Îngerul din Boscoteni

Catalin Apostol
- Trăiește într-un cătun din Botoșani și face minuni. A realizat cea mai mare platformă caritabilă din țară, salvând viața a zeci de copii bolnavi -

Copilul cu inima găurită

"Eram căsătorită de șase ani. O căsnicie frumoa­să, liniștită, chiar dacă abia ne ajungeau banii de la o lună la alta. Poate că știți, aici, în Botoșani, e sără­cie mare. Toate statisticile spun că e orașul cu cei mai mulți oameni săraci din România. Și totuși, noi reușeam, într-un fel, să ne bucurăm cu puți­nul ăla pe care îl a­veam. Eu sunt o fire veselă și fără pretenții mari, îmi place să mă bucur de toate lu­crurile simple și frumoa­se. În plus, aveam deja un băiețel de cinci ani, un copil minunat, de la ca­re luam tot timpul pu­te­­rea de a trece peste gri­­jile de zi cu zi. Tot ce îmi mai doream era să am și-o fetiță. Mult de tot îmi doream asta! În 2014, am rămas însărci­nată, dar n-a fost să fie, la a doua ecografie am aflat că era tot băiat. «Nu-i nimic, mi-am zis, așa a vrut Dumnezeu». Bucuria a fost la fel de mare. A venit pe lume pe 5 decembrie. A fost cel mai frumos cadou pe care mi l-a adus Moș Nicolae."
Elena zâmbește tot timpul, chiar și atunci când povestește despre lucruri triste. E un fel de armură pe care o poartă mereu pe chip, apărându-se cu ea de toa­te relele lumii. Ne-am întâlnit într-un parc din centrul Botoșaniului, un fel de Cișmigiu al orașului, unde părinții ies zilnic la plimbare cu copiii. Elena a venit doar cu David. L-a îmbrăcat ceva mai gros și l-a lăsat să se zbânțuie, până când a căzut frânt de oboseală în brațele ei. S-a așezat cu el pe o bancă, l-a legănat pu­țin la piept, și în câteva secunde, puștiul a reușit să adoarmă.
"Cum vă spuneam, l-am adus pe lume chiar în ajun de Moș Nicolae. A fost o bucurie uriașă, mai ales că a venit într-o zi așa mare. Țin minte că toate asisten­tele din secție îmi spuneau că ăsta e un semn, că o să ajungă cineva, o mare personalitate. Imediat după ce mi-am revenit după naștere, am cerut să mi-l aducă la pat, să-l țin puțin în brațe. O asistentă mi-a zis că nu se poate, că trebuie să mai am un pic de răb­dare. Am așteptat aproape o oră, după care l-am ce­rut iar. Atunci a intrat în salon doctorul, care mi-a spus că bă­iatul e conectat la un tub de oxigen, că a avut un suflu sistolic, dar să nu mă îngrijorez, pentru că ase­menea simptome se mai întâmplă în primele mo­mente după naștere. Vă dați seama că am intrat imediat în panică. Am început să pun întrebări, l-am pus pe soțul meu să caute pe internet, să afle ce în­seam­nă asta. Aveam impresia că toată lumea îmi as­cunde ceva, că e ceva grav și nu vrea nimeni să-mi spu­nă ade­vărul. Abia când ne-am externat, domnul doctor m-a chemat în cabinetul lui și mi-a zis că Da­vid are o găurică la inimioară. Dar să nu mă îngrijo­rez prea tare, să mai așteptăm trei luni, că se poate închide în timpul ăsta. Am simțit că-mi fuge pământul de sub pi­cioare. Două zile am plâns încon­tinuu. Toată bucuria noastră s-a transformat într-o mare disperare."
