Rapsodii de ­toamnă

Pagina cititorilor

Vacanţă la Buna

E toamnă, şi mie mi-e dor de Buna... Şcoala e de vină că mă ţine departe de ea. Dar într-un fel, bine că e toamnă, pentru că apoi vin iarna şi vacanţa, şi merg din nou la Buna.
Şi Buna suferă după mine. La fiecare sfârşit de vară stăm şi plângem amândouă, de parcă e sfârşitul lumii: eu că plec, ea că rămâne fără mine. Apoi, ea îşi şterge ochii cu colţul zadiei şi, îmbărbătându-se, îmi zice: "Las', puiuţul lu' Buna, că trece şcoala ş'apoi vine iar vacanţa!". Dar pe mine, asta nu prea mă con­solează.
E bine că e toamnă, că are şi Buna încă de lucru. Trebuie să-şi culeagă porumbul, să scoată ţucuranii (sfecla) şi să culeagă floarea-soarelui. Apoi trebuie să se mute din bucătăria de vară în casa mare. Îşi curăţă dudele de funingine, îşi dă cu lunar şporul (soba) şi-şi aduce toate oalele şi blidele pe stelajul din cameră. Ştie Buna că după 15 octombrie vremea poate fi, uneori, tare câinoasă, aşa că trebuie să se mute, pentru că în curând va trebui să facă focul zi de zi.
Camera Bunei mie mi se pare foarte mare. În mijloc, la geam, e o masă înaltă pe care se află tele­vi­zorul. Amu, că vine iarna, are şi Buna vreme să se uite la muzică populară şi la ştiri.
De o parte şi de alta sunt paturile cu tăblii de lemn mari. Când eram mai mică, dormeam pe nişte "sal­tele" de paie, pe care Buna le aerisea toată vara, apoi, la începutul toamnei, schimba paiele vechi cu altele noi. Erau confortabile, chiar dacă se mai găsea câ­te-un pai "neascultător" care mă împungea. Dar acum, Buna are saltele ca domnii, de la fratele ei, avocatul de la oraş.
Pe perete stau peretarele colorate cu trandafiri roşii, de care Buna e foarte mândră. În stânga ca­merei tronează şporul care-i face ceva nervi Bunei. Mă­nâncă la lemne, dar căldura merge în pod. În dreap­ta camerei e dormeza, locul unde-mi petrec zi­lele molcome de vacanţă şi unde stau şi-mi cos ro­chiţele la păpuşi, în timp ce Buna deretică.

***

Nu-i prea place Bunei iarna. E frig, e neauă şi îi e frică de alunecuş. Când e polei, Buna e de-a drep­tul speriată. Apoi fântâna cu roată din curte e mai mereu îngheţată şi Buna cu greu scoate apă din ea.
Totuşi, e fericită Buna când se apropie vacanţa de iarnă şi vin sărbătorile, pentru că suntem iar îm­pre­ună. Înainte de Crăciun cu o săptămână, tăiem por­cul. Nu-i place Bunei ziua asta, îşi face de lucru în grajd. (Poate, să nu audă guiţăturile porcului.) Ofensiva e preluată de Bunu', care îi poartă grija henteşului (măce­la­rului), aducându-i des câte un pă­hărel de tărie. Acesta, însă, până nu termină treaba nu bea, aşa că ce să facă Bu­nu' cu păhărelu'?... îl dă pe gât unul, apoi încă unul, şi tot aşa. Noroc că iarna, seara vine devreme.
Pentru mine însă e o zi plină de aventură, sunt şi părinţii şi fraţii mei, unchii, străbu­nicii mei şi vecinii. Se pun pe colinde şi casa se umple de adierea Crăciunului. Zilele de iarnă tihnite şi molcome sunt cele mai frumoase. Di­mineaţa mă scol în mi­ros de cârnaţ proaspăt prăjit. Bu­nu', lângă şpor, îmi prăjeşte două felii mari de pită. Hâm, ce gust are pita prăjită pe foc! Uneori, Buna îmi face şi bom­boane cu nucă din za­hăr ars. Ma­mă, ce bune sunt! Al­teori fa­ce plă­cinte cu varză şi cu cartofi sau pan­cove (go­goşi). Când are jumări, face pogăcele bune de tot, de ţi se to­pesc în gură. Şi-i mai plac Bunei şi dov­lea­cul copt sau merele coapte în cuptor. Bunătăţi necuprinse, pe care mi le pune pe masă, imediat ce intru în casă şi-i sar de gât. Daruri de bun venit.
Seara, când ne punem la somn, Buna stinge lumina, se închină şi zice: "Doamne, ai ştire de noi!" Nu prea înţeleg eu rugăciunea Bunei, dar ştie ea ce zice! Pe tavan se văd cercuri mari de foc de la şpo­r. Le urmăresc o vreme, cum dansează pe tavan. Buna începe să pufăie, iar Bunu' să sfo­răie. În­cet, încet, vine şi Moş Ene pe la mine, aşa că adorm fără griji, cuibărită la spatele Bunii.

