Vacanță la Buna
E toamnă, și mie mi-e dor de Buna... Școala e de vină că mă ține departe de ea. Dar într-un fel, bine că e toamnă, pentru că apoi vin iarna și vacanța, și merg din nou la Buna.
Și Buna suferă după mine. La fiecare sfârșit de vară stăm și plângem amândouă, de parcă e sfârșitul lumii: eu că plec, ea că rămâne fără mine. Apoi, ea își șterge ochii cu colțul zadiei și, îmbărbătându-se, îmi zice: "Las', puiuțul lu' Buna, că trece școala ș'apoi vine iar vacanța!". Dar pe mine, asta nu prea mă consolează.
E bine că e toamnă, că are și Buna încă de lucru. Trebuie să-și culeagă porumbul, să scoată țucuranii (sfecla) și să culeagă floarea-soarelui. Apoi trebuie să se mute din bucătăria de vară în casa mare. Își curăță dudele de funingine, își dă cu lunar șporul (soba) și-și aduce toate oalele și blidele pe stelajul din cameră. Știe Buna că după 15 octombrie vremea poate fi, uneori, tare câinoasă, așa că trebuie să se mute, pentru că în curând va trebui să facă focul zi de zi.
Camera Bunei mie mi se pare foarte mare. În mijloc, la geam, e o masă înaltă pe care se află televizorul. Amu, că vine iarna, are și Buna vreme să se uite la muzică populară și la știri.
De o parte și de alta sunt paturile cu tăblii de lemn mari. Când eram mai mică, dormeam pe niște "saltele" de paie, pe care Buna le aerisea toată vara, apoi, la începutul toamnei, schimba paiele vechi cu altele noi. Erau confortabile, chiar dacă se mai găsea câte-un pai "neascultător" care mă împungea. Dar acum, Buna are saltele ca domnii, de la fratele ei, avocatul de la oraș.
Pe perete stau peretarele colorate cu trandafiri roșii, de care Buna e foarte mândră. În stânga camerei tronează șporul care-i face ceva nervi Bunei. Mănâncă la lemne, dar căldura merge în pod. În dreapta camerei e dormeza, locul unde-mi petrec zilele molcome de vacanță și unde stau și-mi cos rochițele la păpuși, în timp ce Buna deretică.
***
Nu-i prea place Bunei iarna. E frig, e neauă și îi e frică de alunecuș. Când e polei, Buna e de-a dreptul speriată. Apoi fântâna cu roată din curte e mai mereu înghețată și Buna cu greu scoate apă din ea.
Totuși, e fericită Buna când se apropie vacanța de iarnă și vin sărbătorile, pentru că suntem iar împreună. Înainte de Crăciun cu o săptămână, tăiem porcul. Nu-i place Bunei ziua asta, își face de lucru în grajd. (Poate, să nu audă guițăturile porcului.) Ofensiva e preluată de Bunu', care îi poartă grija henteșului (măcelarului), aducându-i des câte un păhărel de tărie. Acesta, însă, până nu termină treaba nu bea, așa că ce să facă Bunu' cu păhărelu'?... îl dă pe gât unul, apoi încă unul, și tot așa. Noroc că iarna, seara vine devreme.
Pentru mine însă e o zi plină de aventură, sunt și părinții și frații mei, unchii, străbunicii mei și vecinii. Se pun pe colinde și casa se umple de adierea Crăciunului. Zilele de iarnă tihnite și molcome sunt cele mai frumoase. Dimineața mă scol în miros de cârnaț proaspăt prăjit. Bunu', lângă șpor, îmi prăjește două felii mari de pită. Hâm, ce gust are pita prăjită pe foc! Uneori, Buna îmi face și bomboane cu nucă din zahăr ars. Mamă, ce bune sunt! Alteori face plăcinte cu varză și cu cartofi sau pancove (gogoși). Când are jumări, face pogăcele bune de tot, de ți se topesc în gură. Și-i mai plac Bunei și dovleacul copt sau merele coapte în cuptor. Bunătăți necuprinse, pe care mi le pune pe masă, imediat ce intru în casă și-i sar de gât. Daruri de bun venit.
