GYORGY DRAGOMAN - "Am știut de când am scris prima oară că asta o să fac toată viața mea!"

Zâmbește când stăm de vorbă. E vesel. De­parte de el aerul prețios cu care ne-au obișnuit scriitorii. Pare mai degrabă un copil pus pe șotii. Un copil mare, care a știut să-și salveze bucuria de a trăi și de a spune povești. Măr­­turie stau cărțile pe care le-a scris, premiate și tra­duse în pes­te 30 de limbi. Cea mai recentă, Rugul, poartă cu ea aburul fermecat al pro­priei sale co­pi­lării românești. Născut la Târ­gu-Mureș, Gyorgy Dragoman a pă­răsit țara la 15 ani, iar de mai bine de două decenii, lo­cuiește la Budapesta. Am stat de vorbă în Biblioteca Institutului Maghiar din Bucu­rești și am că­lătorit imaginar între țări, vârste și amin­tiri. Vă invit în rândurile de mai jos să-l "ci­tiți" pe unul din cei mai cunoscuți scrii­tori ma­ghiari de azi.

Exerciții de memorie

- Aș vrea să încep interviul nostru, chiar de la cărțile tale. Cei care nu-ți știu biografia pot fi ușor contrariați. În ambele tale volume traduse în ro­mâ­nește, descrii un orășel de provincie, din care înțe­legem doar că e românesc și că lucrurile se întâm­plă înainte și după revoluție. Ce oraș ai avut de fapt în minte atunci când ai scris?

- Cred că n-am avut niciunul. Am vrut la început să scriu despre Târgu-Mureș, dar mi-am dat seama că nu-mi mai amintesc destul și că în niciun caz n-ar fi ieșit un Târgu-Mureș credibil și recog­nos­cibil. Așa că am inventat, scriind despre un oraș în care se amestecă Târgu-Mureș cu orașul din Ungaria, în care am locuit după plecarea din România, Szombathely, un oraș cu aproximativ 100.000 de locuitori, deci cam la fel de mare ca Târgu-Mureș. E un oraș care există numai în capul meu, un oraș ne­numit de altfel, nici măcar nume fictiv nu i-am dat. Din cauza asta mulți cititori se re­găsesc în el. Cei din Timișoara cred că e vor­ba de Timișoara, cei din Brașov cred că e vor­ba despre Brașov...

- Dar confrații tăi, care au citit cartea în un­gurește?

- Ei știu că e un oraș nenumit din Tran­silvania.

- Înțeleg, deci, că Târgu-Mureș este orașul în care te-ai născut și ai copilărit?

- Da, este locul în care am trăit până la vârsta de 15 ani. Acolo locuia toată familia mea. Tata era doc­tor stomatolog și preda la Uni­versitatea din Târgu-Mu­reș. Mama preda maghiara și româna și fusese și bibliotecară. Iar bunicul era profesor de istorie la Liceul "Bolyai Farkas" din Târgu-Mureș. Dar îna­inte de asta, a fost fondatorul și directorul Mu­zeului de Artă și Istorie Naturală din Târgu-Mureș. În oraș se glu­­mea, adesea, că n-ai cum să nu-i cunoști pe Dra­gomani. Orice om îi știe. Dacă n-a fost elevul mamei sau al bunicului, sigur a fost pacientul tatălui meu. Tata era un om foarte cunoscut, cu mulți prieteni, scria și el, a și publicat niște proze scurte, în "Jurnalul Literar Maghiar" din Târgu-Mureș. A vrut toată viața să scrie, dar n-a reușit să-și ducă visul la capăt. Mie mi-a dat sfatul să mă fac tot medic. Mi-a zis : « Bine, scrie, dacă vrei, dar dacă te faci doctor, mai ai un pic de putere și-n vremuri de dictatură. » Era marcat de regimul sub care trăia.

- Ăsta e și motivul pentru care ați părăsit Ro­mâ­nia?

