Nu-mi dau seama dacă sunt trează de-a binelea sau dacă visez, încă, și atunci prefer să prelungesc starea aceasta de incertitudine, care în acest moment mă apără de orice m-ar putea răni sufletește. Așa cum sunt acum, mă simt apărată din toate părțile, fără nicio grijă, fără gânduri aspre și întrebări chinuitoare, parcă aș viețui într-un cocon de mătase scăldat într-o lumină blândă. Mi-e bine așa cum sunt în acest moment și nu vreau să fac nici cel mai mic gest care m-ar putea scoate din această stare. De fapt, cred că mi-e puțin frică de ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine, dacă aș deschide ochii și mi-aș da seama că am visat doar, că toată această stare de binefacere și fericire iluzorie nu este decât rodul unei nopți senine. Nici nu îndrăznesc să mă mișc, deși îmi simt trupul amorțit; încep să mă rog cu încetineala stării de semitrezie și mă las cu totul în voia Celui de Sus, mă abandonez fără încercare de împotrivire clipei trăite. De undeva, de departe, se aude mai întâi o muzică, apoi deslușesc, rând pe rând, zgomotele dimineții, orașul treaz, claxoane, mașini, negustori ce-și strigă marfa, un câine lătrând plictisit și păsări, multe păsări, într-o hărmălaie generală de bucurie păsărească. Mă simt luată în brațe și ținută strâns, ca și cum cel care este lângă mine ar încerca să mă oprească de la o evadare nedorită. Îmi dau seama că nu mai visez, că totul este real, că nespusa bucurie care mă inundă este de-adevăratelea, și nu o închipuire plăsmuită în marginea visului. Îmi dau seama că ceea ce trăiesc este cât se poate de adevărat, mi se umplu ochii de lacrimi și nu pot, înainte de a readormi fericită, nu pot decât să mă bucur că am reușit să trec peste cea mai întunecată perioadă din viața mea fără să pierd speranța fericită că lângă mine este, în sfârșit, bărbatul pentru care aș fi mers și aș merge oricând până la capătul lumii.
Prima iubire, întâia obsesie
Ne-am cunoscut într-o toamnă, demult. Era sfârșit de noiembrie, și pentru că toamna întârziase primele zăpezi, am fost duși cu școala să plantăm puieți de stejar, la capătul dinspre munte al orașului în care trăiam. De la școală ne-au dus cu niște camioane până la locul în care ne așteptau pădurarii, ca să ne arate cum trebuie să muncim. Când am urcat în mașinile care ne-au dus lângă pădure, s-a întâmplat ca el să fie cel care mi-a întins mâna ca să mă ajute să sar peste laterala înaltă a camionului. Un gest firesc, făcut fără niciun fel de intenție sau premeditare. Numai că în mintea mea de-atunci, însetată de îndrăgostire, eu am și văzut în asta o coincidență, o potrivire a sorții care mi-a înfierbântat imediat imaginația. Toată ziua am căutat să fiu cât mai aproape de el și de locul în care fusese repartizat să lucreze. Îi urmăream gesturile și îmi imaginam posibile întâlniri cu el, care au rămas doar în scenariile imaginate de mine și nu s-au materializat în niciun fel. Eram numai în clasa a noua, el era deja într-a douăsprezecea și nu avea ochi pentru noi, "gâsculițe" naive, de-abia intrate în liceu. În săptămânile și lunile care-au urmat, l-am urmărit, discret, în pauze. Îmi făceam drum pe coridorul în care era clasa lui, treceam pe lângă terenul de sport când avea ora de educație fizică, întârziam voit când era de serviciu la poartă, ca să trebuiască să mă rog de el să mă lase să intru în școală. Într-un cuvânt, îi ațineam calea, dar din partea lui nu a fost nici măcar un semn care să trădeze că ar fi înțeles ce se întâmplă cu mine și de ce îi stau mereu prin preajmă. Tăcerea și indiferența lui nu m-au descurajat. Am devenit și mai insistentă în a-l urmări, pentru că eram obsedată de tot ceea ce ținea de el. Dacă într-o zi el apărea, de exemplu, într-un tricou albastru, a doua zi îmbrăcam și eu unul de aceeași culoare. Dacă-l vedeam purtând fularul legat într-un anume fel, îmi legam și eu eșarfele întocmai. Îi copiam gesturile, obiceiurile, sperând că mă va descoperi într-o bună zi lângă el. Numai că eforturile mele au rămas nebăgate în seamă. El a terminat liceul, a dat examen la facultate și în anii următori îl vedeam prin oraș doar în vacanțe. Îndrăgosteala mi-a trecut greu, căci multă vreme am păstrat și hrănit speranța că va veni un moment în care va avea ochi și pentru mine. A urmat o perioadă în care n-am mai știut nimic de el, eram și eu prinsă de-acum în febra bacalaureatului și a admiterii la facultate. Când am aflat, însă, că urmează să se căsătorească, am simțit că mi se taie picioarele. Crescusem cu o iubire absurdă, care acum se apropia de sfârșit. Un sfârșit pe care eu îl refuzam categoric. Mi-era clar că nu voi putea să mă vindec definitiv niciodată și că pentru asta nu era decât un singur leac, și anume, să ajung să fac parte din viața lui.