Au urmat cele mai triste sărbători din viața lor. Grija chinuitoare pentru sănătatea micuțului David nu le-a lăsat nici măcar o secundă de liniște. Ca nicio­dată până atunci, au mers aproape în fiecare zi la bise­rică, rugându-se cu disperare să-i scoată Dumne­zeu din tot coșmarul pe care-l trăiau. După trei luni, au mers la o clinică privată pentru un nou consult. Din păcate, rezultatul a fost același. Inima lui David avea aceeași malformație gravă. Li s-a recomandat să-i facă urgent o ecografie și au aflat verdictul exact: copilul suferea de "tetralogie Fallot", o afecțiune cardiacă congenitală, care nu poate fi vindecată de­cât printr-o intervenție chirurgicală precoce.
"Am ieșit de-acolo îngroziți. Nu știam ce-avem de făcut, încotro să o luăm, la cine să apelăm ca să ne salveze copilul. Cum am ajuns acasă, am deschis internetul și am aflat că, fără operație, riscul de deces până la vârsta de un an este de 25 la sută, până la patru ani, de 40 la sută, și până la zece ani, de 70 la sută. N-o să uit cifrele astea cât oi trăi. Deci, trebuia urgent operat. Ni s-a recomandat să mergem la Institutul de Boli Cardiovasculare de la Târgu Mureș. Am stat internată cu el acolo vreo două săptămâni. Absolut degeaba. Nu i-au dat decât niște prafuri diuretice. Atât. După astea două săptă­mâni pierdute degeaba, ne-au reprogamat pentru luna septembrie. Asta însemna încă cel puțin trei luni pierdute, care puteau fi fatale. Copilul trebuia operat până la vârsta de un an. Ne-am gândit atunci la un spital din sis­temul privat. Era ultima soluție. Dar am aflat că o operație cos­­tă peste 5000 de euro. Nici în visele noas­tre n-aveam cum să strân­gem atâția bani. Ne-am pierdut orice spe­ran­ță, eram disperați la gândul că David va muri sub ochii noștri. Și ne între­bam, plini de revoltă, cum e posibil ca într-o țară așa-zis europeană, statul să nu facă absolut nimic pentru viețile unor copii abia născuți? Nici în Africa nu cred că e posibil așa ceva. Nu mai aveam nicio nădejde. Până într-o zi, când nașa noastră de cunu­nie ne-a sugerat să luăm legătura cu o asociație de aici, din județ. «Salvează o inimă», așa se numește asociația. Sincer, eu n-aveam nicio încredere. Soțul, nici atât. Mai ales când am aflat că are sediul undeva, într-un sat. E plină țara de asociații din astea, care fac totul pentru a jumuli oamenii de bani. Și totuși, am zis să încerc. Am luat legătura cu un domn, Vlad Plăcintă, șeful asociației. I-am trimis actele medicale și niște poze cu David. Mi-a cerut acceptul să facă publică povestea copilu­lui. I-am dat-o. Pentru viața lui David aș fi făcut orice, și-apoi nu mă așteptam să se rezolve ceva. Dar d-l Vlad ne suna aproape în fiecare zi să vadă ce fa­cem, cum se simte David, să ne încurajeze și să ne sfă­tuiască să mergem la biserică și să ne rugăm. Du­pă zece zile, s-a întâmplat un miracol: s-au strâns toți banii necesari interven­ției și asociația ne-a făcut și programa­rea pentru operație la Spita­lul Monza din București. N-o să uit în veci ziua aia. Înviasem din morți. Ope­rația a durat șapte ore. Șapte ore, care pentru mine au fost cât o viață. La sfârșit, a venit doctorul și ne-a zis că e gata, că totul s-a rezolvat. Că Da­vid al nostru e nou-nouț, că de-acum încolo va fi un copil sănătos și nor­mal." Elena nu mai poate vorbi. Are obrajii plini de lacrimi. "Scuze", îmi zice, ferindu-și privirea. "Amintirea asta mă dă mereu peste cap. A fost... nu știu cum să vă zic. Un miracol. Pen­tru miracolul ăsta, noi l-am numit pe d-l Vlad Plăcintă «înge­rul păzitor al lui David». Fără el, băie­țelul nostru astăzi poate nu mai era."

