni și jurăminte, care mai de care mai hazlii. Când mi-a venit rândul, m-am fâstâcit la început, dar apoi am spus tare, ca să mă audă toți, că-mi doresc să fim împreună și la următoarea venire a cometei pe lângă pământ. Numai când râsetele și glumele celorlalți s-au auzit iar, am avut puterea să mă uit în ochii omului pentru care mi-am spus, de fapt, dorința. Și el se uita la mine și am văzut, am simțit că m-a înțeles și că gândea și el același lucru.
Sania
Când am rămas singuri prima oară, senzația că îl știam de multă vreme s-a accentuat. Mi se părea că-l cunosc dintotdeauna. Mâna mea se potrivea perfect în căușul palmei lui, obrazul meu încăpea bine în adâncitura umărului pe care mă lăsam când sania noastră trecea în viteză și spulbera în urma ei zăpada. Râsul lui sănătos acoperea momentele mele de stângăcie. Ce nu știam eu să împlinesc, ducea el la capăt, cu calm și înțelepciune. Bărbatul care m-a ținut strâns în brațe, în fața lui, pe sania ce aluneca la vale, m-a făcut să trăiesc apoi, zeci de ani, momente minunate. Lângă el m-am simțit ocrotită, admirată, încurajată. Lângă el mi s-au deschis aripile și-am învățat să zbor, mai întâi cu sănioara peste nămeții înghețați, apoi, mai târziu, peste griji și neplăceri zilnice, peste clipe mohorâte ori doar încercate de tristeți și melancolii. Cât "am călătorit" împreună n-am avut, chiar dacă uneori am tânjit după asta, o sanie cu zurgălăi, în care să stăm înfășurați în blănuri și să bem șampanie în numele unui viitor fără griji. Am tras după noi doar o sanie ușoară, de lemn, legată cu o sfoară umedă, pe care ne înghețau uneori mâinile, dar veselia și umorul ne-au dat puteri de fiecare dată când am simțit că e greu. Pentru fiecare moment de împlinire am luptat din răsputeri, cu bucuria că eram împreună, umăr lângă umăr, în cursa începută, într-o seară veche de Crăciun. Sănioara noastră ajungea întotdeauna la destinație, oricât de departe am fi călătorit și oricât de greu și plin de neprevăzut ar fi fost drumul. Nu se oprea din cursă decât în serile de Crăciun, când sărbătoarea Nașterii Domnului era dublată de aniversarea primei noastre întâlniri. Atunci ne retrăgeam, pentru o vreme, din tumultul lumii și recompuneam din fragmente, uneori pierdute ori risipite, mirajul și miracolul care ne-au înlănțuit de când ne-am văzut. Refăceam din cuvinte drumul, pârtia, pe care n-o părăsisem, cu toate hopurile din drum.
Scrisoare către Moș Crăciun
Acum, mi-e tot mai greu în preajma sărbătorilor. Mai ales înainte de venirea Crăciunului, simt, uneori, că nu mai am puteri. I-am scris o scrisoare lui Moș Crăciun, așa cum fac de câțiva ani, de când sunt singură. O voi pune la cutia poștală și apoi voi aștepta un răspuns. Dacă el va veni, sub oricare formă ar fi, înseamnă că dragostea poate trece dincolo de capcanele morții, care nu este decât o adormire vremelnică, un fel de amorțire, un altfel de îngheț. Dacă el nu va veni până când prima stea va licări pe cer în seara de Ajun, atunci voi deschide iar ușa larg și voi asculta colindele ce-și răspund de pe un deal pe altul. Sunt sigură, dar absolut sigură, că atunci când dorul meu va trece dincolo de cerul înstelat, va intra în casa mea un vârtej de fulgi sclipitori care mă va învălui, înainte să mă așez în sănioară. Ca pe vremuri, în spatele meu va fi el, mâna mea se va odihni perfect în căușul palmei lui, obrazul meu, în adâncitura umărului pe care mă voi sprijini când sania va trece în zbor, spulberând zăpezile în urma noastră. Ne vor însoți, ca de fiecare dată, colindele Crăciunului.
SABINA