Așteptarea: Miculașul
"Noi am fost opt copii la părinți: cinci fete și trii băieți. Cum am crescut? Ia, foarte bine și frumos! Părinții se îngrijeau de noi, și noi, unii pe alții, ne ajutam și ne purtam de grijă. Dimineața, de exemplu, îmi aduc aminte că stăteam la rând la încălțat cu opincile și legat nojițele la tata, și la chieptănat și împletit părul fetelor, la mama. Și ce plină de chiot și de veselie era casa! O, Doamne!... Dar ce forfotă mare era în ajun de Sf. Nicolae, de «Miculaș», cum se zice pe la noi, când ne spălam opincile, le curățam și le puneam în fereastră! Când eram copii, dormeam tăți într-o odaie largă, în casa bătrânească de lemn. Odaia avea două ferești și într-una erau înșirate opincile fetelor, și într-alta, ale băieților. Cum ne trezeam dimineața, țup, tăți la ferestre să căutăm în opinci. Și ce bucurie era, pfui de mine!... Și ce credeți că punea Miculașu'n opinci? O bomboană fondantă... una sângură, apoi o jumătate de «Eugenia», ca să ajungă pentru tăți. Și mai erau patru bomboane galbine, cu gust de lămâie, dropsuri rotunjoare, noi le ziceam «bomboane ucă»! Mare minunăție!!! Și-apăi ce mai săream în paturi și ce ne bucuram! Și le mâncam, împărțindu-le pe câteva zile, ca să prelungim plăcerea de-a avea ceva dulce. Abia acum, de curând, la o întâlnire de familie, am aflat că, de fapt, fratele cel mare al nostru, Gheorghe, care își găsise de lucru la Sighet, era însărcinat de mama și de tata să ne cumpere de la cofetăria din oraș toate bomboanele acelea. Zarva noastră nu se stingea până târzu, dar el aștepta răbdător să ne culcăm, picotind de somn, ca să ni le pună în opinci înainte de a pleca la lucru, când dădeau zorii, ca să prindă trenul cu care făcea naveta. Tare m-a înduioșat fratele cel mare când ne-a mărturisit asta, după aproape 50 de ani cât a ținut el secret!... Și parcă bucuria aceea din copilărie ne-a cuprins din nou pe toți, chiar dacă suntem trecuți bine de tinerețe. Dar pe atunci, în iernile copilăriei noastre, serile erau lungi, omătul mare afară, în odaie era cald și bine, iar noi stăteam și ascultam poveștile părinților și bunicilor, despre vremile de demult, și așa învățam cum trebuie a te purta în lumea asta. Am avut o copilărie foarte frumoasă, chiar dacă nu am avut tot ce aveau copiii de la oraș, daruri scumpe de la sărbători din aceste, iar la școală, luam de merinde mămăligă cu magiun de prune, în restul zilelor. Asta nu înseamnă că nu m-am bucurat de copilărie și de lumea cuminte din mijlocul căreia m-am ridicat. Am avut parte de părinți minunați, care au înțeles că trebuie să ne trimită la școală, ca să ne facem un rost în lume, și-au dorit să învățăm, ca să avem parte de o soartă mai bună. Și păntru asta, nu putem să le mulțumim niciodată îndeajuns. Noi i-am ascultat, și toți am ajuns bine. Suntem mulțumiți de noi. Numai judecători și avocați ne-a spus mama să nu ne facem, că nu-i bine să judecăm noi oamenii."
