O nouă revoluţie

La douăzeci şi cinci de ani de la manifestaţia din Piaţa Universităţii împotriva drumului pe care Ili­escu şi oamenii lui se pregăteau să i-l croiască României, o nouă izbucnire spontană a cetăţenilor ţării (cu "sediul principal" în acelaşi loc) pare a arăta că acest drum s-a sfârşit.

În iunie, 1990, gaşca de complotişti ce a pus mâna pe putere, prin răsturnarea regimului ceauşist, a declanşat "mineriada", o represiune sălbatică (şi perfect inutilă), împotriva cetăţenilor României, conştienţi că ţara se în­drepta într-o direcţie nefastă. Regimul Iliescu a împins dea­supra societăţii casta activiştilor PCR şi a securiştilor, uniţi prin legături mafiote în jaful avuţiei naţionale. În noiembrie 2015, represiunea împotriva manifestanţilor indignaţi de "rezultatele" construcţiei sociale impuse de Iliescu şi ai lui nu s-a mai putut repeta. În douăzeci şi cinci de ani lucrurile, totuşi, s-au schimbat. Puterea ab­solută, pe care "sistemul Iliescu" o atribuise noii "pături su­perioare" a societăţii, a trebuit să fie împărţită. Liber­ta­tea presei, redobândită după înlăturarea "botniţei" co­muniste, nu a mai putut fi anihilată în totalitate. Separaţia reală a puterilor în stat, dar şi piaţa liberă (generatoare de concurenţă) au început să funcţioneze. Şi, în sfârşit, ge­neraţia de "orfani ai statului", de cetăţeni dependenţi în mod reflex de deciziile partidului-stat, s-a subţiat pe cale naturală, lăsând locul unei generaţii tinere, conştientă atât de tarele societăţii în care trăieşte, dar şi de propria-i pu­tere. Această generaţie a spus "nu" sistemului ticăloşit.
Tragedia de la "Colectiv" a fost declanşatorul. O ex­plozie socială era, însă, oricum previzibilă. Prea multe fapte de corupţie nepedepsite se acumulaseră. Prea multe tentative de control social total se strânseseră. Sistemul impus de grupul foştilor nomenclaturişti ai lui Iliescu nu putea supravieţui decât în două situaţii: fie epuiza total resursele naturale ale ţării, ca în Rusia (cu menţiunea că în "imperiul rus" acestea sunt uriaşe), fie realiza, sub mas­ca unei "democraţii originale", un control riguros al tutu­ror puterilor statului. După "marele jaf naţional", realizat de prima promoţie a "tătucului" Iliescu (când imensa avu­ţie colectivă a fost "privatizată" în toate felurile şi în cele mai oneroase moduri), a urmat "exploatarea" resurselor cu­rente, spolierea economiei funcţionale, în principal prin birocraţia de stat care, acoperind "marele jaf" anterior, a de­venit ea însăşi coruptă până în măduva oaselor. Marile slogane lansate de "ideologii" FSN, FDSN, PDSR, PSD (de­numirile sub care s-a ascuns nucleul dur al "copiilor lui Iliescu") nu au putut împiedica cetăţenii să observe că, treptat, cleptocraţia rezultată din năpârlirea nomenclaturii comuniste s-a transformat într-o clasă politică arogantă şi mafiot solidară. Lozinci ca "nu ne vindem ţara", "noi mun­cim, nu gândim" etc., în numele cărora au fost re­pri­mate toate tentativele de contestare raţională a cursului is­toric, impus de guvernanţi, nu au putut acoperi căpu­şarea şi vânzarea pe nimic a industriei naţionale, dezor­ga­nizarea agriculturii şi a sistemelor statale de susţinere a ei, pervertirea şi decăderea structurilor naţionale ale sănă­tăţii, învăţământului, culturii. Clasa politică, dominată de profitorii tranziţiei, şi-a dus aroganţa până la impostură, dispreţul pentru "prostime" până la afişarea unei ierarhii "feudale", în care doar "dreptul seniorial" avea valoare.
