ANUŢA POP din Hoteni - "De-ar fi cusut cu mătasă, nicări nu-i ca şi-acasă"

Anuţa e nevăstuţa ceteraşului Ioan Pop, zis Popicu, din Hoteni. O femeie straşnică, fru­moasă, cu mijloc mlădios. Gândeşti că zboară, când o vezi, ba în grădină, risipind cu grebla brazdele de iarbă cosită de omul ei, ba sco­ţând din bloadăr (cuptor) plăcinte cu cartofi şi mă­rar. Acu spală lână, acu o scar­mănă, o toarce, o ţese şi face în tiară (război) mândreţe de lipideu, ori coase cămăşi, de dragoste pentru drăguţul de bărbat al ei. Iar când nu e în ocolul casei sale de lemn în­seamnă că e pe vreo scenă din lumea largă, horind ală­­turi de sora ei mai mică, Voichiţa, ţinându-se amân­două după ce­te­ra lui Ioan. Dar acum se pune pe iarnă, Anu­ţa şade în faţa mea, şi între genele ce-i adum­­bresc ochii negri, se sfărâmă o la­crimă şi o boare a amin­tirilor de de­mult.

Aşteptarea: Miculaşul

"Noi am fost opt copii la părinţi: cinci fete şi trii bă­ieţi. Cum am cres­cut? Ia, foarte bine şi frumos! Pă­rinţii se îngrijeau de noi, şi noi, unii pe alţii, ne ajutam şi ne purtam de grijă. Dimineaţa, de exemplu, îmi aduc aminte că stăteam la rând la încălţat cu opincile şi legat nojiţele la tata, şi la chiep­tănat şi îm­ple­tit părul fetelor, la mama. Şi ce plină de chiot şi de veselie era casa! O, Doam­ne!... Dar ce forfotă ma­re era în ajun de Sf. Nicolae, de «Mi­culaş», cum se zice pe la noi, când ne spă­lam opincile, le curăţam şi le pu­neam în fe­reastră! Când eram copii, dormeam tăţi într-o odaie largă, în casa bătrânească de lemn. Odaia avea două fereşti şi într-una erau înşirate opincile fetelor, şi în­tr-alta, ale bă­ie­ţilor. Cum ne tre­zeam dimineaţa, ţup, tăţi la ferestre să că­utăm în opinci. Şi ce bucurie era, pfui de mi­ne!... Şi ce credeţi că punea Micu­laşu'n opinci? O bomboană fondantă... una sân­gură, apoi o ju­mătate de «Eugenia», ca să ajun­gă pentru tăţi. Şi mai erau patru bom­boane gal­bi­ne, cu gust de lămâie, dropsuri rotunjoare, noi le zi­ceam «bomboane ucă»! Mare minunăţie!!! Şi-apăi ce mai săream în paturi şi ce ne bucuram! Şi le mân­cam, împărţindu-le pe câ­teva zile, ca să prelungim plăcerea de-a avea ceva dul­ce. Abia acum, de curând, la o în­tâlnire de familie, am aflat că, de fapt, fratele cel mare al nostru, Gheor­ghe, care îşi găsise de lucru la Sighet, era în­sărcinat de mama şi de tata să ne cum­pere de la cofetăria din oraş toate bom­boanele acelea. Zarva noastră nu se stingea până târzu, dar el aştepta răb­dător să ne culcăm, picotind de somn, ca să ni le pună în opinci înainte de a pleca la lucru, când dădeau zorii, ca să prindă trenul cu care făcea na­ve­ta. Tare m-a înduioşat fratele cel mare când ne-a mărturisit asta, după aproa­pe 50 de ani cât a ţinut el secret!... Şi parcă bucu­­ria aceea din copilărie ne-a cuprins din nou pe toţi, chiar dacă suntem trecuţi bine de tinereţe. Dar pe atunci, în iernile copilăriei noastre, serile erau lungi, omătul mare afară, în odaie era cald şi bine, iar noi stă­team şi ascultam poveştile părinţilor şi buni­cilor, despre vre­mile de demult, şi aşa învăţam cum trebuie a te purta în lumea asta. Am avut o copilărie foarte frumoasă, chiar dacă nu am avut tot ce aveau copiii de la oraş, daruri scum­pe de la sărbători din aceste, iar la şcoală, luam de merinde mămăligă cu ma­giun de pru­ne, în restul zilelor. Asta nu înseamnă că nu m-am bucurat de copilărie şi de lumea cuminte din mijlocul căreia m-am ridicat. Am avut parte de pă­rinţi minunaţi, care au înţeles că trebuie să ne tri­mită la şcoală, ca să ne facem un rost în lume, şi-au do­rit să învăţăm, ca să avem parte de o soartă mai bu­nă. Şi păn­tru asta, nu putem să le mulţumim niciodată în­deajuns. Noi i-am ascultat, şi toţi am ajuns bine. Sun­tem mulţumiţi de noi. Numai jude­cători şi avo­caţi ne-a spus mama să nu ne facem, că nu-i bine să judecăm noi oamenii."

