GYORGY DRAGOMAN - "Am ştiut de când am scris prima oară că asta o să fac toată viaţa mea!"

Zâmbeşte când stăm de vorbă. E vesel. De­parte de el aerul preţios cu care ne-au obişnuit scriitorii. Pare mai degrabă un copil pus pe şotii. Un copil mare, care a ştiut să-şi salveze bucuria de a trăi şi de a spune poveşti. Măr­­turie stau cărţile pe care le-a scris, premiate şi tra­duse în pes­te 30 de limbi. Cea mai recentă, Rugul, poartă cu ea aburul fermecat al pro­priei sale co­pi­lării româneşti. Născut la Târ­gu-Mureş, Gyorgy Dragoman a pă­răsit ţara la 15 ani, iar de mai bine de două decenii, lo­cuieşte la Budapesta. Am stat de vorbă în Biblioteca Institutului Maghiar din Bucu­reşti şi am că­lătorit imaginar între ţări, vârste şi amin­tiri. Vă invit în rândurile de mai jos să-l "ci­tiţi" pe unul din cei mai cunoscuţi scrii­tori ma­ghiari de azi.

Exerciţii de memorie

- Aş vrea să încep interviul nostru, chiar de la cărţile tale. Cei care nu-ţi ştiu biografia pot fi uşor contrariaţi. În ambele tale volume traduse în ro­mâ­neşte, descrii un orăşel de provincie, din care înţe­legem doar că e românesc şi că lucrurile se întâm­plă înainte şi după revoluţie. Ce oraş ai avut de fapt în minte atunci când ai scris?

- Cred că n-am avut niciunul. Am vrut la început să scriu despre Târgu-Mureş, dar mi-am dat seama că nu-mi mai amintesc destul şi că în niciun caz n-ar fi ieşit un Târgu-Mureş credibil şi recog­nos­cibil. Aşa că am inventat, scriind despre un oraş în care se amestecă Târgu-Mureş cu oraşul din Ungaria, în care am locuit după plecarea din România, Szombathely, un oraş cu aproximativ 100.000 de locuitori, deci cam la fel de mare ca Târgu-Mureş. E un oraş care există numai în capul meu, un oraş ne­numit de altfel, nici măcar nume fictiv nu i-am dat. Din cauza asta mulţi cititori se re­găsesc în el. Cei din Timişoara cred că e vor­ba de Timişoara, cei din Braşov cred că e vor­ba despre Braşov...

- Dar confraţii tăi, care au citit cartea în un­gureşte?

- Ei ştiu că e un oraş nenumit din Tran­silvania.

- Înţeleg, deci, că Târgu-Mureş este oraşul în care te-ai născut şi ai copilărit?

- Da, este locul în care am trăit până la vârsta de 15 ani. Acolo locuia toată familia mea. Tata era doc­tor stomatolog şi preda la Uni­versitatea din Târgu-Mu­reş. Mama preda maghiara şi româna şi fusese şi bibliotecară. Iar bunicul era profesor de istorie la Liceul "Bolyai Farkas" din Târgu-Mureş. Dar îna­inte de asta, a fost fondatorul şi directorul Mu­zeului de Artă şi Istorie Naturală din Târgu-Mureş. În oraş se glu­­mea, adesea, că n-ai cum să nu-i cunoşti pe Dra­gomani. Orice om îi ştie. Dacă n-a fost elevul mamei sau al bunicului, sigur a fost pacientul tatălui meu. Tata era un om foarte cunoscut, cu mulţi prieteni, scria şi el, a şi publicat nişte proze scurte, în "Jurnalul Literar Maghiar" din Târgu-Mureş. A vrut toată viaţa să scrie, dar n-a reuşit să-şi ducă visul la capăt. Mie mi-a dat sfatul să mă fac tot medic. Mi-a zis : « Bine, scrie, dacă vrei, dar dacă te faci doctor, mai ai un pic de putere şi-n vremuri de dictatură. » Era marcat de regimul sub care trăia.

- Ăsta e şi motivul pentru care aţi părăsit Ro­mâ­nia?