Asociația din ogradă

Undeva, la vreo 40 de kilometri de Botoșani, se află satul Boscoteni, o așe­­zare liniștită, cu vreo 150 de case și vreo 700 de suflete. Este unul dintre puți­nele sate ale României care își păs­trea­ză de zeci de ani cam același nu­măr de locuitori, țărani sadea, cu ace­leași înde­letniciri și tradiții. În mod ciudat, aici, în locul ăsta ascuns printre dealuri, unde viața curge ca acum o jumă­tate de veac, se află o asociație cu un nume mo­bi­lizator și impresionant: "Salvează o inimă". Ai pu­tea crede că e doar o glumă sau că e vorba de vreo înșelătorie. Ce să salvezi de-acolo, de la capătul țării, din nordul Mol­dovei, o zonă care ar trebui ea ajutată să scape de sărăcie!?
Sat Boscoteni, comuna Frumușica, strada Priete­niei, nr. 4. O casă veche, modestă, cu o curte mare, îm­părțită în două fâșii: într-o parte, o grădină plină cu flori, în cealaltă, grajdul și cotețele orătăniilor. Mai departe, în spatele casei, un hambar uriaș, cocina por­cilor, și-apoi, cât vezi cu ochii, livada și grădina cu zarzavaturi. Un decor sută la sută patriarhal, fără nici cel mai mic indiciu care ar putea să te ducă cu gândul la o activitate caritabilă. Și totuși, în casa asta veche, într-o cămăruță de vreo opt metri pătrați, cu pereții plini cu icoane și rafturile ticsite cu scrieri religioase, funcționează, de aproape trei ani, Asociația "Salvează o inimă". Un calculator demult perimat și un birou înghesuit într-un colț al odăii, acesta e tot in­ventarul asociației. Aici își petrece câte opt, nouă ore pe zi, între mai multe reprize de prășit, arat, semănat sau de dat mâncare la animale, președintele și fonda­torul acestei organizații. Îl cheamă Vlad Plăcintă, are 29 de ani, și de aici, din odaia asta modestă, cu calcula­torul ăsta rablagit, conectat la un internet care se între­rupe la orice adiere de vânt, din văgăuna asta ascunsă parcă la capătul lumii, a reușit să salveze până acum viețile a 50 de copii grav bolnavi. Nu arată deloc ca un om de la țară. Poartă ochelari cu rame fine și vor­bește elevat, ca un intelectual de rasă. E mereu vesel și povestește cu modestie despre toate faptele lui, socotind că singurul autor al acestor miracole este nu­mai Dumnezeu. Are o soție total devotată cauzei lui și un băiețel de trei ani, pe care îl cheamă Nectarie, după numele sfântului pe care l-a ales ca ocrotitor al ascociației. Știe totul despre viețile sfinților părinți, ci­tește din Biblie în fiecare seară, se roagă mereu pen­tru fiecare dintre copiii pe care încearcă să-i ajute, în­demnându-i și pe părinții lor să se apropie mai mult de Dumnezeu. De vreo opt ani, părintele Iustin Pârvu a devenit modelul lui cel mai de preț, știind că, la aproape 80 de ani, reușise să ridice câteva mânăstiri, un cămin de copii și un azil de bătrâni. Îl vizita adesea la Mânăstirea Petru Vodă din Neamț, iar acum merge la mormântul lui să se roage, de câte ori are "în lucru" un caz mai greu, cu un copil aflat într-o situație cri­tică. "De fapt", zice el, "apropierea asta a mea de viața duhovnicească a început demult, de când aveam vreo șase, șapte ani, și am întâlnit pe drumul din sat un călugăr. M-a fascinat atât de mult haina lui, că mulți ani după aceea am visat să devin și eu preot sau călugăr. Pe la 12 ani, am început să citesc cărți de spiritualitate ortodoxă și cărți de rugă­ciuni, pe care mi le împrumuta părintele nostru din sat. Mai târziu, am aflat de la părinții mei că la naș­tere am avut pro­bleme grave de sănătate. Plămânii mei erau subțiri, ca foaia de hârtie. Nimeni nu-mi dădea nicio speran­ță de viață. Doctorii le-au spus că dacă trec de vârsta de 13 ani, atunci sunt șanse mari să am o viață nor­mală, până la adânci bătrâ­neți. Părinții mi-au spus povestea asta după ce împli­nisem 13 ani. Și totuși, m-a marcat foarte tare ce-am aflat. Mai mult ca sigur că sensibilitatea mea de acum față de suferințele se­me­nilor, dar mai cu seamă ale copiilor, vine și din toate întâmplările astea."