Fiorul: ursitul

"Mai apoi am crescut, am plecat din satul meu la şcoală, mai departe, am terminat liceul economic din Negreşti-Oaş şi m-am făcut economistă la Baia Mare. Dar prinsesem deja drăguţ, un fecior fain, ceteraş tânăr, dar vestit şi umblat prin lume, din Poienile Glodului, care-o cântat la nunta uneia din surorile mele şi mi-o tot venit la portiţă după aceea. Şi aşa bine ne-am înţăles, că am socotit că îi vremea să mă mărit. D-aia îi bine să te însori, să te măriţi... să nu aştepţi să te mărite ori să te în­soare satul, făcându-ţi fel de fel de ursiri! Aceste lu­cruri ce se fac pentru mă­ritatul fetelor şi însuratul feciorilor se întâmplă în­deosebi iernile, de Anul Nou şi de Bobotează. Că ier­nile-s lungi la noi, şi oamenii vor să mai facă haz, dar şi să îndrepte nişte lucruri ce nu sunt în rânduială. Şi încă se ţin şi azi şi se fac întocmai ca în vechime, şi dacă îţi vini pe la noi de Anul Nou, ori de Bo­botează, îţi vide! În noaptea Anu­lui Nou, se adună câţiva tineri din sat, umplu cu paie o cămeşă bărbătească, fac şi un ghem unde-i capul şi îi pun păr din fu­ioare de câ­nepă, cu un clop găurit pe cap, cu un pantof şi cu o opincă, de tot râsul şi hazna satului. Ţintuiesc pe un par arătarea ce închipuie un drăguţ de-al unei fete nemăritate, feciorul de-a lua-o, şi-o urcă într-un copac foarte înalt, sus de tot, pe crengi, ca să nu ajungă cineva să-l doboare, punându-i pe piept o foaie de hâr­tie în care-i scris cum îl chea­mă şi la care fată bă­trână vine, înştiinţând-o că dacă ea nu şi-a aflat băr­bat, apăi i-or aflat ei, feciorii. Co­pacul îi musai să fie aproape de biserică ori în drumul fetei, şi-apoi, când lumea iese de la biserică şi se întreabă al cui i-a fi «moşul» acela?!... Un tânăr mai îndrăzneţ se urcă în copac, ia scrisoarea şi o citeşte în faţa tuturor! Şi toţi fac haz iar fata, dacă-i «loatră», adică dacă ştie de glumă, îl ia pe păpuşoi din copac şi-l duce acasă cu ceteraş, cu alaiul de fe­ciori şi fete du­pă ea, şi petrec. Dar dacă fata-i «mu­talaucă», se su­pără şi caută a afla cine a pus astă ruşine la cale, şi-apăi ţine duşmănie şi nu mai vor­beşte cu flăcăii aceia, dar măcar e zorită a se mărita. Şi la feciorii ne­în­suraţi se face acelaşi lucru, dar în Ajun de Bo­bo­tează, şi îmbrăcându-se păpuşoiul de paie cu straie femeieşti. Am fă­cut şi eu, la rândul meu, «babe» pen­tru fe­cio­rii bătrâiori, cu fetele de seama mea, pe când eram ne­mă­ritată, şi mare haz mai era.Satul era ne­iertător, şi era bine că era aşa, că familia însemna un lucru de mare preţ pentru oricine, pe atunci. Multe fete nu se mai gră­besc a se mărita în ziua de azi. Ori nu-şi află ur­si­tul, ori... nu ştiu de ce. Dar le învăţ eu ce e a face pen­tru astfel de lucruri, aşa cum am aflat şi eu la vremea mea. Unele le-am făcut până a mă mărita, deşi nu purtam de grijă că am să rămân ne­măritată, doar că ne adunam cu fetele şi ne veseleam, ori chiar eram cu­rioase să vedem cum îi. Şi, întot­deauna, aşa era! Că ne-adunam în câte-un an, de Bo­botează, şi câte doauă­zeci de fete şi era