Plasarea europeană a României şi presiunile inter­naţionale integratoare (care au dus la admiterea în NATO şi UE) au făcut ca noua clasă de "baroni" şi aparatul său biro­cratic să-şi mascheze, cât de cât, apucăturile, dar spo­lierea ţării a continuat în cele mai diverse moduri, regulile şi principiile democraţiei fiind transformate într-un decor formal. România lui "lasă, că merge şi aşa" a fost rezul­tatul direct al acestei "deghizări". Hoţia, nepă­sarea, in­competenţa au proliferat, consecinţa fiind de­zas­trul eco­nomic şi social în care a fost împinsă ţara. Ro­mânia plăteşte cel mai scump kilometrul de autostradă din lume, dar nu are autostrăzi. Căile ferate, jefuite crunt de cei puşi să le administreze, funcţionează sub cota de ava­rie a regimului comunist. Sistemul energetic naţional îşi vinde ieftin producţia unor "băieţi deştepţi", care o revând scump etc. etc. Toate încercările de a destructura acest "sistem ticăloşit", specific ţărilor bananiere, s-a lovit de solidarizarea imediată a clasei politice. Marile scandaluri de corupţie au dezvăluit limpede legăturile transpartinice ale "aleşilor" acestei clase, imunităţile pe care ei şi le apă­ră cu ardoare. Politicienii români au încercat mereu să im­pună aplicarea selectivă a legilor, au căutat mereu - şi de cele mai multe ori au reuşit - să le modifice după nevoile lor de moment. Amendarea oricărei împotriviri la "sis­tem", modificarea intempestivă, dar interesată a legis­la­ţiei, manipularea propagandistică a maselor sărăcite şi dependente de "cadourile" statului au fost "armele" prin care ei au căutat să-şi asigure perpetuarea la putere. Nu e, acum, o taină pentru nimeni că Năstase sau Ponta au ur­mărit să rămână la putere pentru a-şi ascunde, cu ajutorul acestor "arme", hoţiile. La conducerea Statului, ei au com­plotat pentru utilizarea lui în propriile lor scopuri. "Lo­vitura de stat" încercată în 2012 - prin modificarea bru­tală a reglementărilor esenţiale de funcţionare a ins­tituţiilor societăţii, a fost rezultatul unei conspiraţii a "gru­pului Ponta", dezvăluind, astfel, că generaţia de "lupi ti­neri" din PSD-ul făurit de Iliescu nu au uitat "obi­ce­iurile" înain­taşilor comunişti şi postcomunişti. O cerce­tare corectă a Justiţiei ar dezvălui, probabil, interesele care au stat în spatele complotului şi numele partici­pan­ţilor la el, re­prezentanţi, la toate nivelele, ai "capitalis­mului de grup", cum şi-a denumit (auto)ironic I. Iliescu "produsul". "Lasă că merge şi aşa" a generat groaznicul ac­cident de la "Colectiv". Lipsa de respect pentru legi, oco­li­rea celor mai elementare reglementări duceau inevi­tabil la aşa ceva. Legile sunt respectate doar dacă făuri­torii lor şi cei puşi să le aplice le respectă. Cu un Parla­ment atent doar la propriile privilegii, cu un guvern ("cel mai cinstit", care a existat vreodată, vorba lui Ponta) dis­pus la sacrificarea prin "pomeni electorale" a economiei, cu partide înţesate de "negustori de voturi" şi demnitari con­damnaţi (sau sus­pectaţi) de Justiţie, cu un orizont de aşteptare în care emi­grarea pare a fi singura soluţie, bu­boiul trebuia să ex­plodeze. "Indignaţii" de astăzi, de acum majoritari, nu mai sunt însă "idealiştii" din Piaţa Univer­sităţii anului 1990. Nici "masa de manevră" a minerilor şi a celor orbiţi de "po­menile" statului nu mai este ce a fost. Căderea celui mai corupt dintre guverne, dar şi presiunile pentru di­zol­varea unui Parlament alcătuit din ciocoi şi marionete, păr­taş la asaltul împotriva legilor pe care, formal, tot el le-a adaptat, arată că aşa nu se mai poate. "Indignaţii" ar trebui însă să vegheze ca mişcarea lor, o adevărată nouă revo­luţie, să nu fie confiscată de urmaşii politicieni ai celor ce au furat-o pe cea a părinţilor lor.