Crăciunul era mult aşteptat de noi. Cu 2-3 zile înainte, se scula Buna foarte dimineaţă şi mergea la stră­bunica (mama ei), unde făcea colacii: 4 cu nucă, 3 cu scoacă (brânză dulce), 3 cu mac, 2 cu lecvar (magiun) şi unul cu cacao, pen­tru mine. Tare-i mai plăcea Bunei să mol­făie câte-o felie de co­lac în pat, sea­ra, la cul­care!
Apoi erau sar­ma­­lele, mari cât pum­nul, pe care Bu­na le lega cu aţă. Da, cu aţă, aşa zicea ea, să nu se spar­gă. Dar când în­cepeau să fiarbă, aţa tăia frunza, aşa că sar­malele până la urmă tot se spărgeau. Nu lip­sea leveşa (supa) cu tăiţei lungi, fă­cuţi chiar de Buna.
Aveam şi un bră­duţ, pe ca­re eu îl îm­po­do­beam cu be­tea­lă, şi câteva bom­boa­­ne, nu prea mul­te, pen­tru că venea fra­tele Bunei şi le mânca pe toate, spre supă­rarea şi ciu­da ei.
Seara de Ajun aş­­­teptam colin­dă­torii, nişte ţi­gănuşi amă­râţi, care după ce că nu prea ştiau colinda, nu erau mulţumiţi cu ce pri­meau de la Buna.
În ziua de Crăciun, mă îmbrăca Buna fru­mos, şi indiferent de vre­me, mergeam la Bi­serică. Îşi lua şi ea că­batul (paltonul) ne­gru, cârpa cu dungă verde şi cizmele de piele pe care i le dădea cu box Bunu'. La Biserică se simţea Buna cel mai bine. Cânta toa­tă slujba şi, uneori, mai vărsa o lacrimă pentru dure­rile neştiute din sufletul ei.
De Anul Nou, ne uitam la televizor. Ce mai râdea Buna la scenete şi ce-i mai plă­ceau melodiile populare! Apoi, în prima zi, dan­sam amândouă, sub privirea atentă a lui Bunu', ca să ne meargă bine tot anul. Şi ce credeţi? Chiar ne mer­gea.
Aşa, încet, încet, vacanţa se termina, eu mă reîn­torceam acasă, la şcoală, iar Buna şi Bunu' rămâ­neau cu dorurile...

***

E toamnă afară, iar mie mi-e dor de Buna mea... Nu mai sunt copil şi nu mai am nici vacanţe... Buna nu mai e, de doi ani, Bunul, de peste 10. Căsuţa Bunii încă este, dar acum e "modernă", iar eu nu-i mai simt mirosul de altădată şi nu o găsesc pe Buna în odă­ile ei... "Unde eşti, copi­lărie, cu bu­nicii mei cu tot?"... Şi-mi răspund tot eu: în su­fletul meu, în mintea mea, în gândurile mele, în amin­tirile mele. Când pun capul pe pernă, visez ade­seori că sunt în căsuţa Bunei, cu ea, cu Bunul, şi miroase a pită prăjită, a cârnaţ, a cozo­naci şi e atât de cald şi de bine, încât nici nu vreau să mă mai trezesc! Te iubesc, Bu­na! Te iubesc, Bunu'! Mulţumesc pentru vacan­ţele adevărate ce mi le-aţi oferit, pentru dra­gostea aia mare, cât un soare de vară, pentru toate zilele fericite petrecute cu voi. Mulţumesc!
Cu mult, mult drag,
LAVINIA - Arad

