Copilul cu inima găurită
"Eram căsătorită de şase ani. O căsnicie frumoasă, liniştită, chiar dacă abia ne ajungeau banii de la o lună la alta. Poate că ştiţi, aici, în Botoşani, e sărăcie mare. Toate statisticile spun că e oraşul cu cei mai mulţi oameni săraci din România. Şi totuşi, noi reuşeam, într-un fel, să ne bucurăm cu puţinul ăla pe care îl aveam. Eu sunt o fire veselă şi fără pretenţii mari, îmi place să mă bucur de toate lucrurile simple şi frumoase. În plus, aveam deja un băieţel de cinci ani, un copil minunat, de la care luam tot timpul puterea de a trece peste grijile de zi cu zi. Tot ce îmi mai doream era să am şi-o fetiţă. Mult de tot îmi doream asta! În 2014, am rămas însărcinată, dar n-a fost să fie, la a doua ecografie am aflat că era tot băiat. «Nu-i nimic, mi-am zis, aşa a vrut Dumnezeu». Bucuria a fost la fel de mare. A venit pe lume pe 5 decembrie. A fost cel mai frumos cadou pe care mi l-a adus Moş Nicolae."
Elena zâmbeşte tot timpul, chiar şi atunci când povesteşte despre lucruri triste. E un fel de armură pe care o poartă mereu pe chip, apărându-se cu ea de toate relele lumii. Ne-am întâlnit într-un parc din centrul Botoşaniului, un fel de Cişmigiu al oraşului, unde părinţii ies zilnic la plimbare cu copiii. Elena a venit doar cu David. L-a îmbrăcat ceva mai gros şi l-a lăsat să se zbânţuie, până când a căzut frânt de oboseală în braţele ei. S-a aşezat cu el pe o bancă, l-a legănat puţin la piept, şi în câteva secunde, puştiul a reuşit să adoarmă.
"Cum vă spuneam, l-am adus pe lume chiar în ajun de Moş Nicolae. A fost o bucurie uriaşă, mai ales că a venit într-o zi aşa mare. Ţin minte că toate asistentele din secţie îmi spuneau că ăsta e un semn, că o să ajungă cineva, o mare personalitate. Imediat după ce mi-am revenit după naştere, am cerut să mi-l aducă la pat, să-l ţin puţin în braţe. O asistentă mi-a zis că nu se poate, că trebuie să mai am un pic de răbdare. Am aşteptat aproape o oră, după care l-am cerut iar. Atunci a intrat în salon doctorul, care mi-a spus că băiatul e conectat la un tub de oxigen, că a avut un suflu sistolic, dar să nu mă îngrijorez, pentru că asemenea simptome se mai întâmplă în primele momente după naştere. Vă daţi seama că am intrat imediat în panică. Am început să pun întrebări, l-am pus pe soţul meu să caute pe internet, să afle ce înseamnă asta. Aveam impresia că toată lumea îmi ascunde ceva, că e ceva grav şi nu vrea nimeni să-mi spună adevărul. Abia când ne-am externat, domnul doctor m-a chemat în cabinetul lui şi mi-a zis că David are o găurică la inimioară. Dar să nu mă îngrijorez prea tare, să mai aşteptăm trei luni, că se poate închide în timpul ăsta. Am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Două zile am plâns încontinuu. Toată bucuria noastră s-a transformat într-o mare disperare."