Fiorul: ursitul
"Mai apoi am crescut, am plecat din satul meu la școală, mai departe, am terminat liceul economic din Negrești-Oaș și m-am făcut economistă la Baia Mare. Dar prinsesem deja drăguț, un fecior fain, ceteraș tânăr, dar vestit și umblat prin lume, din Poienile Glodului, care-o cântat la nunta uneia din surorile mele și mi-o tot venit la portiță după aceea. Și așa bine ne-am înțăles, că am socotit că îi vremea să mă mărit. D-aia îi bine să te însori, să te măriți... să nu aștepți să te mărite ori să te însoare satul, făcându-ți fel de fel de ursiri! Aceste lucruri ce se fac pentru măritatul fetelor și însuratul feciorilor se întâmplă îndeosebi iernile, de Anul Nou și de Bobotează. Că iernile-s lungi la noi, și oamenii vor să mai facă haz, dar și să îndrepte niște lucruri ce nu sunt în rânduială. Și încă se țin și azi și se fac întocmai ca în vechime, și dacă îți vini pe la noi de Anul Nou, ori de Bobotează, îți vide! În noaptea Anului Nou, se adună câțiva tineri din sat, umplu cu paie o cămeșă bărbătească, fac și un ghem unde-i capul și îi pun păr din fuioare de cânepă, cu un clop găurit pe cap, cu un pantof și cu o opincă, de tot râsul și hazna satului. Țintuiesc pe un par arătarea ce închipuie un drăguț de-al unei fete nemăritate, feciorul de-a lua-o, și-o urcă într-un copac foarte înalt, sus de tot, pe crengi, ca să nu ajungă cineva să-l doboare, punându-i pe piept o foaie de hârtie în care-i scris cum îl cheamă și la care fată bătrână vine, înștiințând-o că dacă ea nu și-a aflat bărbat, apăi i-or aflat ei, feciorii. Copacul îi musai să fie aproape de biserică ori în drumul fetei, și-apoi, când lumea iese de la biserică și se întreabă al cui i-a fi «moșul» acela?!... Un tânăr mai îndrăzneț se urcă în copac, ia scrisoarea și o citește în fața tuturor! Și toți fac haz iar fata, dacă-i «loatră», adică dacă știe de glumă, îl ia pe păpușoi din copac și-l duce acasă cu ceteraș, cu alaiul de feciori și fete după ea, și petrec. Dar dacă fata-i «mutalaucă», se supără și caută a afla cine a pus astă rușine la cale, și-apăi ține dușmănie și nu mai vorbește cu flăcăii aceia, dar măcar e zorită a se mărita. Și la feciorii neînsurați se face același lucru, dar în Ajun de Bobotează, și îmbrăcându-se păpușoiul de paie cu straie femeiești. Am făcut și eu, la rândul meu, «babe» pentru feciorii bătrâiori, cu fetele de seama mea, pe când eram nemăritată, și mare haz mai era. Satul era neiertător, și era bine că era așa, că familia însemna un lucru de mare preț pentru oricine, pe atunci. Multe fete nu se mai grăbesc a se mărita în ziua de azi. Ori nu-și află ursitul, ori... nu știu de ce. Dar le învăț eu ce e a face pentru astfel de lucruri, așa cum am aflat și eu la vremea mea. Unele le-am făcut până a mă mărita, deși nu purtam de grijă că am să rămân nemăritată, doar că ne adunam cu fetele și ne veseleam, ori chiar eram curioase să vedem cum îi. Și, întotdeauna, așa era! Că ne-adunam în câte-un an, de Bobotează, și câte doauăzeci de fete și era frumos că tare ne veseleam și chicoteam una pe seama alteia, și noaptea de Ajun o treceam astfel, de nici nu simțeam când. În noaptea de Ajunul Bobotezei, nu-i voie să dormi. Așa se zice la noi. Și-apăi, eu le învăț să facă cum făceam și eu: luam două lumânări de ceară și le puneam într-o covată cu apă, într-o albie de lemn, peste care faceam semnul crucii de trei ori. Și ziceam că una e pentru mine (ori pentru fata care vrea să știe dacă s-a mărita), iar cealaltă lumânare îi pentru drăguț. Iar lumânările se tăt plimbă pe apă, plutind. Și se întâmplă câteodată că se-adună și se sting deodată, împreună, asta însemnând că fata aceea și feciorul ce-l are în gând or să fie împreună. Iar dacă nu se-adună, că poți să stai și toată noaptea și lumânările să nu se atingă defel, atunci