Clopotele din grajd

Peste satul meu din Munţii Apuseni cad frunze ruginii de toamnă. Câte un vânt rece le aduce de la pă­dure, risipindu-le peste tot. Sunt case, curţi, unde frunzele se aşează în vo­ie şi rămân acolo ne­miş­cate, pentru că nu mai are cine le mătura. Multe gospodării sunt pustii, deoarece bătrânii au ple­cat pe un drum fără în­toarcere, iar tinerii au lu­at drumul pribegiei spre alte locuri mai dar­nice.
Aşa au fost şi vecinii mei, oameni gospodari, cu mare dragoste de pă­mânt, de animale. De-a lungul anilor, i-am văzut muncind din greu, pentru a-şi creşte fetele, a le da la şcoli, până au ajuns să-şi găsească locuri de mun­că la oraş. Dar tim­pul a trecut, vecinii mei purtau tot mai greu urma timpului trecut: puterile erau mai slabe, iar tâm­plele mai ninse.
Dar, Doamne, ce mult munceau! Toate animalele din bătătura lor erau mângâiate, alintate: vacile, găinile, câi­nele şi pisica.
Dar au venit zile grele pentru ei: s-au îm­bol­năvit. Prin luna aprilie, a plecat pe drumul fără întoar­cere vecina, iar în urma ei s-a aşezat peste bătătură o jale grea. Au plecat din bătătură vacile, găinile. Vecinul nos­tru a rămas singur. Ce lacrimi grele am văzut în ochii lui, când m-a chemat să-mi arate grajdul gol, în care mai păstrase doar clopotele vitelor... Ele nu aveau însă să mai sune vreodată. Spunea că vai de casa unde nu se aude cocoş cântând şi câine lătrând.
Din când în când, vecinul era dus la spital de fe­tele lui, iar câinele a fost dat unui om de la marginea satului. Într-o seară de vineri, vecinul s-a-ntors acasă, dar în bătătura lui n-a mai găsit decât pisica.
Doamne, ce plâns dureros l-a apucat! Şi-a privit graj­dul, coasa ruginită şi-a plecat hohotind spre pat.
Peste câteva ore, a aflat tot satul, prin sunetul clo­po­tului de la biserică, că vecinul meu şi-a în­cheiat socotelile cu lumea aceasta.
În ziua înmormân­tă­rii, de dimineaţă, am vă­zut dând târcoale curţii câinele. Cum a ştiut el să vină la acest eveniment? A intrat încetişor în fos­tul lui coteţ, şi-a aşe­zat botul pe labe şi a asistat tăcut la tot ce a urmat. După înmormântare, cău­ta mereu în toate păr­ţile, pri­vind nedumerit. Şi toţi au plecat, în afară de biata pisică, stăpâna tris­tă a ogră­zii pustii. Ea merge şi-acu­ma la cimitir, se roteşte, caută, ca­ută ceva, o voce care nu-i mai răspunde.
Întâmplarea a­ceas­­ta a părăsirii bă­tăturii ve­ci­nu­lui meu se re­petă de mul­te ori în satul a­cesta, unde ră­mân case părăsite şi coasele ru­ginite.
Şi cad frunze, şi cad mereu, până în­tr-o zi, când fulgii mari vor acoperi toa­te văile şi culmile Mun­­ţilor Apu­seni.
Doamne, dacă pu­ri­tatea albului zăpezii ar aduce cu el şi ceva bun pentru aceste minunate locuri aflate pe Arie­şul Mic, pentru a face via­ţa moţilor mai uşoară, pen­tru ca aceste locuri de vis să nu rămână pustii!
Înv. MINERVA TOADER
loc. Târsa, com. Avram Iancu, jud. Alba