Hărțuiala
Ani de zile am ținut ascunse sentimentele și stările contradictorii pe care le trăiam față de el. Singura care a știut câte ceva despre aceste tulburări a fost prietena mea, Diana. S-a întâmplat ca Diana să fie invitată la nunta lui și așa, fără să vreau, oarecum, pe de-o parte, dar și chinuită de curiozitate și gelozie, pe de alta, am fost martoră a fiecărui moment pe care el l-a trăit în acea zi. Și asta, pentru că Diana îmi dădea telefon și-mi relata tot ceea ce se întâmpla. "Acum au semnat certificatele de căsătorie la primărie." "Acum s-au urcat în mașini și au pornit spre biserică." "Acum începe valsul mirilor." Zeci de telefoane au jalonat nefericirea mea în ziua aceea, care mi s-a părut cea mai lungă din câte am trăit până atunci. O bună vreme, supărarea nu mi s-a mai șters de pe chip. N-am intrat nici la facultate și eșecul acesta a fost oarecum scuza pentru tristețea de care nu mai reușeam să scap. Apoi lucrurile au intrat pe un făgaș, în aparență, normal. Mai întâi m-am angajat la o instituție din orașul vecin, acolo unde el s-a mutat după căsătorie. Făceam naveta, dar nu mă deranja asta, atâta vreme cât aveam șansa să-l zăresc întâmplător măcar de două, trei ori pe săptămână. În autobuzul cu care mă întorceam acasă, aveam răgaz să-mi imaginez tot felul de scenarii și întâmplări în care să fim prinși amândoi. Îl urmăream, trebuie să recunosc asta deschis. Ba mai mult, am făcut rost de numărul lui de telefon și am început să-l sun doar ca să-i aud vocea. Atunci când răspundea, nu aveam curaj să vorbesc, tăceam și închideam rușinată telefonul. Îl sunam și la serviciu, dându-mă drept o clientă a fabricii la care lucra și, la fel, închideam telefonul, când îi auzeam vocea. Era în mine un ciudat amestec de voință de a fi în preajma lui, dar și de lașitate, spaimă de consecințe, în eventualitatea în care scenariile imaginate de mine s-ar fi împlinit. Nu mă puteam rupe de povestea aceasta care mă seca de puteri. De multe ori mă gândeam cu ciudă la viața sterilă pe care o duceam, agățată de o himeră, și mi se făcea rușine că nu sunt capabilă să mă opresc din jocul murdar al hărțuirii lui, aparent nevinovate. Dar nu aveam putere să mă rup cu totul de ceea ce mă obseda, și astfel eram permanent în alertă, vânam orice informație, orice știre sau vorbă care se referea la el. În această stare de spirit eram când am aflat, mai întâi ca un zvon, apoi cu date din ce în ce mai exacte și verificate, faptul că are probleme în familie, că anul lor "de miere" s-a transformat în an "de fiere" și de venin. N-aș putea să spun că am fost bucuroasă de ce am aflat. Mă obișnuisem să trăiesc în umbra obsesiei mele pentru el și, dintr-odată, lucrurile se puteau schimba total. Această provocare a destinului îmi dădea fiori și îngrijorare, mai degrabă. Nu știam ce ar fi trebuit să fac pentru a nu greși. Pe de altă parte, am știut, am simțit că acel moment ar putea fi o șansă pentru mine, dacă știam cum să mă port. Dar eu nu știam, eram bună doar la scenarii, nu și la punerea lor în practică, și de aici au izvorât agitația și febrilitatea cu care întâmpinam pe-atunci fiecare zi.
Călătoria
Cu puțin înainte de sărbătorile Crăciunului, am pierdut, într-o seară, autobuzul cu care mă întorceam de la serviciu acasă. Întârziasem prea mult prin magazine pentru cumpărături, și nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. N-aveam unde rămâne în oraș, așa că am ales soluția autostopului. Încărcată de bagaje, m-am așezat la marginea șoselei care ieșea din oraș și am așteptat o mașină de ocazie. Și ea a venit, și pot acum să spun că nu a fost o mașină oarecare, de ocazie, ci a fost ocazia pe care soarta mi-a pus-o înainte. Nu știu dacă ceea ce s-a întâmplat a fost "chemat" sau nu de încăpățânarea mea, de obsesia că numai lângă bărbatul acela pe care-l vânam de ani de zile aș putea fi cu adevărat fericită. Poate că această încăpățânare a izvorât dintr-un fel de presimțire, sau nu știu cum să-i spun altfel, a acelui simț care mi-a dat de știre, cu mult înainte, că viața mea este legată de acest bărbat într-un mod ascuns, tainic, de nedescifrat și de nedezlegat în plan pământesc. Nu știu dacă această călătorie, începută acum zece ani, într-o seară dinaintea sărbătorilor de iarnă, când lângă mine a oprit o mașină pe care o conducea chiar el, va fi sau nu veșnică. Știu însă că ea a înlocuit o perioadă urâtă și tristă a vieții mele și asta mă determină să fac tot ce este posibil pentru ca ea să dureze și pentru ca să pot păstra intactă bucuria fiecărei dimineți, când în stare de semitrezie încă mă mai întreb dacă este real ceea ce mi se întâmplă sau doar trăiesc o plăsmuire de vis.
ANA MARIA