Nu-mi dau seama dacă sunt trează de-a binelea sau dacă visez, încă, şi atunci prefer să prelungesc starea aceasta de incertitudine, care în acest moment mă apără de orice m-ar putea răni sufleteşte. Aşa cum sunt acum, mă simt apărată din toate părţile, fără nicio grijă, fără gânduri aspre şi întrebări chinuitoare, parcă aş vieţui într-un cocon de mătase scăldat într-o lumină blândă. Mi-e bine aşa cum sunt în acest moment şi nu vreau să fac nici cel mai mic gest care m-ar putea scoate din această stare. De fapt, cred că mi-e puţin frică de ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine, dacă aş deschide ochii şi mi-aş da seama că am visat doar, că toată această stare de binefacere şi fericire iluzorie nu este decât rodul unei nopţi senine. Nici nu îndrăznesc să mă mişc, deşi îmi simt trupul amorţit; încep să mă rog cu încetineala stării de semitrezie şi mă las cu totul în voia Celui de Sus, mă abandonez fără încercare de împotrivire clipei trăite. De undeva, de departe, se aude mai întâi o muzică, apoi desluşesc, rând pe rând, zgomotele dimineţii, oraşul treaz, claxoane, maşini, negustori ce-şi strigă marfa, un câine lătrând plictisit şi păsări, multe păsări, într-o hărmălaie generală de bucurie păsărească. Mă simt luată în braţe şi ţinută strâns, ca şi cum cel care este lângă mine ar încerca să mă oprească de la o evadare nedorită. Îmi dau seama că nu mai visez, că totul este real, că nespusa bucurie care mă inundă este de-adevăratelea, şi nu o închipuire plăsmuită în marginea visului. Îmi dau seama că ceea ce trăiesc este cât se poate de adevărat, mi se umplu ochii de lacrimi şi nu pot, înainte de a readormi fericită, nu pot decât să mă bucur că am reuşit să trec peste cea mai întunecată perioadă din viaţa mea fără să pierd speranţa fericită că lângă mine este, în sfârşit, bărbatul pentru care aş fi mers şi aş merge oricând până la capătul lumii.
Prima iubire, întâia obsesie
Ne-am cunoscut într-o toamnă, demult. Era sfârşit de noiembrie, şi pentru că toamna întârziase primele zăpezi, am fost duşi cu şcoala să plantăm puieţi de stejar, la capătul dinspre munte al oraşului în care trăiam. De la şcoală ne-au dus cu nişte camioane până la locul în care ne aşteptau pădurarii, ca să ne arate cum trebuie să muncim. Când am urcat în maşinile care ne-au dus lângă pădure, s-a întâmplat ca el să fie cel care mi-a întins mâna ca să mă ajute să sar peste laterala înaltă a camionului. Un gest firesc, făcut fără niciun fel de intenţie sau premeditare. Numai că în mintea mea de-atunci, însetată de îndrăgostire, eu am şi văzut în asta o coincidenţă, o potrivire a sorţii care mi-a înfierbântat imediat imaginaţia. Toată ziua am căutat să fiu cât mai aproape de el şi de locul în care fusese repartizat să lucreze. Îi urmăream gesturile şi îmi imaginam posibile întâlniri cu el, care au rămas doar în scenariile imaginate de mine şi nu s-au materializat în niciun fel. Eram numai în clasa a noua, el era deja într-a douăsprezecea şi nu avea ochi pentru noi, "gâsculiţe" naive, de-abia intrate în liceu. În săptămânile şi lunile care-au urmat, l-am urmărit, discret, în pauze. Îmi făceam drum pe coridorul în care era clasa lui, treceam pe lângă terenul de sport când avea ora de educaţie fizică, întârziam voit când era de serviciu la poartă, ca să trebuiască să mă rog de el să mă lase să intru în şcoală. Într-un cuvânt, îi aţineam calea, dar din partea lui nu a fost nici măcar un semn care să trădeze că ar fi înţeles ce se întâmplă cu mine şi de ce îi stau mereu prin preajmă. Tăcerea şi indiferenţa lui nu m-au descurajat. Am devenit şi mai insistentă în a-l urmări, pentru că eram obsedată de tot ceea ce ţinea de el. Dacă într-o zi el apărea, de exemplu, într-un tricou albastru, a doua zi îmbrăcam şi eu unul de aceeaşi culoare. Dacă-l vedeam purtând fularul legat într-un anume fel, îmi legam şi eu eşarfele întocmai. Îi copiam gesturile, obiceiurile, sperând că mă va descoperi într-o bună zi lângă el. Numai că eforturile mele au rămas nebăgate în seamă. El a terminat liceul, a dat examen la facultate şi în anii următori îl vedeam prin oraş doar în vacanţe. Îndrăgosteala mi-a trecut greu, căci multă vreme am păstrat şi hrănit speranţa că va veni un moment în care va avea ochi şi pentru mine. A urmat o perioadă în care n-am mai ştiut nimic de el, eram şi eu prinsă de-acum în febra bacalaureatului şi a admiterii la facultate. Când am aflat, însă, că urmează să se căsătorească, am simţit că mi se taie picioarele. Crescusem cu o iubire absurdă, care acum se apropia de sfârşit. Un sfârşit pe care eu îl refuzam categoric. Mi-era clar că nu voi putea să mă vindec definitiv niciodată şi că pentru asta nu era decât un singur leac, şi anume, să ajung să fac parte din viaţa lui.
Hărţuiala
Călătoria
ANA MARIA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
