Copilul cu inima găurită
"Eram căsătorită de șase ani. O căsnicie frumoasă, liniștită, chiar dacă abia ne ajungeau banii de la o lună la alta. Poate că știți, aici, în Botoșani, e sărăcie mare. Toate statisticile spun că e orașul cu cei mai mulți oameni săraci din România. Și totuși, noi reușeam, într-un fel, să ne bucurăm cu puținul ăla pe care îl aveam. Eu sunt o fire veselă și fără pretenții mari, îmi place să mă bucur de toate lucrurile simple și frumoase. În plus, aveam deja un băiețel de cinci ani, un copil minunat, de la care luam tot timpul puterea de a trece peste grijile de zi cu zi. Tot ce îmi mai doream era să am și-o fetiță. Mult de tot îmi doream asta! În 2014, am rămas însărcinată, dar n-a fost să fie, la a doua ecografie am aflat că era tot băiat. «Nu-i nimic, mi-am zis, așa a vrut Dumnezeu». Bucuria a fost la fel de mare. A venit pe lume pe 5 decembrie. A fost cel mai frumos cadou pe care mi l-a adus Moș Nicolae."
Elena zâmbește tot timpul, chiar și atunci când povestește despre lucruri triste. E un fel de armură pe care o poartă mereu pe chip, apărându-se cu ea de toate relele lumii. Ne-am întâlnit într-un parc din centrul Botoșaniului, un fel de Cișmigiu al orașului, unde părinții ies zilnic la plimbare cu copiii. Elena a venit doar cu David. L-a îmbrăcat ceva mai gros și l-a lăsat să se zbânțuie, până când a căzut frânt de oboseală în brațele ei. S-a așezat cu el pe o bancă, l-a legănat puțin la piept, și în câteva secunde, puștiul a reușit să adoarmă.
"Cum vă spuneam, l-am adus pe lume chiar în ajun de Moș Nicolae. A fost o bucurie uriașă, mai ales că a venit într-o zi așa mare. Țin minte că toate asistentele din secție îmi spuneau că ăsta e un semn, că o să ajungă cineva, o mare personalitate. Imediat după ce mi-am revenit după naștere, am cerut să mi-l aducă la pat, să-l țin puțin în brațe. O asistentă mi-a zis că nu se poate, că trebuie să mai am un pic de răbdare. Am așteptat aproape o oră, după care l-am cerut iar. Atunci a intrat în salon doctorul, care mi-a spus că băiatul e conectat la un tub de oxigen, că a avut un suflu sistolic, dar să nu mă îngrijorez, pentru că asemenea simptome se mai întâmplă în primele momente după naștere. Vă dați seama că am intrat imediat în panică. Am început să pun întrebări, l-am pus pe soțul meu să caute pe internet, să afle ce înseamnă asta. Aveam impresia că toată lumea îmi ascunde ceva, că e ceva grav și nu vrea nimeni să-mi spună adevărul. Abia când ne-am externat, domnul doctor m-a chemat în cabinetul lui și mi-a zis că David are o găurică la inimioară. Dar să nu mă îngrijorez prea tare, să mai așteptăm trei luni, că se poate închide în timpul ăsta. Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Două zile am plâns încontinuu. Toată bucuria noastră s-a transformat într-o mare disperare."
Au urmat cele mai triste sărbători din viața lor. Grija chinuitoare pentru sănătatea micuțului David nu le-a lăsat nici măcar o secundă de liniște. Ca niciodată până atunci, au mers aproape în fiecare zi la biserică, rugându-se cu disperare să-i scoată Dumnezeu din tot coșmarul pe care-l trăiau. După trei luni, au mers la o clinică privată pentru un nou consult. Din păcate, rezultatul a fost același. Inima lui David avea aceeași malformație gravă. Li s-a recomandat să-i facă urgent o ecografie și au aflat verdictul exact: copilul suferea de "tetralogie Fallot", o afecțiune cardiacă congenitală, care nu poate fi vindecată decât printr-o intervenție chirurgicală precoce.