Vlad, la biroul de lucru
"Am ieşit de-acolo îngroziţi. Nu ştiam ce-avem de făcut, încotro să o luăm, la cine să apelăm ca să ne salveze copilul. Cum am ajuns acasă, am deschis internetul şi am aflat că, fără operaţie, riscul de deces până la vârsta de un an este de 25 la sută, până la patru ani, de 40 la sută, şi până la zece ani, de 70 la sută. N-o să uit cifrele astea cât oi trăi. Deci, trebuia urgent operat. Ni s-a recomandat să mergem la Institutul de Boli Cardiovasculare de la Târgu Mureş. Am stat internată cu el acolo vreo două săptămâni. Absolut degeaba. Nu i-au dat decât nişte prafuri diuretice. Atât. După astea două săptămâni pierdute degeaba, ne-au reprogamat pentru luna septembrie. Asta însemna încă cel puţin trei luni pierdute, care puteau fi fatale. Copilul trebuia operat până la vârsta de un an. Ne-am gândit atunci la un spital din sistemul privat. Era ultima soluţie. Dar am aflat că o operaţie costă peste 5000 de euro. Nici în visele noastre n-aveam cum să strângem atâţia bani. Ne-am pierdut orice speranţă, eram disperaţi la gândul că David va muri sub ochii noştri. Şi ne întrebam, plini de revoltă, cum e posibil ca într-o ţară aşa-zis europeană, statul să nu facă absolut nimic pentru vieţile unor copii abia născuţi? Nici în Africa nu cred că e posibil aşa ceva. Nu mai aveam nicio nădejde. Până într-o zi, când naşa noastră de cununie ne-a sugerat să luăm legătura cu o asociaţie de aici, din judeţ. «Salvează o inimă», aşa se numeşte asociaţia. Sincer, eu n-aveam nicio încredere. Soţul, nici atât. Mai ales când am aflat că are sediul undeva, într-un sat. E plină ţara de asociaţii din astea, care fac totul pentru a jumuli oamenii de bani. Şi totuşi, am zis să încerc. Am luat legătura cu un domn, Vlad Plăcintă, şeful asociaţiei. I-am trimis actele medicale şi nişte poze cu David. Mi-a cerut acceptul să facă publică povestea copilului. I-am dat-o. Pentru viaţa lui David aş fi făcut orice, şi-apoi nu mă aşteptam să se rezolve ceva. Dar d-l Vlad ne suna aproape în fiecare zi să vadă ce facem, cum se simte David, să ne încurajeze şi să ne sfătuiască să mergem la biserică şi să ne rugăm. După zece zile, s-a întâmplat un miracol: s-au strâns toţi banii necesari intervenţiei şi asociaţia ne-a făcut şi programarea pentru operaţie la Spitalul Monza din Bucureşti. N-o să uit în veci ziua aia. Înviasem din morţi. Operaţia a durat şapte ore. Şapte ore, care pentru mine au fost cât o viaţă. La sfârşit, a venit doctorul şi ne-a zis că e gata, că totul s-a rezolvat. Că David al nostru e nou-nouţ, că de-acum încolo va fi un copil sănătos şi normal." Elena nu mai poate vorbi. Are obrajii plini de lacrimi. "Scuze", îmi zice, ferindu-şi privirea. "Amintirea asta mă dă mereu peste cap. A fost... nu ştiu cum să vă zic. Un miracol. Pentru miracolul ăsta, noi l-am numit pe d-l Vlad Plăcintă «îngerul păzitor al lui David». Fără el, băieţelul nostru astăzi poate nu mai era."