- Tata a avut probleme cu securitatea vreme în­delungată. Întâi au încercat să-l racoleze, pe la 16 ani, dar el a refuzat. Apoi a fost urmărit, ridicat şi dus la tot felul de anchete, încercau mereu să-i gă­sească ceva neînregulă. Copil fiind, am văzut casa noastră percheziţionată de mai multe ori de Securitate. Până la urmă, a fost acuzat de şovi­nism. L-a turnat cineva, că la universitate îi favo­rizează pe studenţii unguri. Au făcut nişte calcule şi reieşea că ungurii au note mai mari ca românii. Nu era adevărat, ori­cum, erau mai mulţi profesori, nu erau note puse doar de tatăl meu. L-au pus să-şi facă autocritica şi, deşi a îndurat tot şi şi-a făcut-o, fiindcă îi plăcea foarte mult să predea şi să lucreze cu elevii, până la urmă a fost dat afară. Când a vă­zut că regimul îl obligă, efectiv, să renunţe la pro­fe­sorat, adică la ceea ce îi plăcea mai mult, a hotărât să ceară paşa­por­tul. L-a primit în 88.

- Dacă mai aşteptaţi puţin, poate nici nu aţi mai fi plecat. Ai mai revenit după revoluţie?

- Până n-am primit cetăţenia maghiară, n-am prea putut să mă întorc. Am reuşit să vin la Târgu-Mureş trei zile, în octombrie sau noiembrie, 1989, chiar în ajun de revoluţie. Bunicii mei încă trăiau. Dar în­toar­cerea a fost foarte dure­roasă. Nu mi-a fost bine deloc. Mi-a reamintit de anii de dinaintea plecării. În cazul meu, luarea de rămas bun înainte de plecarea în Un­garia a durat mai mult de doi ani, adică timpul care s-a scurs din clipa în care tata a cerut paşaportul, până când i s-a aprobat. Şi în fiecare zi în care ieşeam la joacă, ştiam că mâine am putea primi actele, şi asta ar însemna că într-o săptămână, maximum, suntem plecaţi.

- Ai trăit anii aceia foarte intens...

- Da, i-am trăit cu intensitate maximă. Atunci am făcut şi nişte exerciţii de memorie. Seara, înainte de culcare, recapitulam tot ceea ce văzusem şi trăisem în ziua respectivă, detaliu cu detaliu, ca să ţin minte totul. Multă vreme după ce am plecat, nici nu mi-a fost dor de casă. Dar după cele trei zile petrecute în '89 la Târgu-Mureş, nopţi în şir n-am putut să dorm de durere. Atât de rău mi-a fost, că am luat decizia să nu mai vin niciodată.

"Dacă nu poţi scăpa de un coşmar, desenează-l!"

- Nu cumva exerciţiile tale de memorie, pe care le făceai seara, la culcare, erau primele semne ale scriitorului din tine?

- Sunt absolut sigur că da. Ştiam de la vârsta aia că vreau să devin scriitor. Scrisesem deja o primă proză scurtă, la vârsta de 13 ani. Era despre împuş­carea lui Dumnezeu, un Dumnezeu dicta­tor. Tata a zis să n-o arăt ni­mă­nui. A început cu o ima­gine care mă bântuia, de care nu puteam scăpa, imaginea unor gloanţe ca­re cădeau pe frunze uscate. Când eram mic, mama mi-a zis: "Dacă ai un coşmar şi nu poţi scăpa de el, desenează-l, că trece!". Când eşti copil, poţi desena totul! Dar când începi să creşti, devii con­ştient că nu mai poţi desena orice. Şi-atunci, am hotărât să scriu. Am scris şi am ştiut că asta o să fac toată viaţa mea. Era o stare foarte specială, foarte greu de descris. Mult timp nu mi-am dat seama că prin exerciţiile mele de memorie mă antrenam, de fapt, pentru scris. Dar încet, în­cet, din locuri, obiecte şi oameni, am construit în cap un oraş pe care îl port cu mine până-n ziua de azi. Mai târziu, am făcut şi restul lucrurilor care credeam eu că mă ajută să devin scriitor: am studiat filosofia, am studiat engleza, am citit romancieri im­portanţi, am încercat să înţeleg ce înseamnă un roman. Mi-am inventat singur o şcoală de scris.

- Şi în prima ta carte, tradusă la noi, şi în cea mai recentă, scrii din punctul de vedere al unui copil. De ce ai ales vocea asta naivă?