"Am ieșit de-acolo îngroziți. Nu știam ce-avem de făcut, încotro să o luăm, la cine să apelăm ca să ne salveze copilul. Cum am ajuns acasă, am deschis internetul și am aflat că, fără operație, riscul de deces până la vârsta de un an este de 25 la sută, până la patru ani, de 40 la sută, și până la zece ani, de 70 la sută. N-o să uit cifrele astea cât oi trăi. Deci, trebuia urgent operat. Ni s-a recomandat să mergem la Institutul de Boli Cardiovasculare de la Târgu Mureș. Am stat internată cu el acolo vreo două săptămâni. Absolut degeaba. Nu i-au dat decât niște prafuri diuretice. Atât. După astea două săptămâni pierdute degeaba, ne-au reprogamat pentru luna septembrie. Asta însemna încă cel puțin trei luni pierdute, care puteau fi fatale. Copilul trebuia operat până la vârsta de un an. Ne-am gândit atunci la un spital din sistemul privat. Era ultima soluție. Dar am aflat că o operație costă peste 5000 de euro. Nici în visele noastre n-aveam cum să strângem atâția bani. Ne-am pierdut orice speranță, eram disperați la gândul că David va muri sub ochii noștri. Și ne întrebam, plini de revoltă, cum e posibil ca într-o țară așa-zis europeană, statul să nu facă absolut nimic pentru viețile unor copii abia născuți? Nici în Africa nu cred că e posibil așa ceva. Nu mai aveam nicio nădejde. Până într-o zi, când nașa noastră de cununie ne-a sugerat să luăm legătura cu o asociație de aici, din județ. «Salvează o inimă», așa se numește asociația. Sincer, eu n-aveam nicio încredere. Soțul, nici atât. Mai ales când am aflat că are sediul undeva, într-un sat. E plină țara de asociații din astea, care fac totul pentru a jumuli oamenii de bani. Și totuși, am zis să încerc. Am luat legătura cu un domn, Vlad Plăcintă, șeful asociației. I-am trimis actele medicale și niște poze cu David. Mi-a cerut acceptul să facă publică povestea copilului. I-am dat-o. Pentru viața lui David aș fi făcut orice, și-apoi nu mă așteptam să se rezolve ceva. Dar d-l Vlad ne suna aproape în fiecare zi să vadă ce facem, cum se simte David, să ne încurajeze și să ne sfătuiască să mergem la biserică și să ne rugăm. După zece zile, s-a întâmplat un miracol: s-au strâns toți banii necesari intervenției și asociația ne-a făcut și programarea pentru operație la Spitalul Monza din București. N-o să uit în veci ziua aia. Înviasem din morți. Operația a durat șapte ore. Șapte ore, care pentru mine au fost cât o viață. La sfârșit, a venit doctorul și ne-a zis că e gata, că totul s-a rezolvat. Că David al nostru e nou-nouț, că de-acum încolo va fi un copil sănătos și normal." Elena nu mai poate vorbi. Are obrajii plini de lacrimi. "Scuze", îmi zice, ferindu-și privirea. "Amintirea asta mă dă mereu peste cap. A fost... nu știu cum să vă zic. Un miracol. Pentru miracolul ăsta, noi l-am numit pe d-l Vlad Plăcintă «îngerul păzitor al lui David». Fără el, băiețelul nostru astăzi poate nu mai era."
Asociația din ogradă
Undeva, la vreo 40 de kilometri de Botoșani, se află satul Boscoteni, o așezare liniștită, cu vreo 150 de case și vreo 700 de suflete. Este unul dintre puținele sate ale României care își păstrează de zeci de ani cam același număr de locuitori, țărani sadea, cu aceleași îndeletniciri și tradiții. În mod ciudat, aici, în locul ăsta ascuns printre dealuri, unde viața curge ca acum o jumătate de veac, se află o asociație cu un nume mobilizator și impresionant: "Salvează o inimă". Ai putea crede că e doar o glumă sau că e vorba de vreo înșelătorie. Ce să salvezi de-acolo, de la capătul țării, din nordul Moldovei, o zonă care ar trebui ea ajutată să scape de sărăcie!?