ei nu vor fi împreună. În 1985, de la Bobotează, am știut că mă mărit, că lumina mea de ceară s-o adunat cu a lui Popicu, de-l aveam drăguț. Apoi, mai sunt și altele. De pildă, mergi la râu și pui pe-o piatră un struț de busuioc. Și dacă dimineața îl găsești încărcat de țurțuri, atunci vei avea un bărbat foarte bogat, iar dacă nu se leagă nimic de el, vei avea parte de unul sărac. Apoi, la cântatul cocoșilor, în zori de ziuă, mai făceam și de-aceste: una dintre noi ieșea afară cu un stolnic pe cap (un colac special făcut) și de unde auzea primul cocoș, de acolo avea să vină pețitorul ei. Dacă auzea câine bătând, avea să fie rău de gură, dacă auzea cocoș cântând, avea să fie isteț și frumos, dacă auzea un muget de vacă, ori de alt animal de povară, avea să fie muncitor. Sau mergeam în puterea nopții la cotețul porcilor, ne întorceam cu spatele, dădeam cu curul în ușa cotețului, și ziceam așa: «Hudim, hudim, mărita-m-oi estimp?». Și dacă porcul nu zicea nimic, înseamnă că nu te măritai în anul ăla. Și dacă grohăia porcul, te măritai. Ori meream afară, la gard, legată la ochi cu o năframă, de suratele celelalte, și începeam să numerăm parii de la gard de la cifra nouă înapoi: 9, 8, 7, ... până la unu, și pe acela îl legam cu ață ca să știi care-i al tău, dimineață, când îl vedeam pe lumină, și ca să-l deosebești de al celorlalte fete, care făceau și ele la fel. Și apăi, dacă era mai scurt parul, era un bărbat mai mic ursitul tău, dacă era strâmb ori îndoit, ursitul era gânjăluit, aplecat de spate. Dacă parul era drept și lung, urma să fie înalt și frumos viitorul bărbat, și tot așa. Sau făceam doi boți din făină amestecată cu smântână bună, aduceam mâțul și spuneam că unul e al fetii cutare, iar celălalt al feciorului, și zici numele, și dacă mănâncă mâțul boții, ti-i mărita cu acela, dacă nu, nu te măriți cu el, îți iei gândul. Toate astea se fac în Ajunul de Bobotează. Eu le făceam când eram mai tânără, mai fără minte... Nu că aș avea mai multă minte acum, dar... e frumos! Lumea trăia frumos în vremile mai vechi. Am adunat tinere din sat, și cocoane, și tinere, cine-o vrut, și le-am făcut cu ele toate astea, de Bobotează, ca să le învăț.
Rostul lumii
"Acum toate s-or schimbat, toate-s cu susul în jos, dar eu cred că orice fată, în adâncul sufletului ei, își dorește să se mărite, chiar dacă nu mărturisește asta întotdeauna. Și chiar dacă în familiile tradiționale, la noi, rolul femeii și cel al bărbatului sunt foarte bine definite: nu se cade ca femeia să-și bage nasul pă tăt locul și-n trebile bărbaților. Dar asta nu înseamnă că nu suntem libere, că nu luăm decizii, ci că respectăm această ierarhie din liberă voință, pur și simplu. Dacă eu țin la rânduiala asta de demult, nu înseamnă că sunt învechită în concepții sau că, Doamne-ferește, mi se pune pumnul în gură. Ci chiar mi-am asumat condiția asta și nu mă răzvrătesc. Mie îmi place să respect rostul lumii, că știe Dumnezeu-drăguțul de ce a tocmit-o el așa! Așa am văzut și în casa părinților mei, și o fo bine, am crescut opt copii, cinci fete și trii băieți, în bună pace și cu dragoste de Dumnezeu. Nu am învățat nimic cu forța, ci tăte or vinit de la sine, din suflet și din exemplul părinților și bătrânilor și al satului. Asta am apucat, asta am făcut și noi, eu și frații și surorile mele. Chiar dacă mai lipsesc din sat, că mai merg prin lume cu cântările, când mă întorc, acolo îs, cu tăți ai mei. Frații și surorile mele, cu nevestele și bărbații lor, de pe unde or fi fost ei, cu copiii și nepoții, cu toată familia, știm asta, cu toții s-or dat după noi, hotenarii. Părinții noștri nu au avut cu ce să ne înzestreze când ne-am luat zborul din cuib, dar faptul că ne avem unul pe altul e cea mai mare zestre a noastră. Știți, noi și acum împărțim făina și facem