Amintiri

Era iarnă atunci.

O iarnă rece, tăioasă, cu pomi îngheţaţi şi drumuri de cremene. În bezna nopţii, din cer, fulgi de zăpadă, izgoniţi de vânt, cădeau mari şi deşi. Dinspre răsărit, izbind cu biciul de zăpadă, Crivăţul şuiera cu putere, fu­gind bezmetic pe uliţi.
Frigul stă­pâ­nea pământul, iar prin satul gol, doar lumina pali­dă a unui ochi de geam depărtat pâl­pâia neputin­cioa­să în noaptea rece. Din celălalt capăt al satului, un câi­ne înghesuit în şu­ră lătra rar.
Prin noapte, ză­­­pada rotunjea a­co­perişurile ca­se­lor şi crengile goa­le ale pomilor. Jos, paşii se ascundeau în stratul gros de zăpadă, care trosnea sub tălpile cizmelor. Ningea, ningea mereu şi în fuga lor, fulgii de ză­padă colorau noaptea în nuanţe argintii. Prin vis­col, într-o cameră, spre fundul curţii, lumina unei lămpi îmi spunea că sunt aşteptat, iar într-un colţ de curte ascuns de frigul iernii în culcuşul său de paie, Ţapinaru mă întâm­pina cu lătrat vesel de bun venit.
Uşa era descuiată. Mirosea a pâine caldă, acel miros plăcut al casei părinteşti.
- Sărut mâna, mamă, sărut mâna, tată! Ne îm­brăţişam fericiţi, iar dintre perne, fratele meu, pe atunci un copilaş, striga cu bucurie: "A venit ne­nicu, a venit nenicu!".
Prin prisma amintirilor, îi văd pe fiecare. Tata, cu vocea sa gravă, îmi întindea carafa cu vin de pe firida sobei, mama, grăbită, pleca la bucătărie, "că era băiatul flămând", şi frăţiorul mă îmbrăţişa fericit.
Cu şuierul său prelung, afară, viscolul se în­teţea. Vălătuci mari de zăpadă făceau troiene prin curţi. Ce bine era la căldura sobei! Vorbeam, râ­deam, povesteam despre săptămâna ce trecuse. Ur­ma întrecerea din zăpadă. Desculţ, fugeam prin omăt cu frăţiorul meu. Parcă îi văd şi acum urma tălpilor mici. Întotdeauna îl lăsam să mă întreacă.
"Uite, că mă întrece copilaşul ăsta, vai, ce re­pede fuge!", vorbeam singur, cu glas tare, să mă au­dă. Plini de vitejie, ajungeam până la poartă, apoi, zgribuliţi, ne întorceam grăbiţi la burta so­bei. Cu picioruşele ude, înroşite de frig, cel mic po­­vestea pe îndelete fuga prin omăt unde, ca şi data trecută, m-a întrecut din nou.
Vicleană, noaptea strecura orele pe nesimţite. Ne culcam târziu, povesteam, râdeam, eram atât de fericiţi!
Aşa a trecut iarna şi încă o iarnă, apoi altă iar­nă. Unul după altul, anii s-au dus. Prin viscol, mă întorc din nou acasă. În curte e linişte. Ţa­pinarul nu mai latră. În cămăruţa lor, tata şi mama, îm­bă­trâniţi, cu trupuri chinuite de boli, mă aş­teap­tă ca odinioară. Fratele, acum un munte de om, este la oraş. Mereu revederea înseamnă bucurie, dar noi suntem alţii. Afară, Crivăţul şuieră pre­lung, şi zăpa­da se aşterne în troiene. Fulgii de zăpa­dă colo­rea­ză noaptea în nuanţe argintii, în vreme ce viaţa ne trece, încet, încet...

MARIAN GUŞĂ - Aleea Secuilor nr. 2A, bl. N25, sc. 2, ap. 18, sector 4, Bucureşti