Sat Boscoteni, comuna Frumușica, strada Prieteniei, nr. 4. O casă veche, modestă, cu o curte mare, împărțită în două fâșii: într-o parte, o grădină plină cu flori, în cealaltă, grajdul și cotețele orătăniilor. Mai departe, în spatele casei, un hambar uriaș, cocina porcilor, și-apoi, cât vezi cu ochii, livada și grădina cu zarzavaturi. Un decor sută la sută patriarhal, fără nici cel mai mic indiciu care ar putea să te ducă cu gândul la o activitate caritabilă. Și totuși, în casa asta veche, într-o cămăruță de vreo opt metri pătrați, cu pereții plini cu icoane și rafturile ticsite cu scrieri religioase, funcționează, de aproape trei ani, Asociația "Salvează o inimă". Un calculator demult perimat și un birou înghesuit într-un colț al odăii, acesta e tot inventarul asociației. Aici își petrece câte opt, nouă ore pe zi, între mai multe reprize de prășit, arat, semănat sau de dat mâncare la animale, președintele și fondatorul acestei organizații. Îl cheamă Vlad Plăcintă, are 29 de ani, și de aici, din odaia asta modestă, cu calculatorul ăsta rablagit, conectat la un internet care se întrerupe la orice adiere de vânt, din văgăuna asta ascunsă parcă la capătul lumii, a reușit să salveze până acum viețile a 50 de copii grav bolnavi. Nu arată deloc ca un om de la țară. Poartă ochelari cu rame fine și vorbește elevat, ca un intelectual de rasă. E mereu vesel și povestește cu modestie despre toate faptele lui, socotind că singurul autor al acestor miracole este numai Dumnezeu. Are o soție total devotată cauzei lui și un băiețel de trei ani, pe care îl cheamă Nectarie, după numele sfântului pe care l-a ales ca ocrotitor al ascociației. Știe totul despre viețile sfinților părinți, citește din Biblie în fiecare seară, se roagă mereu pentru fiecare dintre copiii pe care încearcă să-i ajute, îndemnându-i și pe părinții lor să se apropie mai mult de Dumnezeu. De vreo opt ani, părintele Iustin Pârvu a devenit modelul lui cel mai de preț, știind că, la aproape 80 de ani, reușise să ridice câteva mânăstiri, un cămin de copii și un azil de bătrâni. Îl vizita adesea la Mânăstirea Petru Vodă din Neamț, iar acum merge la mormântul lui să se roage, de câte ori are "în lucru" un caz mai greu, cu un copil aflat într-o situație critică. "De fapt", zice el, "apropierea asta a mea de viața duhovnicească a început demult, de când aveam vreo șase, șapte ani, și am întâlnit pe drumul din sat un călugăr. M-a fascinat atât de mult haina lui, că mulți ani după aceea am visat să devin și eu preot sau călugăr. Pe la 12 ani, am început să citesc cărți de spiritualitate ortodoxă și cărți de rugăciuni, pe care mi le împrumuta părintele nostru din sat. Mai târziu, am aflat de la părinții mei că la naștere am avut probleme grave de sănătate. Plămânii mei erau subțiri, ca foaia de hârtie. Nimeni nu-mi dădea nicio speranță de viață. Doctorii le-au spus că dacă trec de vârsta de 13 ani, atunci sunt șanse mari să am o viață normală, până la adânci bătrâneți. Părinții mi-au spus povestea asta după ce împlinisem 13 ani. Și totuși, m-a marcat foarte tare ce-am aflat. Mai mult ca sigur că sensibilitatea mea de acum față de suferințele semenilor, dar mai cu seamă ale copiilor, vine și din toate întâmplările astea."
Povestea asociației a început în urmă cu patru ani, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, când Vlad Plăcintă era la Mânăstirea Zosin, din satul învecinat, Bălușeni. Acolo, la sfârșitul slujbei, a întâlnit doi părinți disperați care împărțeau pliante cu povestea copilașului lor, un băiețel de numai un an și două luni, diagnosticat cu tetrapareză spastică, adică paralizie. Atât de tare l-a impresionat durerea lor, că imediat a luat decizia de a face ceva pentru ei. Le-a cerut un număr de telefon, a luat cu el un pliant, și de cum a ajuns acasă, s-a apucat să scrie povestea lor pe internet. Pe vremea aceea, avea un blog pe teme religioase, "Botoșăneanul ortodox", unde era și o rubrică cu apeluri umanitare. Se gândea că oamenii vor sări imediat să ajute. N-a fost așa. Dar insuccesul nu l-a demobilizat. S-a hotărât să-și organizeze altfel apelul. Mai întâi, a făcut un blog special pentru acest caz. Apoi, le-a cerut părinților niște fotografii cu copilul și s-a apucat să scrie un adevărat reportaj despre situația disperată a acestor oameni. L-a publicat pe blog, pe facebook și pe blogurile altora, l-a trimis la ziare, iar efectele au apărut imediat: în contul familiei Irimescu au început să intre primele sume mai consistente. Așa se face că, într-un final, după vreo două luni de campanie, s-au strâns peste 