pâinea împreună: pune cumnatu-meu, bărbatul soră-mii Ileană, pune grâu curat (nu tricală de aceea) la Săliște, acolo, în Codru, iar noi punem săcară, și adunăm făinurile, și așa facem tăți pită neagră cu săcară și cu puțină făină de grâu. E tare frumos să împărțim pita, ca frații, la propriu, parcă e mai gustoasă așa. Pe fiecare din noi, frați și surori, ne-a încercat viața mai mult sau mai puțin, dar de fiecare dată am fost uniți și ne-am rugat unul pentru altul, și mama, care trăiește încă, s-o ție Dumnezeu, pentru noi toți. Iar tata, care s-a mutat în cimitirul din curtea bisericii, și de ale cărui vorbe bune ne e tare dor, cred că de acolo, din ceriu, ne vede și se bucură că ținem mai departe familia unită și că suntem oameni de omenie. Mie nu mi-a dat Dumnezeu copii, dar sper ca nepoții pe care-i am de la frații mei or face tot la fel ca și noi, căci asta e comoara cea mai de preț pe care o avem, să ții neamul, să nu-l risipești. Nu cred că e nevoie de mai mult în viață, decât să fii om, cel puțin, eu, una, nu-mi doresc mai mult în viață decât să fiu sănătoasă și să fiu cu ai mei împrejur. Că greu e la bătrânețe și de unul singur... Am îmblat prin lumea largă, urmându-l cu cântecul pe bărbatul meu, Ioan Pop, ceteraș vestit, care conduce grupul de muzică tradițională de pe la noi, dar niciodată nu ne-am dorit, niciunul din noi, să plecăm de aici, să ne părăsim locul nostru și oamenii dragi, ca să trăim între străini. Nu zic, e frumos și prin alte părți, iacătă, dacă mă gândesc numai la ultimul turneu în America, din primăvara ce-a trecut, în care am văzut și vestul Statelor Unite. Îi mulțumesc Tatălui Ceresc pentru toate bucuriile pe care mi le-a dat, că am un bărbat bun, că am făcut o casă cu el, că m-a învrednicit ca umblând cu cântecul împreună, să văd lumea, din India și Coreea până în America cea mare... dar, păntru mine, «de-ar fi cusut cu mătasă / nicări nu-i ca și-acasă»! Bărbatu-meu îmi mai spune câteodată că eu îs învățată ca și "codațu'" (viermușul) în măr: atâta-i universul meu, pământul meu, casa mea, dulceața vieții mele. Când ajung acasă și deschid poarta cea mare de lemn, cu încrustături, și intru în ocolu' mieu, mi se umple sufletul de bucurie, că îmi vine să iau în brațe și mărul din fața casei, și căsuța cu totul, și grădina, ca pe niște oameni dragi. Ia, dimineață am tras după mine lipideul cu otava ceea verde, luată din șopru, ca s-o risipesc iară, la soare, și m-am gândit în sinea mea, dacă a miei mă videu că fac asta, mama nu știu ce-ar fi zâs, poate n-ar fi zâs nemica, dar tata ar fi zâs: «Oare nu-i rând a mere omenește cu lipideul acela?». Adică, să-l ieu în spate, nu să-l trag după mine pe jos! Sau, în cel mai rău caz, ar fi zâs: «Anuță, să nu mă duc eu să-ți arăt cum să duce lipideul!». Și atunci, era bai dacă mai zâce o dată! Dar în niciun caz nu îmi dăde bătaie! Altfel să învățau pruncii: o vorbă zisă cum trebuie și era de ajuns! La ce bun să rădici palma? Poate că unii s-ar mira cum de au crescut tata și mama atâția copii, fără să pună mâna pe retevei? Iată că am de la ei o samă de cuvinte de îndreptat lucrurile și oamenii, pentru fiecare situație în parte, vorbe de duh, care au rămas pentru totdeauna și care-mi folosesc de îndrumar în orice situație a vieții. Dacă țin samă de ele și le aplic, știu că n-am cum să greșesc, nici în lucrul meu, nici în fața oamenilor cu care mă aflu. «Om îi acela care nu se încurcă, nu acela care se descurcă!», ori «Nu-i mult să nu se gate și nici puțin să nu ajungă!», ori «Nici răul nu-i pe veci și nici binele nu-i pă veci!» -zicea tata! Și toate astea sunt foarte adevărate, că așa îi în viață!... Legi ale firii, nescrise, pe care le-am prins de la părinți și pe care socot cu cale că-i bine să le păstrez, și să nu le smintesc, cât oi fi pă lume!"