Calendarul pădurii

La baza unui munte se află aproape în­tot­dea­una o apă şi un drum. Începi să urci şi vezi pă­durea falnică de foioase, cu frunze căzătoare, mai puţin rezistente la vânturile de la mijlocul muntelui. Dar ce le pasă? La primăvară, vor înverzi din nou.
Apoi, încep pă­durile mari, de brazi, cu cetina lor veşnic verde, rezistente şi în­ţe­lepte, aidoma ce­lor trecuţi de pri­ma lor tinereţe, şi care râd, par­că, de suratele lor, foioase şi zvă­păiate, "vul­nera­bi­le" la venirea ier­nii.
Răşinoasele - mai înţelepte, mai imperturbabile - nu-şi mai dăruiesc coroana foliară pământului toamnei, ci se conservă pentru ele, se autoconservă şi, aidoma vieţii noastre de după maturitate, au energie din ce în ce mai puţină de risipit.
Foioasele "tinerele" îşi permit să-şi arunce an de an frunzişul în vânt: asta, pentru că sunt sigure că vine ea, pri­măvara, şi verdele crud! (Nu ştiu dacă aţi văzut vreo­dată pământul din cele două feluri de păduri. Uitaţi-vă mai atent şi nu cred că veţi uita prea curând bogăţia se­minţelor germinate din pădu­rile de foioase, şi nici sărăcia pămân­tului "acru" din umbra pădurilor de brad.)
În vârful muntelui sunt pajiştile alpine, date par­că de Dumnezeu pentru a te odihni după suişul greu al ANI­LOR-PĂDURE. Aceasta e odihna de dinain­tea Marii Că­lătorii în Împărăţia Cerurilor.
CARMEN-MIRELA PAVAL
ing. silvic - Buzău

Batista cu amintiri

Vântul aducea, de după Dealul Bădulesii, toam­na în sat. Adunată pe lângă casă, Bâta în­cepea să-mi spună poveşti. Eram pe atunci o fetiţă nedată la şcoală şi pe ea mi-o amintesc aşa cum a fost mereu. Pe cap purta bariş negru, înnodat în creşte­tul capului, cu mândria unei regine ce-şi poar­tă coroana cu diamante. Că­ma­şa albă, cu mâ­neci largi şi poale lungi. Din betelia vâlnicului îşi sumeţea că­maşa şi-i făcea sân. Acolo, în sânul cămeşei, purta Bâta batista cu amintiri. Am a­flat povestea ei adevărată într-o zi de primăvară, când frământa bra­doşii pentru ziua celor 44 de mu­cenici. De cu seară, cernea făina în căpistere şi o punea în ca­să, pe sobă, să fie uscată şi caldă a doua zi, când se apuca de fră­mântat. Ca să o ajut, ţineam de capătul căpisterii, ca să frământe coca bine, să fie bradoşii pufoşi şi buni. Cât fră­mânta, Bâta se jelea. Se jelea şi fră­mân­ta. Un singur nume înţelegeam: Stă­nică, copilul ei. Îmi era milă de ea şi, ca să nu mai plângă, o rugam să-mi spună o poveste adevărată. Şi povestea, şi eu as­cultam. A rămas văduvă cu patru copii mici, la 28 de ani. Şi era tare săracă, şi nu avea de nici unele. Muncea cu ziua pe la cei avuţi din sat, iar seara se întorcea cu un ciurel de făină sau mălai, strâns legat în şorţ. Câţiva codri de pâine îi ţinea strânşi, la piept, ca pe nişte decoraţii de eroi. Aşa şi-a hrănit şi a crescut co­piii. Ră­­nile palmelor şi le vindeca mângâind creş­tetul micuţi­lor ei. A trecut timpul, copiii au cres­cut mari. Au venit vre­­muri grele, dar mai rău, a venit războiul. Cei doi băieţi au plecat de lângă ea. După şapte ani, unul din ei s-a întors. Dar viaţa avea să-i ră­nească inima pentru totdeauna. Departe de ea şi de ţară, într-un amurg vine­ţiu de iarnă, cel de-al doilea fecior, sergentul Roman Stan plătea cu viaţa lui, apărându-şi patria. L-au găsit sub geana pădurii, cu privirea în cer, acoperit de man­taua zăpezii proas­păt ninse. Luase cu el cuvinte ne­rostite, spe­ranţa şi ziua de mâine. În locul băiatului, Bâta a pri­mit un petec de hâr­tie, pe care nu a ştiut nicio­dată să îl citească, şi o mână de pământ de la mormântul lui. Acestea erau amintirile Bâtei, ce le ţinea legate cu sfinţenie în batistă. Ziua le ţi­nea în sân, iar seara le punea sub căpătâiul de la cap. A plecat cu ele dincolo de timp.
Când frământa bradoşii, Bâta îşi dorea cu ar­doare un fir de miere, să-i ungă, şi nucă pisată, să-i tăvălească prin ea, dar era săracă, şi îi ungea cu apă îndulcită cu zahăr. După ce frământa, eu, cu pi­cioarele în opincile ta­tă­lui meu, dam fuga pe vale, la Călmăţui, să aduc trestie, să orneze Bâta cu ea bra­doşii. În trestia de pe mal îmi piteam copilăria...
Luna şi stelele cerului şi-au scuturat cu vremea argintul în părul meu. A venit rândul meu să frământ bradoşi. Frământ şi jelesc. Frământ şi îmi amintesc. În ja­lea mea, strig numele dragi mie: Păuna, Tu­dora, Traian. Ce păcat că n-a trăit Bâta să vadă câtă miere am adus şi câtă nucă am pi­sat! Cu picioarele în ghete fru­moa­se, de piele, am mers pe malul Căl­mă­­ţu­iu­lui, să iau trestie pentru ornat bra­doşii. Dar acolo am aflat că trestia şi copi­lăria mea, sătule de atâta aşteptare, ple­ca­seră în lume, după mine, să mă caute. Malul Căl­mă­ţuiului rămă­sese pustiu...
IOSIF GICA - Constanţa