Povestea asociației a început în urmă cu patru ani, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, când Vlad Plăcintă era la Mânăstirea Zosin, din satul înve­cinat, Bălușeni. Acolo, la sfârșitul slujbei, a întâlnit doi părinți disperați care împărțeau pliante cu poves­tea copilașului lor, un băiețel de numai un an și două luni, diagnosticat cu tetrapareză spastică, adică parali­zie. Atât de tare l-a impresionat durerea lor, că imediat a luat decizia de a face ceva pentru ei. Le-a cerut un număr de telefon, a luat cu el un pliant, și de cum a ajuns acasă, s-a apucat să scrie povestea lor pe inter­net. Pe vremea aceea, avea un blog pe teme religi­oase, "Botoșăneanul ortodox", unde era și o rubrică cu ape­luri umanitare. Se gândea că oamenii vor sări imediat să ajute. N-a fost așa. Dar insuccesul nu l-a demobi­lizat. S-a hotărât să-și organizeze altfel apelul. Mai întâi, a făcut un blog special pentru acest caz. Apoi, le-a cerut părinților niște fotografii cu copilul și s-a apucat să scrie un adevărat reportaj despre situația disperată a acestor oameni. L-a publicat pe blog, pe facebook și pe blogurile altora, l-a trimis la ziare, iar efectele au apărut imediat: în contul familiei Irimes­cu au început să intre primele sume mai consistente. Așa se face că, într-un final, după vreo două luni de campanie, s-au strâns peste 7000 de euro, adică atât cât era necesar pentru un tratament complex la o cli­nică din Ucraina. "În astea două luni", își amin­tește Vlad Plăcintă, "cred că 80 la sută din timpul meu l-am dedicat acestei campanii. Am lăsat baltă toate treburile gospodărești. Țin minte că uneori nu dor­meam noaptea, mă tot gândeam ce pot să mai fac pen­tru copilașul ăsta. Dar la sfârșit, bucuria a fost uriașă. Pe urmă, văzând comentariile oamenilor pe facebook sau pe blog, au început să mă caute și alți părinți. Primul mesaj l-am primit de la o mamă din Ilfov, care avea copilul bolnav de retinopatie. Îi era amenințată vederea. Dacă nu se opera în câteva luni, rămânea orb pe viață. Operația nu se putea face de­cât în America și costa enorm. Atunci a fost pentru mine un moment foarte greu. Mi-am dat seama că, pornind de la o simplă întâmplare, am început să fiu perceput deja ca un salvator al copiilor. Lucrul ăsta nu era în regulă. Nici uman, nici creștinește. Nu aveam decât două opțiuni: să renunț și să-mi văd de viața mea, sau să iau treaba asta în serios și să încerc mai departe să ajut, fără niciun pic de trufie, cu tot sufletul și nădejdea în puterea lui Dumnezeu. Am mers la duhovnicul meu, părintele Petru Ceobanu, preot aici, în comună, și i-am cerut un sfat. Mi-a răs­puns simplu și direct că e bine să merg mai departe, pentru că asta trebuie să fie vocația fiecărui creștin adevărat. Așa că m-am hotărât să continui. Am pornit o nouă campanie pentru copilul cu retinopatie. Eram în luna noiembrie 2012, iar în februarie 2013, mi­cuțul era deja în America, la operație."