7000 de euro, adică atât cât era necesar pentru un tratament complex la o clinică din Ucraina. "În astea două luni", își amintește Vlad Plăcintă, "cred că 80 la sută din timpul meu l-am dedicat acestei campanii. Am lăsat baltă toate treburile gospodărești. Țin minte că uneori nu dormeam noaptea, mă tot gândeam ce pot să mai fac pentru copilașul ăsta. Dar la sfârșit, bucuria a fost uriașă. Pe urmă, văzând comentariile oamenilor pe facebook sau pe blog, au început să mă caute și alți părinți. Primul mesaj l-am primit de la o mamă din Ilfov, care avea copilul bolnav de retinopatie. Îi era amenințată vederea. Dacă nu se opera în câteva luni, rămânea orb pe viață. Operația nu se putea face decât în America și costa enorm. Atunci a fost pentru mine un moment foarte greu. Mi-am dat seama că, pornind de la o simplă întâmplare, am început să fiu perceput deja ca un salvator al copiilor. Lucrul ăsta nu era în regulă. Nici uman, nici creștinește. Nu aveam decât două opțiuni: să renunț și să-mi văd de viața mea, sau să iau treaba asta în serios și să încerc mai departe să ajut, fără niciun pic de trufie, cu tot sufletul și nădejdea în puterea lui Dumnezeu. Am mers la duhovnicul meu, părintele Petru Ceobanu, preot aici, în comună, și i-am cerut un sfat. Mi-a răspuns simplu și direct că e bine să merg mai departe, pentru că asta trebuie să fie vocația fiecărui creștin adevărat. Așa că m-am hotărât să continui. Am pornit o nouă campanie pentru copilul cu retinopatie. Eram în luna noiembrie 2012, iar în februarie 2013, micuțul era deja în America, la operație."
"Salvează o inimă"
Așa a început "lucrarea" lui Vlad. Cu multă osteneală și sacrificii, cu multă rugăciune și o deplină discreție. Îl căutau tot mai mulți părinți, din toate colțurile țării, iar el se străduia să îi ajute pe toți cum putea. Pentru a-și organiza cât mai bine munca, dar și pentru o transparență mai mare a acțiunilor sale, s-a hotărât să facă un site, iar mai târziu, să înființeze o asociație. Și cum majoritatea cazurilor de până atunci erau ale unor copii născuți cu probleme la inimă, s-a gândit să numească atât platforma online, cât și asociația, chiar așa: "Salvează o inimă". Fiecare caz în parte era prezentat într-un text scris chiar de el, cu fotografii, filmulețe, urmări, comentarii, dar și cu lista completă a sumelor și a celor care au donat. Niciun bănuț nu ajungea la el, totul intra în contul deschis de părinții copilului ce trebuia ajutat. Tot ce făcea era voluntariat, toate cheltuielile erau suportate de el. Și nu erau deloc mici, pentru că, la fiecare caz în parte, se deplasa la adresa copilului, pentru a cunoaște povestea în toate detaliile ei. "Eram, ca și tine, un reporter de teren. La vremea aia, lucram la o firmă de termopane din Botoșani, și patronul abia mai avea răbdare cu mine, pentru că toată ziua eram cu telefonul la ureche. N-aveam ce face, trebuia să țin legătura permanent cu părinții, cu donatorii, cu medicii. Până într-o zi, când am zis gata, renunț la muncă. Era un chin, eu îl încurcam pe patron, și el mă încurca pe mine."
La început, banii adunați erau cam puțini. Își amintește că suma maximă donată pentru tratamentul vital al unei fetițe de 11 ani, bolnavă de cancer, a fost de 800 de lei, iar într-o lună, nu s-au strâns decât 3000 de lei. Și totuși, la vremea aceea, lui i se părea o sumă uriașă. Cu timpul, donațiile au început să crească, iar site-ul lui devenea tot mai cunoscut. A reușit să lege o colaborare cu o firmă pentru promovarea platformei și, în mai puțin de o lună, site-ul lui a explodat. La fel și sumele donate. Și-a luat apoi câțiva colaboratori din țară, fiecare specialist pe un domeniu anume: IT, contabilitate, juridic, psihologie și chiar jurnalism. În total, 18 oameni, toți voluntari. Doar cu trei dintre ei s-a văzut față în față, restul fiind doar prieteni "virtuali". Cu această fericită ocazie, a început primele colaborări cu spitalele și clinicile din țară și din străinătate, în primul rând, pentru prezentarea cazurilor medicale ale copiilor, pentru o eventuală programare a lor la operație, dar și pentru a primi de la medici, după operație, raporturi medicale complete despre starea copilului și rezultatul intervenției chirurgicale. "Astăzi, de cele mai multe ori, facem chiar un interviu filmat cu medicul chirurg care a operat copilul, după care punem interviul pe site. Aflăm, deci, chiar din gura lui, cum s-ar spune, care e starea micuțului și cum s-a terminat operația. În felul ăsta, toți cei care au donat pentru el se pot bucura pentru că au salvat un mugure de viață."
