O iarnă rece, tăioasă, cu pomi înghețați și drumuri de cremene. În bezna nopții, din cer, fulgi de zăpadă, izgoniți de vânt, cădeau mari și deși. Dinspre răsărit, izbind cu biciul de zăpadă, Crivățul șuiera cu putere, fugind bezmetic pe uliți.
Frigul stăpânea pământul, iar prin satul gol, doar lumina palidă a unui ochi de geam depărtat pâlpâia neputincioasă în noaptea rece. Din celălalt capăt al satului, un câine înghesuit în șură lătra rar.
Prin noapte, zăpada rotunjea acoperișurile caselor și crengile goale ale pomilor. Jos, pașii se ascundeau în stratul gros de zăpadă, care trosnea sub tălpile cizmelor. Ningea, ningea mereu și în fuga lor, fulgii de zăpadă colorau noaptea în nuanțe argintii. Prin viscol, într-o cameră, spre fundul curții, lumina unei lămpi îmi spunea că sunt așteptat, iar într-un colț de curte ascuns de frigul iernii în culcușul său de paie, Țapinaru mă întâmpina cu lătrat vesel de bun venit.
Ușa era descuiată. Mirosea a pâine caldă, acel miros plăcut al casei părintești.
- Sărut mâna, mamă, sărut mâna, tată! Ne îmbrățișam fericiți, iar dintre perne, fratele meu, pe atunci un copilaș, striga cu bucurie: "A venit nenicu, a venit nenicu!".
Prin prisma amintirilor, îi văd pe fiecare. Tata, cu vocea sa gravă, îmi întindea carafa cu vin de pe firida sobei, mama, grăbită, pleca la bucătărie, "că era băiatul flămând", și frățiorul mă îmbrățișa fericit.
Cu șuierul său prelung, afară, viscolul se întețea. Vălătuci mari de zăpadă făceau troiene prin curți. Ce bine era la căldura sobei! Vorbeam, râdeam, povesteam despre săptămâna ce trecuse. Urma întrecerea din zăpadă. Desculț, fugeam prin omăt cu frățiorul meu. Parcă îi văd și acum urma tălpilor mici. Întotdeauna îl lăsam să mă întreacă.
"Uite, că mă întrece copilașul ăsta, vai, ce repede fuge!", vorbeam singur, cu glas tare, să mă audă. Plini de vitejie, ajungeam până la poartă, apoi, zgribuliți, ne întorceam grăbiți la burta sobei. Cu piciorușele ude, înroșite de frig, cel mic povestea pe îndelete fuga prin omăt unde, ca și data trecută, m-a întrecut din nou.
Vicleană, noaptea strecura orele pe nesimțite. Ne culcam târziu, povesteam, râdeam, eram atât de fericiți!
Așa a trecut iarna și încă o iarnă, apoi altă iarnă. Unul după altul, anii s-au dus. Prin viscol, mă întorc din nou acasă. În curte e liniște. Țapinarul nu mai latră. În cămăruța lor, tata și mama, îmbătrâniți, cu trupuri chinuite de boli, mă așteaptă ca odinioară. Fratele, acum un munte de om, este la oraș. Mereu revederea înseamnă bucurie, dar noi suntem alții. Afară, Crivățul șuieră prelung, și zăpada se așterne în troiene. Fulgii de zăpadă colorează noaptea în nuanțe argintii, în vreme ce viața ne trece, încet, încet...
MARIAN GUȘĂ - Aleea Secuilor nr. 2A, bl. N25, sc. 2, ap. 18, sector 4, București