"Salvează o inimă"

Așa a început "lucrarea" lui Vlad. Cu multă oste­neală și sacrificii, cu multă rugăciune și o deplină dis­creție. Îl căutau tot mai mulți părinți, din toate colțu­rile țării, iar el se străduia să îi ajute pe toți cum putea. Pentru a-și organiza cât mai bine munca, dar și pentru o trans­pa­rență mai mare a acțiunilor sale, s-a hotărât să facă un site, iar mai târziu, să înființeze o asociație. Și cum majoritatea cazurilor de până atunci erau ale unor copii născuți cu probleme la inimă, s-a gândit să numească atât platforma online, cât și asociația, chiar așa: "Salvea­ză o inimă". Fiecare caz în parte era pre­zentat într-un text scris chiar de el, cu fotografii, fil­mulețe, ur­mări, comentarii, dar și cu lista com­pletă a sumelor și a celor care au donat. Niciun bănuț nu ajun­gea la el, totul intra în contul des­chis de părinții copilului ce trebuia aju­­tat. Tot ce fă­cea era voluntariat, toate cheltuielile erau suportate de el. Și nu erau deloc mici, pentru că, la fiecare caz în parte, se deplasa la adre­sa copilului, pentru a cu­noaș­te poves­tea în toate detaliile ei. "Eram, ca și tine, un reporter de te­ren. La vremea aia, lucram la o fir­mă de termopane din Botoșani, și pa­tronul abia mai avea răbdare cu mine, pentru că toată ziua eram cu telefonul la ureche. N-aveam ce face, trebuia să țin legă­tura permanent cu părinții, cu dona­torii, cu medicii. Până într-o zi, când am zis gata, renunț la muncă. Era un chin, eu îl încurcam pe patron, și el mă încurca pe mine."
La început, banii adunați erau cam puțini. Își amintește că suma maximă donată pentru tratamen­tul vital al unei fetițe de 11 ani, bolnavă de can­cer, a fost de 800 de lei, iar într-o lună, nu s-au strâns decât 3000 de lei. Și totuși, la vremea aceea, lui i se părea o sumă uriașă. Cu tim­pul, donațiile au început să creas­că, iar site-ul lui devenea tot mai cunoscut. A reușit să lege o cola­bo­rare cu o firmă pentru promo­varea platfor­mei și, în mai puțin de o lună, site-ul lui a explo­dat. La fel și sumele donate. Și-a luat apoi câțiva colaboratori din țară, fie­care specialist pe un dome­niu anu­me: IT, contabilitate, juridic, psiho­logie și chiar jurnalism. În to­tal, 18 oameni, toți voluntari. Doar cu trei dintre ei s-a văzut față în față, restul fiind doar prie­teni "virtuali". Cu această fericită ocazie, a început pri­mele colabo­rări cu spitalele și cli­ni­cile din țară și din străinătate, în pri­­mul rând, pentru prezentarea ca­zu­ri­lor medicale ale copiilor, pentru o eventuală programare a lor la ope­rație, dar și pentru a primi de la me­dici, după operație, rapor­turi medi­ca­le complete despre starea copilului și rezultatul inter­venției chirurgicale. "Astăzi, de cele mai multe ori, facem chiar un inter­viu filmat cu medicul chi­rurg care a operat copilul, după care punem interviul pe site. Aflăm, deci, chiar din gura lui, cum s-ar spune, care e starea mi­cuțului și cum s-a terminat ope­rația. În felul ăsta, toți cei care au donat pentru el se pot bucura pentru că au salvat un mugure de viață."
