Blând, răbdător, cu barba lui albă, ca ultima ninsoare a mieilor, Sfântul se vede, de la an la an, dat uşor la o parte, micşorat în merite şi fast, înlocuit cu spectacolul sclipitor şi ostentativ creat în jurul unui alt Moş, cu mult mai darnic, dar şi mai civil: Moş Crăciun.
Sub ochii noştri şi cu binecuvântarea pasivă a Bisericii, se înlocuieşte un sfânt - ocrotitor al copiilor şi al tuturor năpăstuiţilor lumii - cu imaginea fabricată în laboratoarele publicitare ale americanei băuturi Coca-Cola: un bătrân chefliu, cu o burtă budist revărsată, sub mantia roşie cu manşete albe, râzând şi bucurându-se de licoarea răcoritoare din pahar. Bătălia pare deja pierdută. Aducătoare de mulţi bani şi de vânzare, imaginea bătrânului poznaş, cu mantie purpurie şi glugă anexată, înlocuieşte subtil şi profund nemeritat, ideea de sărbătoare şi de bucurie a iernii, devenind peste noapte, un soi de părinte intercontinental al tuturor copiilor din lume, gestionar al fericirilor de-o zi.
Sincer o spun - mi-e dor de Moş Nicolae, de emoţia teribilă cu care îmi pregăteam ghetuţele lângă intrare, de somnul colorat şi gustul dulce al dorinţelor secrete din noaptea de dinaintea sosirii miraculoase a Sfântului. Mi-e dor de încordarea aşteptării copilăreşti, de gândul - uşor vinovat - al nuieluşii de alun, de mărturisirea pe care o făceam la icoană, cu toată candoarea unor păcate fără de păcat.
Nevăzut şi incomparabil mai sărac decât celălalt Moş, Sfântul Nicolae era al mamei şi al bunicilor de la ţară, oameni blânzi şi cu frică de Dumnezeu. Plină de icoane şi candele aprinse, casa bunicilor era ca o biserică. Acolo am auzit şi am învăţat primele rugăciuni, acolo am aflat de Naşterea miraculoasă a Pruncului Hristos, în ieslea smerită din Bethleem.
Având biserica închisă şi preotul din sat arestat, bunicii mei îşi făcuseră altar de liturghisire în odaia de oaspeţi, numită şi "odaia curată". Acolo, în prag, trebuia obligatoriu să te descalţi, să-ţi faci cruce la icoană şi să te aşezi cuminte la masă, în timp ce bunelul săvârşea ca un sacerdot, fără straiele preoţiei, crucea deasupra pâinii şi a bucatelor, rugăciunea de mulţumire. De la bunici am învăţat alfabetul credinţei şi solemnitatea sărbătoririi, însoţită de potopul mirosurilor divine - arome discrete de tămâie, de busuioc şi aluat pus pe firida sobei, la dospit. Cu o zi înaintea Sfântului Nicolae, bunica pregătea coca frământată mărunt şi repede, migălind cu multă nucă şi belşug de mac formele cozonacului de post. Oare de ce amintirile cele mai puternice se refugiază într-un singur detaliu, o culoare, un miros anume?
Tupilat sub plapumă, în spatele sobei proaspăt spoite cu var, adormeam pe un pat cu paie şi oghial curat, odată cu găinile, la căderea zgribulită a serii - uşor, neştiut, furat pe aripi transparente şi catifelate de înger. Mă trezeam la fel de uşor, în cumpăna nopţii, mângâiat pe frunte cu infinită dragoste şi milă, avertizat de aroma vanilată şi picurii mieroşi de stafidă, în timp ce bunica aşeza pe un ştergar mare şi curat cozonacii arămii, cu miezul galben şi pufos, pe care negrul mărunţit de nucă imagina desene dulci, simple, spiralate. Era semn că sărbătoarea putea să înceapă.
La ţară, la bunici, Moş Nicolae bătea în geam, dându-mi bineţe şi întinzându-mi o felie de cozonac proaspăt. A doua zi, lângă ghete, mă aşteptau darurile miraculoase şi de negândit pentru mine: o muzicuţă cu marginile argintii, o pungă de bomboane (obligatoriu de mentă), o bucată de zahăr candel sau chiar o săniuţă cu tălpici de lemn, meşterită în secret de bunelu', cu bărdiţa şi cuţitul de bucătărie, alături de un picuţ de dragoste.
Ca şi firea Sfântului, sărbătoarea lui e simplă şi smerită. Nu se măsoară în puzderie de cadouri, în jucării sofisticate sau hăinuţe de firmă. Ajung un gest, o mângâiere, o felie de cozonac aburind. Lui Moş Nicolae nu trebuie să-i oferi nimic - nici promisiuni, nici poezii învăţate pe de rost. E suficient să te gândeşti la el, să-ţi pui o dorinţă şi să i te închini la icoană. Atunci când nu-l vezi, coboară din pecetea lemnului sfinţit, te înveleşte şi-ţi veghează somnul. Te leagănă şi-ţi încearcă fierbinţeala frunţii. E mai viu şi mai real decât orice Moş aterizat pe hornul casei sau teleportat într-o sanie cu reni.
Important este să crezi în el, să-i vorbeşti ca şi cum ţi-ar sta în faţă.Îmi amintesc că la Cernica era un călugăr bătrân, pe nume Ignatie. Când sănătatea şubredă îl necăjea sau vreo oprelişte oarecare i se punea în cale, Ignatie intra în biserica de lângă cimitir şi cădea la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, murmurând, în legea lui, toate rugăciunile pe care le ştia. Apoi, într-un final, privea drept în ochi pe Sfântul şi-i spunea cu glas tare: "Tu eşti bătrân, eu sunt bătrân. Tu ai trecut prin multe boli, eu sunt bolnav. Hai, Sfinte, ajută-mă! Dacă noi, bătrânii, nu ne ajutăm între noi, cine să o facă?".
Nu ştiu de ce, dar această poveste mi-a plăcut teribil de mult. E limpede că fără candoare şi fără suflet de copil, nu poţi discuta cu Sfântul. Nu vârsta contează. E doar o aparenţă, o cifră oarecare trecută în buletin.
*
Aşa, discret şi refugiat pe peretele unei biserici sau al unei camere, chipul lui senin şi fără patimă luminează o lume întreagă - copii şi bătrâni, deopotrivă.
În luna noiembrie s-a împlinit un an de la plecarea în ceruri a dragului nostru coleg, Sorin Preda. Om frumos la chip şi la suflet, şi-a pus pecetea făpturii sale strălucitoare, şi pe ceea ce a scris. Cuvintele lui luminează şi astăzi: texte pline de frumuseţe şi har, care îi ţin nepieritoare amintirea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