- Tata a avut probleme cu securitatea vreme în­delungată. Întâi au încercat să-l racoleze, pe la 16 ani, dar el a refuzat. Apoi a fost urmărit, ridicat și dus la tot felul de anchete, încercau mereu să-i gă­sească ceva neînregulă. Copil fiind, am văzut casa noastră percheziționată de mai multe ori de Securitate. Până la urmă, a fost acuzat de șovi­nism. L-a turnat cineva, că la universitate îi favo­rizează pe studenții unguri. Au făcut niște calcule și reieșea că ungurii au note mai mari ca românii. Nu era adevărat, ori­cum, erau mai mulți profesori, nu erau note puse doar de tatăl meu. L-au pus să-și facă autocritica și, deși a îndurat tot și și-a făcut-o, fiindcă îi plăcea foarte mult să predea și să lucreze cu elevii, până la urmă a fost dat afară. Când a vă­zut că regimul îl obligă, efectiv, să renunțe la pro­fe­sorat, adică la ceea ce îi plăcea mai mult, a hotărât să ceară pașa­por­tul. L-a primit în 88.

- Dacă mai așteptați puțin, poate nici nu ați mai fi plecat. Ai mai revenit după revoluție?

- Până n-am primit cetățenia maghiară, n-am prea putut să mă întorc. Am reușit să vin la Târgu-Mureș trei zile, în octombrie sau noiembrie, 1989, chiar în ajun de revoluție. Bunicii mei încă trăiau. Dar în­toar­cerea a fost foarte dure­roasă. Nu mi-a fost bine deloc. Mi-a reamintit de anii de dinaintea plecării. În cazul meu, luarea de rămas bun înainte de plecarea în Un­garia a durat mai mult de doi ani, adică timpul care s-a scurs din clipa în care tata a cerut pașaportul, până când i s-a aprobat. Și în fiecare zi în care ieșeam la joacă, știam că mâine am putea primi actele, și asta ar însemna că într-o săptămână, maximum, suntem plecați.

- Ai trăit anii aceia foarte intens...

- Da, i-am trăit cu intensitate maximă. Atunci am făcut și niște exerciții de memorie. Seara, înainte de culcare, recapitulam tot ceea ce văzusem și trăisem în ziua respectivă, detaliu cu detaliu, ca să țin minte totul. Multă vreme după ce am plecat, nici nu mi-a fost dor de casă. Dar după cele trei zile petrecute în '89 la Târgu-Mureș, nopți în șir n-am putut să dorm de durere. Atât de rău mi-a fost, că am luat decizia să nu mai vin niciodată.

"Dacă nu poți scăpa de un coșmar, desenează-l!"

- Nu cumva exercițiile tale de memorie, pe care le făceai seara, la culcare, erau primele semne ale scriitorului din tine?

- Sunt absolut sigur că da. Știam de la vârsta aia că vreau să devin scriitor. Scrisesem deja o primă proză scurtă, la vârsta de 13 ani. Era despre împuș­carea lui Dumnezeu, un Dumnezeu dicta­tor. Tata a zis să n-o arăt ni­mă­nui. A început cu o ima­gine care mă bântuia, de care nu puteam scăpa, imaginea unor gloanțe ca­re cădeau pe frunze uscate. Când eram mic, mama mi-a zis: "Dacă ai un coșmar și nu poți scăpa de el, desenează-l, că trece!". Când ești copil, poți desena totul! Dar când începi să crești, devii con­știent că nu mai poți desena orice. Și-atunci, am hotărât să scriu. Am scris și am știut că asta o să fac toată viața mea. Era o stare foarte specială, foarte greu de descris. Mult timp nu mi-am dat seama că prin exercițiile mele de memorie mă antrenam, de fapt, pentru scris. Dar încet, în­cet, din locuri, obiecte și oameni, am construit în cap un oraș pe care îl port cu mine până-n ziua de azi. Mai târziu, am făcut și restul lucrurilor care credeam eu că mă ajută să devin scriitor: am studiat filosofia, am studiat engleza, am citit romancieri im­portanți, am încercat să înțeleg ce înseamnă un roman. Mi-am inventat singur o școală de scris.

- Și în prima ta carte, tradusă la noi, și în cea mai recentă, scrii din punctul de vedere al unui copil. De ce ai ales vocea asta naivă?