- A venit de la sine. În prima carte, care nu e tradusă în româneşte, folosesc o voce impersonală, hiper-realistă. Un fel defi­ni­tiv de a scrie, foarte per­so­nal, foarte mar­cant, pentru care am şi primit un premiu în Ungaria. Dar după ce am terminat car­tea aia, la care am lucrat opt ani, mi-am zis: "Dacă mai scriu o singură frază în stilul ăsta, toată viaţa mea aşa o să scriu". Şi m-am oprit, fiindcă mi-am dorit să mă reinventez. Mi-e uşor să scriu în voce de copil şi pentru că am foarte multe amintiri de când eram mic. Personajele mele au în general 11, 12 ani, o vârstă de la care cei mai mulţi dintre noi nu mai au amintiri. Nici fetelor, nici băieţilor nu le place cine sunt la vârsta aceea. Poate are legătură cu transformările care se întâmplă în noi, în creierul nostru. Metamor­foza e atât de puternică, încât ceva anume se pierde. Eu sunt o excepţie, fiindcă exact în perioada aceea îmi făceam exerciţiile de memorie. Îmi amintesc clar, şi asta mă ajută să gândesc cum gândeşte un copil. Mi-e uşor să mă pun în pielea unor astfel de perso­naje, fără să fiu artificial.

- "Rugul", cartea pe care tocmai ai lansat-o la Bucureşti, e plină de practici magice. O atmosferă stranie, de vrăjitorie, se naşte în paginile tale. Cum de ţi-a stârnit interesul latura asta întunecată?

- Am început să scriu cartea fără să am habar că va fi plină de magie şi de vrăjitorii. Când mi-am dat seama ce se întâmplă, m-am speriat şi m-am oprit din scris aproape trei luni. Voiam să văd dacă găsesc o cale să ocolesc asta. Dar n-am putut. Mi-am dat sea­ma, apoi, că ceea ce făceam era să scriu despre faptul că orice lucru simplu, dacă e făcut într-un anumit fel, ritualic, poate deveni mai mult de atât, poate căpăta va­lenţe transcendente. O prăjitură coap­­tă de bunica, din carte, nu e o simplă prăjitură, ci un ritual de adu­ce­re a dragostei. Şi aşa mai departe. Totul poate că­pă­ta sens prin atingere. Cred că am ajuns să scriu des­pre asta şi pen­tru că gândirea unui copil de 12, 13 ani, are încă în ea ce­va magic, fermecat. Apoi creş­tem. E ca o coajă care se rupe şi de dede­subt iese alt­cineva.

La Târgu-Mureş, printre amintiri

- Gyorgy, spuneai că te-ai adaptat foarte greu în Szom­bathely...

- N-a fost greu, în sensul că toţi au fost foarte drăguţi cu noi. Dar era alt oraş şi eu nu m-am simţit acasă mult timp. Dar nici la Târgu-Mu­reş, în anii în care îmi luam rămas bun, nu m-am mai simţit acasă. Aşa că am rămas mul­tă vreme în drum. Cu timpul, scrisul a devenit acasă al meu. Apoi, târziu, am mers la Bu­dapesta, la facul­tate, unde trăiesc şi azi şi mă simt foarte bine.

- Când te în­torci acum în Ro­mânia, te mai ră­vă­şesc amintirile, ca atunci, la 16 ani?

- În 2006, am fost invitat să ţin o lectură la Târgu-Mureş, fiindcă ieşise în România romanul meu "Regele alb". Călătoria aceea a fost un soi de eli­be­rare uriaşă. Era alt oraş, fireşte, dar era totuşi un oraş în care simţeam că nu m-aş putea rătăci niciodată. Asta m-a eliberat de trecut şi mi-am zis că de-acum pot să mă întorc când vreau eu. Doar că tot nu mă în­torc, fiindcă n-am prieteni, n-am rude şi mi-e urât să stau la hotel. Cât despre Bucureşti, unde sunt pentru a doua oară, e mai degrabă un oraş din memoria ta­tălui meu, care-mi povestea cum venea aici şi vizita diverşi poeţi. E un oraş străin pentru mine, dar e fru­mos că pot să vorbesc limba română. Când am ple­cat, vorbeam bine româneşte, chiar dacă şcoala o fă­cu­sem în limba maghiară.

- La vremea la care ai plecat tu se simţeau la Târ­gu-Mureş conflictele dintre români şi ma­ghiari?

- Am copilărit într-un cartier jumătate maghiar, ju­mătate român, şi vorbeam în ambele limbi, cu prie­tenii mei. Dar când am ajuns la şcoală, am început să simt deja ruptura, fiindcă eram segregaţi. Ungurii aveau o poartă de intrare în şcoală, românii aveau alta. La careul din curtea şcolii eram la fel, separaţi. Şi clasele erau separate. Niciodată n-au jucat fotbal românii cu maghiarii la şcoală. În timp ce în faţa blo­cului, era cu totul altfel. Am înţeles atunci că politica e cea care creează conflictul. Comunismul românesc era foarte naţionalist.