frumos că tare ne veseleam şi chicoteam una pe seama al­teia, şi noaptea de Ajun o treceam astfel, de nici nu simţeam când. În noaptea de Ajunul Bobotezei, nu-i voie să dormi. Aşa se zice la noi. Şi-apăi, eu le învăţ să facă cum făceam şi eu: luam două lumânări de ceară şi le puneam într-o co­vată cu apă, într-o albie de lemn, pes­te care fa­ceam sem­nul crucii de trei ori. Şi ziceam că una e pentru mi­ne (ori pentru fata care vrea să ştie dacă s-a mă­­rita), iar cealaltă lumânare îi pen­tru dră­guţ. Iar lu­mâ­nările se tăt plim­­bă pe apă, plutind. Şi se în­tâm­plă câ­teodată că se-adună şi se sting deo­dată, împreună, asta însemnând că fa­ta aceea şi feciorul ce-l are în gând or să fie împreună. Iar dacă nu se-adu­nă, că poţi să stai şi toată noaptea şi lumâ­nările să nu se atingă de­fel, atunci ei nu vor fi îm­preună. În 1985, de la Bo­botează, am ştiut că mă mă­rit, că lu­mi­na mea de ceară s-o adunat cu a lui Popicu, de-l aveam drăguţ. Apoi, mai sunt şi altele. De pildă, mergi la râu şi pui pe-o piatră un struţ de busuioc. Şi dacă dimineaţa îl gă­seşti încărcat de ţurţuri, atunci vei avea un bărbat foarte bogat, iar dacă nu se leagă nimic de el, vei avea parte de unul sărac. Apoi, la cân­tatul co­co­şilor, în zori de ziuă, mai făceam şi de-aceste: una dintre noi ieşea afară cu un stolnic pe cap (un colac spe­cial fă­cut) şi de unde auzea primul co­coş, de acolo avea să vină pe­ţitorul ei. Dacă auzea câine bătând, avea să fie rău de gu­ră, dacă auzea cocoş cân­tând, avea să fie isteţ şi fru­mos, dacă auzea un mu­get de vacă, ori de alt ani­mal de povară, avea să fie muncitor. Sau mergeam în pu­terea nop­ţii la coteţul porcilor, ne în­torceam cu spatele, dă­deam cu curul în uşa co­teţului, şi ziceam aşa: «Hu­dim, hudim, mărita-m-oi estimp?». Şi dacă porcul nu zicea nimic, înseamnă că nu te măritai în anul ăla. Şi dacă grohăia porcul, te măritai. Ori me­ream afară, la gard, legată la ochi cu o năframă, de su­ratele celelalte, şi începeam să nume­răm parii de la gard de la cifra nouă îna­poi: 9, 8, 7, ... până la unu, şi pe acela îl le­gam cu aţă ca să ştii care-i al tău, di­mi­nea­ţă, când îl ve­deam pe lu­mină, şi ca să-l deosebeşti de al ce­lorlalte fete, care făceau şi ele la fel. Şi apăi, dacă era mai scurt parul, era un bărbat mai mic ursitul tău, da­că era strâmb ori îndoit, ursitul era gânjăluit, aplecat de spate. Da­că parul era drept şi lung, urma să fie înalt şi frumos vii­torul bărbat, şi tot aşa. Sau făceam doi boţi din făină amestecată cu smântână bu­nă, aduceam mâţul şi spuneam că unul e al fetii cu­tare, iar celălalt al fecio­ru­lui, şi zici numele, şi da­că mă­nâncă mâţul boţii, ti-i mărita cu acela, dacă nu, nu te măriţi cu el, îţi iei gândul. Toate astea se fac în Aju­nul de Bobo­tează. Eu le fă­ceam când eram mai tâ­nără, mai fără minte... Nu că aş avea mai multă minte acum, dar... e frumos! Lumea trăia fru­mos în vremile mai vechi. Am adu­nat tinere din sat, şi cocoane, şi tinere, cine-o vrut, şi le-am fă­cut cu ele toate astea, de Bobo­tează, ca să le învăţ.