- A venit de la sine. În prima carte, care nu e tradusă în românește, folosesc o voce impersonală, hiper-realistă. Un fel defi­ni­tiv de a scrie, foarte per­so­nal, foarte mar­cant, pentru care am și primit un premiu în Ungaria. Dar după ce am terminat car­tea aia, la care am lucrat opt ani, mi-am zis: "Dacă mai scriu o singură frază în stilul ăsta, toată viața mea așa o să scriu". Și m-am oprit, fiindcă mi-am dorit să mă reinventez. Mi-e ușor să scriu în voce de copil și pentru că am foarte multe amintiri de când eram mic. Personajele mele au în general 11, 12 ani, o vârstă de la care cei mai mulți dintre noi nu mai au amintiri. Nici fetelor, nici băieților nu le place cine sunt la vârsta aceea. Poate are legătură cu transformările care se întâmplă în noi, în creierul nostru. Metamor­foza e atât de puternică, încât ceva anume se pierde. Eu sunt o excepție, fiindcă exact în perioada aceea îmi făceam exercițiile de memorie. Îmi amintesc clar, și asta mă ajută să gândesc cum gândește un copil. Mi-e ușor să mă pun în pielea unor astfel de perso­naje, fără să fiu artificial.

- "Rugul", cartea pe care tocmai ai lansat-o la București, e plină de practici magice. O atmosferă stranie, de vrăjitorie, se naște în paginile tale. Cum de ți-a stârnit interesul latura asta întunecată?

- Am început să scriu cartea fără să am habar că va fi plină de magie și de vrăjitorii. Când mi-am dat seama ce se întâmplă, m-am speriat și m-am oprit din scris aproape trei luni. Voiam să văd dacă găsesc o cale să ocolesc asta. Dar n-am putut. Mi-am dat sea­ma, apoi, că ceea ce făceam era să scriu despre faptul că orice lucru simplu, dacă e făcut într-un anumit fel, ritualic, poate deveni mai mult de atât, poate căpăta va­lențe transcendente. O prăjitură coap­­tă de bunica, din carte, nu e o simplă prăjitură, ci un ritual de adu­ce­re a dragostei. Și așa mai departe. Totul poate că­pă­ta sens prin atingere. Cred că am ajuns să scriu des­pre asta și pen­tru că gândirea unui copil de 12, 13 ani, are încă în ea ce­va magic, fermecat. Apoi creș­tem. E ca o coajă care se rupe și de dede­subt iese alt­cineva.

La Târgu-Mureș, printre amintiri

- Gyorgy, spuneai că te-ai adaptat foarte greu în Szom­bathely...

- N-a fost greu, în sensul că toți au fost foarte drăguți cu noi. Dar era alt oraș și eu nu m-am simțit acasă mult timp. Dar nici la Târgu-Mu­reș, în anii în care îmi luam rămas bun, nu m-am mai simțit acasă. Așa că am rămas mul­tă vreme în drum. Cu timpul, scrisul a devenit acasă al meu. Apoi, târziu, am mers la Bu­dapesta, la facul­tate, unde trăiesc și azi și mă simt foarte bine.

- Când te în­torci acum în Ro­mânia, te mai ră­vă­șesc amintirile, ca atunci, la 16 ani?

- În 2006, am fost invitat să țin o lectură la Târgu-Mureș, fiindcă ieșise în România romanul meu "Regele alb". Călătoria aceea a fost un soi de eli­be­rare uriașă. Era alt oraș, firește, dar era totuși un oraș în care simțeam că nu m-aș putea rătăci niciodată. Asta m-a eliberat de trecut și mi-am zis că de-acum pot să mă întorc când vreau eu. Doar că tot nu mă în­torc, fiindcă n-am prieteni, n-am rude și mi-e urât să stau la hotel. Cât despre București, unde sunt pentru a doua oară, e mai degrabă un oraș din memoria ta­tălui meu, care-mi povestea cum venea aici și vizita diverși poeți. E un oraș străin pentru mine, dar e fru­mos că pot să vorbesc limba română. Când am ple­cat, vorbeam bine românește, chiar dacă școala o fă­cu­sem în limba maghiară.

- La vremea la care ai plecat tu se simțeau la Târ­gu-Mureș conflictele dintre români și ma­ghiari?

- Am copilărit într-un cartier jumătate maghiar, ju­mătate român, și vorbeam în ambele limbi, cu prie­tenii mei. Dar când am ajuns la școală, am început să simt deja ruptura, fiindcă eram segregați. Ungurii aveau o poartă de intrare în școală, românii aveau alta. La careul din curtea școlii eram la fel, separați. Și clasele erau separate. Niciodată n-au jucat fotbal românii cu maghiarii la școală. În timp ce în fața blo­cului, era cu totul altfel. Am înțeles atunci că politica e cea care creează conflictul. Comunismul românesc era foarte naționalist.