Iarna ţăranilor mei

Ţăranii mei nu se pot îmbolnăvi decât toamna târziu, după ce au tras mustul şi au strâns recolta. Durerile lor parcă sunt mai păcătoase ca oricând, frecţiile cu ţuică sau hrean nu ajută cu nimic, vor să se mintă că e ceva trecător şi obţin doar grimase adânci de durere.
Copiii vin tot mai rar de la oraş. "Sărut mâna, tată, sărut mâna, mamă!", sună fals, nepoţii au cal­culator, nu mai ascultă poveşti cu "Neghiniţă", tim­pul curge aiurea, ţăranii mei sunt mai buimaci ca nicio­­dată.
Rotirea ciorilor în văzduh anunţă iarna ce va să vie. Urcându-se în autobuzul acoperit cu noroi uscat până la geamuri, ţăranii mei ajung la spitalul unde au mai fost acum mulţi ani, unde doctori mari i-au făcut bine şi le-au recomandat la plecare multă, mul­tă odihnă.
Sunt aceiaşi doctori, un pic mai bătrâni, un pic mai trişti, nu mai glumesc cu ţăranii care, într-un colţ de cabinet, pun cu grijă cea mai moţată găină din curte şi aşteaptă ne­răbdători pastila ce le va adu­ce sănătatea înapoi.
Într-unul din saloanele spitalului îşi aşază meti­cu­los pe noptieră sacoşa de plastic, cu un litru de lapte şi mere dulci, cu aromă palidă de fân, lângă iaurtul, bananele şi apa minerală a colegului de pat, om de la oraş, pe care poveştile ţăranilor mei, cu fron­tul, cu urşii şi lupii întâlniţi prin păduri, nu îl inte­resează, căscatul lui de plictiseală făcân­du-i să tacă sfioşi.
Ţăranii mei, cu cicatrici lăsate de plug şi de coasă, se sperie când văd acul seringii în mâinile asis­tentelor, grăbite să găsească o venă sau să schim­­be o perfuzie.
Noaptea, cerul oraşului nu are Ursa Mare. O fi din cauza fumului de la Combinat. Ţăranii mei ştiu însă că va cădea brumă, după direcţia vântului, după freamătul vrăbiilor. Ar vrea să comunice această sen­zaţională descoperire, dar se sperie, neştiind ce re­acţie vor avea colegii de salon, dacă vor fi deran­jaţi de la cititul ziarelor sau rezolvarea integra­melor. Se mulţumesc să lase pe pervazul ferestrei firimituri pentru vrăbii, sin­gurele făpturi cu care au încheiate tratate de pace de când sunt captivi în spital.
Apoi ţăranii mei pleacă acasă. Vine ziua cea mare a lăsării la vatră. Cu aceeaşi sacoşă de plastic în mână, ies pe uşa salonului, la fel de slabi şi la fel de bolnavi, însoţiţi de copii. Se miră de forfota mare din casă, de pre­zenţa notarului, a preotului, nu înţeleg nimic sau, poate, se fac că nu înţeleg... Şi aşteaptă iarna. Sau poate...
DANIEL TUDOR - loc. Strejnic, jud. Prahova