Rostul lumii

"Acum toate s-or schimbat, toa­te-s cu susul în jos, dar eu cred că orice fată, în adâncul sufletului ei, îşi doreşte să se mărite, chiar dacă nu mărtu­ri­seşte asta întot­deauna. Şi chiar dacă în fa­mi­liile tradiţionale, la noi, ro­lul femeii şi cel al băr­batului sunt foarte bine definite: nu se cade ca femeia să-şi bage na­sul pă tăt locul şi-n tre­bile bărbaţilor. Dar asta nu înseamnă că nu sun­tem libere, că nu luăm decizii, ci că respectăm această ierarhie din li­be­ră voinţă, pur şi sim­plu. Dacă eu ţin la rânduiala asta de demult, nu înseamnă că sunt învechită în con­cep­ţii sau că, Doam­ne-fe­reşte, mi se pune pum­nul în gură. Ci chiar mi-am asumat con­diţia asta şi nu mă răz­vrătesc. Mie îmi place să respect ros­tul lumii, că ştie Dum­nezeu-dră­guţul de ce a tocmit-o el aşa! Aşa am văzut şi în casa părin­ţilor mei, şi o fo bine, am crescut opt co­pii, cinci fete şi trii bă­ieţi, în bună pace şi cu dra­goste de Dumnezeu. Nu am învăţat nimic cu forţa, ci tăte or vinit de la sine, din suflet şi din exemplul părinţilor şi bătrânilor şi al satului. Asta am apucat, asta am făcut şi noi, eu şi fraţii şi su­rorile mele. Chiar dacă mai lipsesc din sat, că mai merg prin lume cu cântările, când mă în­torc, acolo îs, cu tăţi ai mei. Fraţii şi surorile mele, cu nevestele şi bărbaţii lor, de pe unde or fi fost ei, cu copiii şi ne­poţii, cu toată familia, ştim asta, cu toţii s-or dat după noi, hotenarii. Părinţii noştri nu au avut cu ce să ne înzestreze când ne-am luat zborul din cuib, dar faptul că ne avem unul pe altul e cea mai mare zestre a noas­tră. Ştiţi, noi şi acum împărţim făina şi facem pâinea împreună: pune cumnatu-meu, bărbatul soră-mii Ileană, pune grâu curat (nu tricală de aceea) la Sălişte, acolo, în Codru, iar noi punem săcară, şi adunăm făinurile, şi aşa facem tăţi pită neagră cu săcară şi cu puţină făină de grâu. E tare frumos să îm­părţim pita, ca fraţii, la propriu, parcă e mai gustoasă aşa. Pe fie­care din noi, fraţi şi surori, ne-a încercat viaţa mai mult sau mai puţin, dar de fiecare dată am fost uniţi şi ne-am rugat unul pentru altul, şi mama, care trăieşte încă, s-o ţie Dumnezeu, pentru noi toţi. Iar tata, care s-a mutat în cimitirul din curtea bisericii, şi de ale cărui vorbe bune ne e tare dor, cred că de aco­lo, din ceriu, ne vede şi se bucură că ţinem mai de­parte familia unită şi că suntem oameni de omenie. Mie nu mi-a dat Dumnezeu copii, dar sper ca nepoţii pe ca­re-i am de la fraţii mei or face tot la fel ca şi noi, căci asta e comoara cea mai de preţ pe care o avem, să ţii neamul, să nu-l risipeşti. Nu cred că e nevoie de mai mult în viaţă, decât să fii om, cel puţin, eu, una, nu-mi doresc mai mult în viaţă decât să fiu să­nătoasă şi să fiu