În aproape doi ani, "Salvează o inimă" a ajuns în topul prime­lor trei platforme umanitare din țară, reu­șind să salveze viața a 50 de copii grav bolnavi și să strângă donații pen­tru ei de aproape 300.000 de euro. Și toate astea, pornite de aici, dintr-o cămăruță înghesuită, cu icoa­ne și cărți orto­doxe, dintr-un sat pier­­dut undeva, la marginea județu­lui Botoșani. Dar pentru Vlad Plă­cintă, nimic din tot ce face nu e un mo­tiv de mândrie. Nu simte decât bucurie pentru co­piii salvați și o re­cunoștință vie față de Dum­nezeu. Și totuși, acțiunile lui nu s-au terminat tot timpul așa cum și-a dorit. Au fost și momente dure­roa­se, de cum­pănă mare, când s-a gândit chiar să renunțe la tot ce face. "Gândește-te că toate dramele astea sunt și dramele mele. Mă transpun cu toată fiin­ța mea în pielea ace­lor părinți, simt durerea acelui copil ca pe durerea băiețelului meu, Nectarie. Înain­te, plângeam mult, mai ales când lucrurile se termi­nau prost. Însă cu timpul, am ajuns la concluzia că dacă voi continua așa, să plâng la fiecare caz, nu voi mai putea face nimic, pentru că eu trebuie să am mereu mintea lim­pede, să mă concen­trez la ce am de făcut, nu mâine, ci poate în următoa­rele cinci minute. E dramă multă, stres, tensiune, unii mă sună și plâng că timpul se scurge și n-au încă toți banii, alții că mi­cuțul lor nu se simte deloc bine, alții că nu mai supor­tă, că au numai certuri din cauza asta, că vor să di­vor­țeze. Eu trebuie să-i ascult și să le redau nădejdea. O fac așa cum mă pricep. Nu sunt psiholog, nici preot. O fac doar cu dragoste, cu răb­dare și cu multă sinceritate."

Epilog

În iulie, anul acesta, Vlad a avut din nou un caz greu. Pe copil îl chema Nicolas, avea doar opt luni și su­ferea de aceeași boală nenorocită: "tetralogie Fallot". Era al șaptelea copil cu o asemenea malfor­mație la inimă. Toți ceilalți șase fuseseră operați și sal­vați. Nicolas avea nevoie de 20.000 de lei și era pro­gramat pentru operație la același spital Monza, din București. Banii s-au strâns în două săptămâni. Cu o noapte îna­inte de operație, Vlad a vorbit la telefon cu părinții băiatului, până la trei dimineața. I-a încurajat, le-a povestit despre celelalte cazuri asemănătoare, în­cre­dințându-i că totul se va termina cu bine. A doua zi, însă, a primit pe telefon un mesaj de la mama copi­lului: "Nicolas s-a dus la îngeri." Operația reușise, însă după câteva ore, micuțul s-a stins subit. Organis­mul lui prea firav nu a mai avut puterea să lupte. A fost cel mai greu moment din viața lui Vlad. Patru zile, nu s-a mai atins de calculator. S-a dus la duhov­nicul lui și-abia și-a găsit cuvintele să-i spună poves­tea. Se simțea vinovat că n-a putut face mai mult. Doar cuvintele de mângâiere ale părintelui l-au mai li­niștit puțin. S-a întors acasă și, în noaptea aceea, a plâns iar, ca la început, când plângea la povestea fie­cărui copil. După patru zile, s-a trezit, brusc, cu gân­dul că doar mergând mai depar­te poate scăpa de toată apăsarea asta. Că a fost o încercare cumplită, peste ca­re trebuie să treacă pentru a-I face voia lui Dumne­zeu. A deschis din nou calculatorul și a luat-o de la capăt. De-atunci, lucrează parcă tot mai stăruitor și cu dăruire mai mare. Stă ore în șir în odaia lui mică, vorbește încontinuu la telefon cu pă­rin­ții, cu medicii, cu colaboratorii, citește mesajele de pe site, scrie ur­ma­rea poveștilor, mulțu­mește celor care au mai donat, și-abia când obo­sește prea tare, iese să facă ceva trea­bă prin ogradă sau să se joace cu Nec­tarie. Singurele lui zile de odihnă sunt acelea în care primeș­te prieteni în vizită. Iar de la o vreme încoace, prietenii lui sunt toc­mai pă­rinții ace­lor copii pe care i-a scăpat de la moar­te. Vin din toate colțurile țării, iar dacă o fac pentru prima oară, ră­mân uimiți de locul ăsta izolat, de satul ăsta amărât, de odaia asta de opt metri pătrați și de calculatorul ăsta ponosit cu care el, Vlad Plăcintă, un simplu om de la țară, face atâtea mi­nuni.