Asociaţia din ogradă
Elena şi David
La întâlnirea cu copiii salvaţi
Sat Boscoteni, comuna Frumuşica, strada Prieteniei, nr. 4. O casă veche, modestă, cu o curte mare, împărţită în două fâşii: într-o parte, o grădină plină cu flori, în cealaltă, grajdul şi coteţele orătăniilor. Mai departe, în spatele casei, un hambar uriaş, cocina porcilor, şi-apoi, cât vezi cu ochii, livada şi grădina cu zarzavaturi. Un decor sută la sută patriarhal, fără nici cel mai mic indiciu care ar putea să te ducă cu gândul la o activitate caritabilă. Şi totuşi, în casa asta veche, într-o cămăruţă de vreo opt metri pătraţi, cu pereţii plini cu icoane şi rafturile ticsite cu scrieri religioase, funcţionează, de aproape trei ani, Asociaţia "Salvează o inimă". Un calculator demult perimat şi un birou înghesuit într-un colţ al odăii, acesta e tot inventarul asociaţiei. Aici îşi petrece câte opt, nouă ore pe zi, între mai multe reprize de prăşit, arat, semănat sau de dat mâncare la animale, preşedintele şi fondatorul acestei organizaţii. Îl cheamă Vlad Plăcintă, are 29 de ani, şi de aici, din odaia asta modestă, cu calculatorul ăsta rablagit, conectat la un internet care se întrerupe la orice adiere de vânt, din văgăuna asta ascunsă parcă la capătul lumii, a reuşit să salveze până acum vieţile a 50 de copii grav bolnavi. Nu arată deloc ca un om de la ţară. Poartă ochelari cu rame fine şi vorbeşte elevat, ca un intelectual de rasă. E mereu vesel şi povesteşte cu modestie despre toate faptele lui, socotind că singurul autor al acestor miracole este numai Dumnezeu. Are o soţie total devotată cauzei lui şi un băieţel de trei ani, pe care îl cheamă Nectarie, după numele sfântului pe care l-a ales ca ocrotitor al ascociaţiei. Ştie totul despre vieţile sfinţilor părinţi, citeşte din Biblie în fiecare seară, se roagă mereu pentru fiecare dintre copiii pe care încearcă să-i ajute, îndemnându-i şi pe părinţii lor să se apropie mai mult de Dumnezeu. De vreo opt ani, părintele Iustin Pârvu a devenit modelul lui cel mai de preţ, ştiind că, la aproape 80 de ani, reuşise să ridice câteva mânăstiri, un cămin de copii şi un azil de bătrâni. Îl vizita adesea la Mânăstirea Petru Vodă din Neamţ, iar acum merge la mormântul lui să se roage, de câte ori are "în lucru" un caz mai greu, cu un copil aflat într-o situaţie critică. "De fapt", zice el,
În livada din spatele casei
Povestea asociaţiei a început în urmă cu patru ani, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, când Vlad Plăcintă era la Mânăstirea Zosin, din satul învecinat, Băluşeni. Acolo, la sfârşitul slujbei, a întâlnit doi părinţi disperaţi care împărţeau pliante cu povestea copilaşului lor, un băieţel de numai un an şi două luni, diagnosticat cu tetrapareză spastică, adică paralizie. Atât de tare l-a impresionat durerea lor, că imediat a luat decizia de a face ceva pentru ei. Le-a cerut un număr de telefon, a luat cu el un pliant, şi de cum a ajuns acasă, s-a apucat să scrie povestea lor pe internet. Pe vremea aceea, avea un blog pe teme religioase, "Botoşăneanul ortodox", unde era şi o rubrică cu apeluri umanitare. Se gândea că oamenii vor sări imediat să ajute. N-a fost aşa. Dar insuccesul nu l-a demobilizat. S-a hotărât să-şi organizeze altfel apelul. Mai întâi, a făcut un blog special pentru acest caz. Apoi, le-a cerut părinţilor nişte fotografii cu copilul şi s-a apucat să scrie un adevărat reportaj despre situaţia disperată a acestor oameni. L-a publicat pe blog, pe facebook şi pe blogurile altora, l-a trimis la ziare, iar efectele au apărut imediat: în contul familiei Irimescu au început să intre primele sume mai consistente. Aşa se face că, într-un final, după vreo două luni de campanie, s-au strâns peste 7000 de euro, adică atât cât era necesar pentru un tratament complex la o clinică din Ucraina. "În astea două luni", îşi aminteşte Vlad Plăcintă, "cred că 80 la sută din timpul meu l-am dedicat acestei campanii. Am lăsat baltă toate treburile gospodăreşti. Ţin minte că uneori nu dormeam noaptea, mă tot gândeam ce pot să mai fac pentru copilaşul ăsta. Dar la sfârşit, bucuria a fost uriaşă. Pe urmă, văzând comentariile oamenilor pe facebook sau pe blog, au început să mă caute şi alţi părinţi. Primul mesaj l-am primit de la o mamă din Ilfov, care avea copilul bolnav de retinopatie. Îi era ameninţată vederea. Dacă nu se opera în câteva luni, rămânea orb pe viaţă. Operaţia nu se putea face decât în America şi costa enorm. Atunci a fost pentru mine un moment foarte greu. Mi-am dat seama că, pornind de la o simplă întâmplare, am început să fiu perceput deja ca un salvator al copiilor. Lucrul ăsta nu era în regulă. Nici uman, nici creştineşte. Nu aveam decât două opţiuni: să renunţ şi să-mi văd de viaţa mea, sau să iau treaba asta în serios şi să încerc mai departe să ajut, fără niciun pic de trufie, cu tot sufletul şi nădejdea în puterea lui Dumnezeu. Am mers la duhovnicul meu, părintele Petru Ceobanu, preot aici, în comună, şi i-am cerut un sfat. Mi-a răspuns simplu şi direct că e bine să merg mai departe, pentru că asta trebuie să fie vocaţia fiecărui creştin adevărat. Aşa că m-am hotărât să continui. Am pornit o nouă campanie pentru copilul cu retinopatie. Eram în luna noiembrie 2012, iar în februarie 2013, micuţul era deja în America, la operaţie."