cu ai mei împrejur. Că greu e la bătrâneţe şi de u­nul singur... Am îm­blat prin lu­mea largă, urmân­du-l cu cântecul pe bărbatul meu, Ioan Pop, ceteraş vestit, ca­re con­du­ce grupul de mu­zică tradiţională de pe la noi, dar niciodată nu ne-am dorit, niciunul din noi, să ple­căm de aici, să ne pă­ră­sim locul nostru şi oa­menii dragi, ca să trăim între stră­ini. Nu zic, e fru­mos şi prin alte părţi, iacătă, dacă mă gân­desc numai la ultimul turneu în America, din pri­măvara ce-a tre­cut, în care am văzut şi vestul Sta­telor Unite. Îi mul­ţu­mesc Tatălui Ceresc pentru toate bucuriile pe care mi le-a dat, că am un bărbat bun, că am făcut o casă cu el, că m-a învrednicit ca umblând cu cântecul îm­pre­ună, să văd lumea, din India şi Co­reea până în Ame­rica cea mare... dar, păntru mine, «de-ar fi cusut cu mătasă / nicări nu-i ca şi-acasă»! Bărbatu-meu îmi mai spune câ­teodată că eu îs în­vă­ţată ca şi "codaţu'" (viermuşul) în măr: atâta-i uni­versul meu, pământul meu, casa mea, dulceaţa vieţii mele. Când ajung acasă şi deschid poarta cea mare de lemn, cu încrustături, şi intru în ocolu' mieu, mi se umple sufletul de bucurie, că îmi vine să iau în braţe şi mărul din faţa casei, şi căsuţa cu totul, şi grădina, ca pe nişte oameni dragi. Ia, dimineaţă am tras după mine lipideul cu otava ceea verde, lu­ată din şo­pru, ca s-o risipesc iară, la soa­re, şi m-am gândit în si­nea mea, dacă a miei mă videu că fac asta, mama nu ştiu ce-ar fi zâs, poate n-ar fi zâs nemica, dar tata ar fi zâs:«Oare nu-i rând a me­re omeneşte cu lipi­deul acela?». Adi­că, să-l ieu în spate, nu să-l trag după mi­ne pe jos! Sau, în cel mai rău caz, ar fi zâs: «Anuţă, să nu mă duc eu să-ţi arăt cum să duce lipideul!». Şi atunci, era bai dacă mai zâce o dată! Dar în niciun caz nu îmi dăde bătaie! Altfel să învăţau pruncii: o vorbă zisă cum trebuie şi era de ajuns! La ce bun să rădici pal­ma? Poate că unii s-ar mira cum de au crescut tata şi mama atâţia copii, fără să pună mâna pe retevei? Iată că am de la ei o samă de cu­vinte de îndreptat lucrurile şi oamenii, pen­tru fiecare situaţie în parte, vorbe de duh, care au rămas pentru totdeauna şi care-mi folo­sesc de în­drumar în orice situaţie a vieţii. Dacă ţin samă de ele şi le aplic, ştiu că n-am cum să greşesc, nici în lucrul meu, nici în faţa oamenilor cu care mă aflu. «Om îi acela care nu se încurcă, nu acela care se descurcă!», ori «Nu-i mult să nu se gate şi nici pu­ţin să nu ajungă!», ori «Nici răul nu-i pe veci şi nici binele nu-i pă veci!» -zicea tata! Şi toate astea sunt foarte adevărate, că aşa îi în viaţă!... Legi ale firii, nescrise, pe care le-am prins de la părinţi şi pe care socot cu cale că-i bine să le păstrez, şi să nu le smin­tesc, cât oi fi pă lume!"