În aproape doi ani, "Salvează o inimă" a ajuns în topul primelor trei platforme umanitare din țară, reușind să salveze viața a 50 de copii grav bolnavi și să strângă donații pentru ei de aproape 300.000 de euro. Și toate astea, pornite de aici, dintr-o cămăruță înghesuită, cu icoane și cărți ortodoxe, dintr-un sat pierdut undeva, la marginea județului Botoșani. Dar pentru Vlad Plăcintă, nimic din tot ce face nu e un motiv de mândrie. Nu simte decât bucurie pentru copiii salvați și o recunoștință vie față de Dumnezeu. Și totuși, acțiunile lui nu s-au terminat tot timpul așa cum și-a dorit. Au fost și momente dureroase, de cumpănă mare, când s-a gândit chiar să renunțe la tot ce face. "Gândește-te că toate dramele astea sunt și dramele mele. Mă transpun cu toată ființa mea în pielea acelor părinți, simt durerea acelui copil ca pe durerea băiețelului meu, Nectarie. Înainte, plângeam mult, mai ales când lucrurile se terminau prost. Însă cu timpul, am ajuns la concluzia că dacă voi continua așa, să plâng la fiecare caz, nu voi mai putea face nimic, pentru că eu trebuie să am mereu mintea limpede, să mă concentrez la ce am de făcut, nu mâine, ci poate în următoarele cinci minute. E dramă multă, stres, tensiune, unii mă sună și plâng că timpul se scurge și n-au încă toți banii, alții că micuțul lor nu se simte deloc bine, alții că nu mai suportă, că au numai certuri din cauza asta, că vor să divorțeze. Eu trebuie să-i ascult și să le redau nădejdea. O fac așa cum mă pricep. Nu sunt psiholog, nici preot. O fac doar cu dragoste, cu răbdare și cu multă sinceritate."
Epilog
În iulie, anul acesta, Vlad a avut din nou un caz greu. Pe copil îl chema Nicolas, avea doar opt luni și suferea de aceeași boală nenorocită: "tetralogie Fallot". Era al șaptelea copil cu o asemenea malformație la inimă. Toți ceilalți șase fuseseră operați și salvați. Nicolas avea nevoie de 20.000 de lei și era programat pentru operație la același spital Monza, din București. Banii s-au strâns în două săptămâni. Cu o noapte înainte de operație, Vlad a vorbit la telefon cu părinții băiatului, până la trei dimineața. I-a încurajat, le-a povestit despre celelalte cazuri asemănătoare, încredințându-i că totul se va termina cu bine. A doua zi, însă, a primit pe telefon un mesaj de la mama copilului: "Nicolas s-a dus la îngeri." Operația reușise, însă după câteva ore, micuțul s-a stins subit. Organismul lui prea firav nu a mai avut puterea să lupte. A fost cel mai greu moment din viața lui Vlad. Patru zile, nu s-a mai atins de calculator. S-a dus la duhovnicul lui și-abia și-a găsit cuvintele să-i spună povestea. Se simțea vinovat că n-a putut face mai mult. Doar cuvintele de mângâiere ale părintelui l-au mai liniștit puțin. S-a întors acasă și, în noaptea aceea, a plâns iar, ca la început, când plângea la povestea fiecărui copil. După patru zile, s-a trezit, brusc, cu gândul că doar mergând mai departe poate scăpa de toată apăsarea asta. Că a fost o încercare cumplită, peste care trebuie să treacă pentru a-I face voia lui Dumnezeu. A deschis din nou calculatorul și a luat-o de la capăt. De-atunci, lucrează parcă tot mai stăruitor și cu dăruire mai mare. Stă ore în șir în odaia lui mică, vorbește încontinuu la telefon cu părinții, cu medicii, cu colaboratorii, citește mesajele de pe site, scrie urmarea poveștilor, mulțumește celor care au mai donat, și-abia când obosește prea tare, iese să facă ceva treabă prin ogradă sau să se joace cu Nectarie. Singurele lui zile de odihnă sunt acelea în care primește prieteni în vizită. Iar de la o vreme încoace, prietenii lui sunt tocmai părinții acelor copii pe care i-a scăpat de la moarte. Vin din toate colțurile țării, iar dacă o fac pentru prima oară, rămân uimiți de locul ăsta izolat, de satul ăsta amărât, de odaia asta de opt metri pătrați și de calculatorul ăsta ponosit cu care el, Vlad Plăcintă, un simplu om de la țară, face atâtea minuni.