"Salvează o inimă"
Vlad cu duhovnicul lui
La început, banii adunaţi erau cam puţini. Îşi aminteşte că suma maximă donată pentru tratamentul vital al unei fetiţe de 11 ani, bolnavă de cancer, a fost de 800 de lei, iar într-o lună, nu s-au strâns decât 3000 de lei. Şi totuşi, la vremea aceea, lui i se părea o sumă uriaşă. Cu timpul, donaţiile au început să crească, iar site-ul lui devenea tot mai cunoscut. A reuşit să lege o colaborare cu o firmă pentru promovarea platformei şi, în mai puţin de o lună, site-ul lui a explodat. La fel şi sumele donate. Şi-a luat apoi câţiva colaboratori din ţară, fiecare specialist pe un domeniu anume: IT, contabilitate, juridic, psihologie şi chiar jurnalism. În total, 18 oameni, toţi voluntari. Doar cu trei dintre ei s-a văzut faţă în faţă, restul fiind doar prieteni "virtuali".
Niciun pas fără Dumnezeu
În aproape doi ani, "Salvează o inimă" a ajuns în topul primelor trei platforme umanitare din ţară, reuşind să salveze viaţa a 50 de copii grav bolnavi şi să strângă donaţii pentru ei de aproape 300.000 de euro. Şi toate astea, pornite de aici, dintr-o cămăruţă înghesuită, cu icoane şi cărţi ortodoxe, dintr-un sat pierdut undeva, la marginea judeţului Botoşani. Dar pentru Vlad Plăcintă, nimic din tot ce face nu e un motiv de mândrie. Nu simte decât bucurie pentru copiii salvaţi şi o recunoştinţă vie faţă de Dumnezeu. Şi totuşi, acţiunile lui nu s-au terminat tot timpul aşa cum şi-a dorit. Au fost şi momente dureroase, de cumpănă mare, când s-a gândit chiar să renunţe la tot ce face. "Gândeşte-te că toate dramele astea sunt şi dramele mele. Mă transpun cu toată fiinţa mea în pielea acelor părinţi, simt durerea acelui copil ca pe durerea băieţelului meu, Nectarie. Înainte, plângeam mult, mai ales când lucrurile se terminau prost. Însă cu timpul, am ajuns la concluzia că dacă voi continua aşa, să plâng la fiecare caz, nu voi mai putea face nimic, pentru că eu trebuie să am mereu mintea limpede, să mă concentrez la ce am de făcut, nu mâine, ci poate în următoarele cinci minute. E dramă multă, stres, tensiune, unii mă sună şi plâng că timpul se scurge şi n-au încă toţi banii, alţii că micuţul lor nu se simte deloc bine, alţii că nu mai suportă, că au numai certuri din cauza asta, că vor să divorţeze. Eu trebuie să-i ascult şi să le redau nădejdea. O fac aşa cum mă pricep. Nu sunt psiholog, nici preot. O fac doar cu dragoste, cu răbdare şi cu multă sinceritate."
Epilog
Uliţă în Boscoteni
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