Căciula de scris

- Ai vorbit foarte frumos despre scris, despre acest "acasă" al tău. Dar dincolo de el, dincolo de lu­mile inventate de cuvinte, care e azi cercul tău ma­gic, celălalt "acasă", concret, care te hrănește și-ți dă forță și când nu scrii? Ai familie, Gyorgy?

- Acasă e pentru mine soția mea, care e tot un­gu­roaică și tot născută în România, dar la Cluj. Ne-am cunoscut în Szombathely, ea venise din România cu un an mai devreme. Aveam amândoi 15 ani și voiam să ajungem scriitori. Și, la o vârstă la care nu ne lua ni­­meni în seamă, noi ne-am luat unul pe altul în se­rios. Ne-am iubit, ne-am învățat lucruri unul pe al­tul, am învățat împreună să scriem, și din asta a ieșit o adevărată școală de scris. Ea a devenit o poetă cu­noscută în Ungaria, Anna Szabo T.

- Cum ați rezistat atâta timp împreună? Căs­ni­ciile între artiști nu prea țin...

- Nu știu nici eu, dar uite că merge. Deși ne cu­noaștem mai mult decât bine și petrecem și foarte mult timp unul cu altul, fiindcă amândoi suntem oameni liberi, fără serviciu, nu ne plictisim niciodată unul de celălalt. Scrisul a fost mereu ceea ce ne-a legat. Ea a devenit și edi­torul meu, iar eu am de­venit editorul ei. A fost în­totdeauna nemiloasă cu mine, dar numai în scris. Asta a fost imens de cons­tructiv. Une­ori, scriem și articole împreună, la patru mâini. Din zece cărți de poeme ale ei, la șapte le-am dat eu titlu, așa cum titlu­rile cărților me­le sunt ade­sea alese de ea. Avem și doi băieți, de 10 și de 14 ani. Bă­ieții și Anna chiar sunt un cerc magic. E un cerc care îmi dă forță. Eu nu scriu ușor, scrisul e pentru mine întu­neric. Dar când nu scriu, încerc să fiu un om bucuros, să fiu vesel, să fiu un tată bun, un soț bun, să fac totul bine. Țin minte că odată, când era primul copil mic, îl țineam în brațe, mă jucam cu el, și-n timpul ăsta am încercat să și scriu ceva. A în­ceput să plângă îngrozitor. Și atunci mi-am spus: "Nu, asta n-o s-o mai fac niciodată. Când scriu, scriu. Când sunt cu copiii mei, sunt cu ei și nu mai fac nimic altceva".

- Și reușești lucrul ăsta? Cum faceți, unde scrieți, dacă sunteți mereu acasă?

- În adolescență, când m-am apucat de scris, mi-am făcut o deviză pe care mi-am respectat-o în­tot­deauna. Am zis că niciodată n-o să dau vina pe nimeni altcineva dacă nu scriu, nici pe familie, nici pe zgomot, nici pe copii, nici pe lipsa banilor. Doar eu sunt de vină. Așa că, pur și simplu, nu mă gândesc prea mult. "Regele Alb", de pildă, l-am scris în bu­că­­tărie. Pe atunci nu aveam încă o cameră de scris. Îmi puneam căștile în urechi, cu mici bucăți muzicale repetitive. Și aveam o căciulă de scris.

- Ce anume?

- Da, ai auzit bine, o căciulă de scris. Soția mea a avut ideea să-mi dea de Mikulas o căciulă pe care să mi-o pun pe cap când scriu, ca să știe toată lumea din casă că nu stau în fața laptopului ca să rezolv mail-uri sau alte treburi pe internet, că eu chiar scriu și nu trebuie să fiu deranjat. Și făceau toți liniște. E o chestie bună, merge! Deci, nu m-am izolat de viață, viața era în jurul meu. M-am retras doar în mine. Dar când termin, sunt alt om. Mulți mă întreabă de ce râd așa des. Când scriu, nu râd. Lucrez cu toată forța, scor­monesc în locuri foarte adânci, uneori scriu ches­tii violente, murdare, și trebuie să mă păstrez întreg. Dar când ies din camera de scris, zâmbesc ca un ne­bun, pentru că dincolo e Anna. Și Anna mă face să fiu un om bucuros.