În iunie, 1990, gașca de complotiști ce a pus mâna pe putere, prin răsturnarea regimului ceaușist, a declanșat "mineriada", o represiune sălbatică (și perfect inutilă), împotriva cetățenilor României, conștienți că țara se îndrepta într-o direcție nefastă. Regimul Iliescu a împins deasupra societății casta activiștilor PCR și a securiștilor, uniți prin legături mafiote în jaful avuției naționale. În noiembrie 2015, represiunea împotriva manifestanților indignați de "rezultatele" construcției sociale impuse de Iliescu și ai lui nu s-a mai putut repeta. În douăzeci și cinci de ani lucrurile, totuși, s-au schimbat. Puterea absolută, pe care "sistemul Iliescu" o atribuise noii "pături superioare" a societății, a trebuit să fie împărțită. Libertatea presei, redobândită după înlăturarea "botniței" comuniste, nu a mai putut fi anihilată în totalitate. Separația reală a puterilor în stat, dar și piața liberă (generatoare de concurență) au început să funcționeze. Și, în sfârșit, generația de "orfani ai statului", de cetățeni dependenți în mod reflex de deciziile partidului-stat, s-a subțiat pe cale naturală, lăsând locul unei generații tinere, conștientă atât de tarele societății în care trăiește, dar și de propria-i putere. Această generație a spus "nu" sistemului ticăloșit.
Tragedia de la "Colectiv" a fost declanșatorul. O explozie socială era, însă, oricum previzibilă. Prea multe fapte de corupție nepedepsite se acumulaseră. Prea multe tentative de control social total se strânseseră. Sistemul impus de grupul foștilor nomenclaturiști ai lui Iliescu nu putea supraviețui decât în două situații: fie epuiza total resursele naturale ale țării, ca în Rusia (cu mențiunea că în "imperiul rus" acestea sunt uriașe), fie realiza, sub masca unei "democrații originale", un control riguros al tuturor puterilor statului. După "marele jaf național", realizat de prima promoție a "tătucului" Iliescu (când imensa avuție colectivă a fost "privatizată" în toate felurile și în cele mai oneroase moduri), a urmat "exploatarea" resurselor curente, spolierea economiei funcționale, în principal prin birocrația de stat care, acoperind "marele jaf" anterior, a devenit ea însăși coruptă până în măduva oaselor. Marile slogane lansate de "ideologii" FSN, FDSN, PDSR, PSD (denumirile sub care s-a ascuns nucleul dur al "copiilor lui Iliescu") nu au putut împiedica cetățenii să observe că, treptat, cleptocrația rezultată din năpârlirea nomenclaturii comuniste s-a transformat într-o clasă politică arogantă și mafiot solidară. Lozinci ca "nu ne vindem țara", "noi muncim, nu gândim" etc., în numele cărora au fost reprimate toate tentativele de contestare rațională a cursului istoric, impus de guvernanți, nu au putut acoperi căpușarea și vânzarea pe nimic a industriei naționale, dezorganizarea agriculturii și a sistemelor statale de susținere a ei, pervertirea și decăderea structurilor naționale ale sănătății, învățământului, culturii. Clasa politică, dominată de profitorii tranziției, și-a dus aroganța până la impostură, disprețul pentru "prostime" până la afișarea unei ierarhii "feudale", în care doar "dreptul seniorial" avea valoare.
Plasarea europeană a României și presiunile internaționale integratoare (care au dus la admiterea în NATO și UE) au făcut ca noua clasă de "baroni" și aparatul său birocratic să-și mascheze, cât de cât, apucăturile, dar spolierea țării a continuat în cele mai diverse moduri, regulile și principiile democrației fiind transformate într-un decor formal. România lui "lasă, că merge și așa" a fost rezultatul direct al acestei "deghizări". Hoția, nepăsarea, incompetența au proliferat, consecința fiind dezastrul economic și social în care a fost împinsă țara. România plătește cel mai scump kilometrul de autostradă din lume, dar nu are autostrăzi. Căile ferate, jefuite crunt de cei puși să le administreze, funcționează sub cota de avarie a regimului comunist. Sistemul energetic național își vinde ieftin producția unor "băieți deștepți", care o revând scump etc. etc. Toate încercările de a destructura acest "sistem ticăloșit", specific țărilor bananiere, s-a lovit de solidarizarea imediată a clasei politice. Marile scandaluri de corupție au dezvăluit limpede legăturile transpartinice ale "aleșilor" acestei clase, imunitățile pe care ei și le apără cu ardoare. Politicienii români au încercat mereu să impună aplicarea selectivă a legilor, au căutat mereu - și de cele mai multe ori au reușit - să le modifice după nevoile lor de moment. Amendarea oricărei împotriviri la "sistem", modificarea intempestivă, dar interesată a legislației, manipularea propagandistică a maselor sărăcite și dependente de "cadourile" statului au fost "armele" prin care ei au căutat să-și asigure perpetuarea la putere. Nu e, acum, o taină pentru nimeni că Năstase sau Ponta au urmărit să rămână la putere pentru a-și ascunde, cu ajutorul acestor "arme", hoțiile. La conducerea Statului, ei au complotat pentru utilizarea lui în propriile lor scopuri. "Lovitura de stat" încercată în 2012 - prin modificarea brutală a reglementărilor esențiale de funcționare a instituțiilor societății, a fost rezultatul unei conspirații a "grupului Ponta", dezvăluind, astfel, că generația de "lupi tineri" din PSD-ul făurit de Iliescu nu au uitat "obiceiurile" înaintașilor comuniști și postcomuniști. O cercetare corectă a Justiției ar dezvălui, probabil, interesele care au stat în spatele complotului și numele participanților la el, reprezentanți, la toate nivelele, ai "capitalismului de grup", cum și-a denumit (auto)ironic I. Iliescu "produsul". "Lasă că merge și așa" a generat groaznicul accident de la "Colectiv". Lipsa de respect pentru legi, ocolirea celor mai elementare reglementări duceau inevitabil la așa ceva. Legile sunt respectate doar dacă făuritorii lor și cei puși să le aplice le respectă. Cu un Parlament atent doar la propriile privilegii, cu un guvern ("cel mai cinstit", care a existat vreodată, vorba lui Ponta) dispus la sacrificarea prin "pomeni electorale" a economiei, cu partide înțesate de "negustori de voturi" și demnitari condamnați (sau suspectați) de Justiție, cu un orizont de așteptare în care emigrarea pare a fi singura soluție, buboiul trebuia să explodeze. "Indignații" de astăzi, de acum majoritari, nu mai sunt însă "idealiștii" din Piața Universității anului 1990. Nici "masa de manevră" a minerilor și a celor orbiți de "pomenile" statului nu mai este ce a fost. Căderea celui mai corupt dintre guverne, dar și presiunile pentru dizolvarea unui Parlament alcătuit din ciocoi și marionete, părtaș la asaltul împotriva legilor pe care, formal, tot el le-a adaptat, arată că așa nu se mai poate. "Indignații" ar trebui însă să vegheze ca mișcarea lor, o adevărată nouă revoluție, să nu fie confiscată de urmașii politicieni ai celor ce au furat-o pe cea a părinților lor.