Căciula de scris

- Ai vorbit foarte frumos despre scris, despre acest "acasă" al tău. Dar dincolo de el, dincolo de lu­mile inventate de cuvinte, care e azi cercul tău ma­gic, celălalt "acasă", concret, care te hrăneşte şi-ţi dă forţă şi când nu scrii? Ai familie, Gyorgy?

- Acasă e pentru mine soţia mea, care e tot un­gu­roaică şi tot născută în România, dar la Cluj. Ne-am cunoscut în Szombathely, ea venise din România cu un an mai devreme. Aveam amândoi 15 ani şi voiam să ajungem scriitori. Şi, la o vârstă la care nu ne lua ni­­meni în seamă, noi ne-am luat unul pe altul în se­rios. Ne-am iubit, ne-am învăţat lucruri unul pe al­tul, am învăţat împreună să scriem, şi din asta a ieşit o adevărată şcoală de scris. Ea a devenit o poetă cu­noscută în Ungaria, Anna Szabo T.

- Cum aţi rezistat atâta timp împreună? Căs­ni­ciile între artişti nu prea ţin...

- Nu ştiu nici eu, dar uite că merge. Deşi ne cu­noaştem mai mult decât bine şi petrecem şi foarte mult timp unul cu altul, fiindcă amândoi suntem oameni liberi, fără serviciu, nu ne plictisim niciodată unul de celălalt. Scrisul a fost mereu ceea ce ne-a legat. Ea a devenit şi edi­torul meu, iar eu am de­venit editorul ei. A fost în­totdeauna nemiloasă cu mine, dar numai în scris. Asta a fost imens de cons­tructiv. Une­ori, scriem şi articole împreună, la patru mâini. Din zece cărţi de poeme ale ei, la şapte le-am dat eu titlu, aşa cum titlu­rile cărţilor me­le sunt ade­sea alese de ea. Avem şi doi băieţi, de 10 şi de 14 ani. Bă­ieţii şi Anna chiar sunt un cerc magic. E un cerc care îmi dă forţă. Eu nu scriu uşor, scrisul e pentru mine întu­neric. Dar când nu scriu, încerc să fiu un om bucuros, să fiu vesel, să fiu un tată bun, un soţ bun, să fac totul bine. Ţin minte că odată, când era primul copil mic, îl ţineam în braţe, mă jucam cu el, şi-n timpul ăsta am încercat să şi scriu ceva. A în­ceput să plângă îngrozitor. Şi atunci mi-am spus: "Nu, asta n-o s-o mai fac niciodată. Când scriu, scriu. Când sunt cu copiii mei, sunt cu ei şi nu mai fac nimic altceva".

- Şi reuşeşti lucrul ăsta? Cum faceţi, unde scrieţi, dacă sunteţi mereu acasă?

- În adolescenţă, când m-am apucat de scris, mi-am făcut o deviză pe care mi-am respectat-o în­tot­deauna. Am zis că niciodată n-o să dau vina pe nimeni altcineva dacă nu scriu, nici pe familie, nici pe zgomot, nici pe copii, nici pe lipsa banilor. Doar eu sunt de vină. Aşa că, pur şi simplu, nu mă gândesc prea mult. "Regele Alb", de pildă, l-am scris în bu­că­­tărie. Pe atunci nu aveam încă o cameră de scris. Îmi puneam căştile în urechi, cu mici bucăţi muzicale repetitive. Şi aveam o căciulă de scris.

- Ce anume?

- Da, ai auzit bine, o căciulă de scris. Soţia mea a avut ideea să-mi dea de Mikulas o căciulă pe care să mi-o pun pe cap când scriu, ca să ştie toată lumea din casă că nu stau în faţa laptopului ca să rezolv mail-uri sau alte treburi pe internet, că eu chiar scriu şi nu trebuie să fiu deranjat. Şi făceau toţi linişte. E o chestie bună, merge! Deci, nu m-am izolat de viaţă, viaţa era în jurul meu. M-am retras doar în mine. Dar când termin, sunt alt om. Mulţi mă întreabă de ce râd aşa des. Când scriu, nu râd. Lucrez cu toată forţa, scor­monesc în locuri foarte adânci, uneori scriu ches­tii violente, murdare, şi trebuie să mă păstrez întreg. Dar când ies din camera de scris, zâmbesc ca un ne­bun, pentru că dincolo e Anna. Şi Anna mă face să fiu un om bucuros.