Seara, când ne punem la somn, Buna stinge lumina, se închină și zice: "Doamne, ai știre de noi!" Nu prea înțeleg eu rugăciunea Bunei, dar știe ea ce zice! Pe tavan se văd cercuri mari de foc de la șpor. Le urmăresc o vreme, cum dansează pe tavan. Buna începe să pufăie, iar Bunu' să sforăie. Încet, încet, vine și Moș Ene pe la mine, așa că adorm fără griji, cuibărită la spatele Bunii.
Crăciunul era mult așteptat de noi. Cu 2-3 zile înainte, se scula Buna foarte dimineață și mergea la străbunica (mama ei), unde făcea colacii: 4 cu nucă, 3 cu scoacă (brânză dulce), 3 cu mac, 2 cu lecvar (magiun) și unul cu cacao, pentru mine. Tare-i mai plăcea Bunei să molfăie câte-o felie de colac în pat, seara, la culcare!
Apoi erau sarmalele, mari cât pumnul, pe care Buna le lega cu ață. Da, cu ață, așa zicea ea, să nu se spargă. Dar când începeau să fiarbă, ața tăia frunza, așa că sarmalele până la urmă tot se spărgeau. Nu lipsea leveșa (supa) cu tăiței lungi, făcuți chiar de Buna.
Aveam și un brăduț, pe care eu îl împodobeam cu beteală, și câteva bomboane, nu prea multe, pentru că venea fratele Bunei și le mânca pe toate, spre supărarea și ciuda ei.
Seara de Ajun așteptam colindătorii, niște țigănuși amărâți, care după ce că nu prea știau colinda, nu erau mulțumiți cu ce primeau de la Buna.
În ziua de Crăciun, mă îmbrăca Buna frumos, și indiferent de vreme, mergeam la Biserică. Își lua și ea căbatul (paltonul) negru, cârpa cu dungă verde și cizmele de piele pe care i le dădea cu box Bunu'. La Biserică se simțea Buna cel mai bine. Cânta toată slujba și, uneori, mai vărsa o lacrimă pentru durerile neștiute din sufletul ei.
De Anul Nou, ne uitam la televizor. Ce mai râdea Buna la scenete și ce-i mai plăceau melodiile populare! Apoi, în prima zi, dansam amândouă, sub privirea atentă a lui Bunu', ca să ne meargă bine tot anul. Și ce credeți? Chiar ne mergea.
Așa, încet, încet, vacanța se termina, eu mă reîntorceam acasă, la școală, iar Buna și Bunu' rămâneau cu dorurile...
***
E toamnă afară, iar mie mi-e dor de Buna mea... Nu mai sunt copil și nu mai am nici vacanțe... Buna nu mai e, de doi ani, Bunul, de peste 10. Căsuța Bunii încă este, dar acum e "modernă", iar eu nu-i mai simt mirosul de altădată și nu o găsesc pe Buna în odăile ei... "Unde ești, copilărie, cu bunicii mei cu tot?"... Și-mi răspund tot eu: în sufletul meu, în mintea mea, în gândurile mele, în amintirile mele. Când pun capul pe pernă, visez adeseori că sunt în căsuța Bunei, cu ea, cu Bunul, și miroase a pită prăjită, a cârnaț, a cozonaci și e atât de cald și de bine, încât nici nu vreau să mă mai trezesc! Te iubesc, Buna! Te iubesc, Bunu'! Mulțumesc pentru vacanțele adevărate ce mi le-ați oferit, pentru dragostea aia mare, cât un soare de vară, pentru toate zilele fericite petrecute cu voi. Mulțumesc!
Cu mult, mult drag,
LAVINIA - Arad
Clopotele din grajd
Peste satul meu din Munții Apuseni cad frunze ruginii de toamnă. Câte un vânt rece le aduce de la pădure, risipindu-le peste tot. Sunt case, curți, unde frunzele se așează în voie și rămân acolo nemișcate, pentru că nu mai are cine le mătura. Multe gospodării sunt pustii, deoarece bătrânii au plecat pe un drum fără întoarcere, iar tinerii au luat drumul pribegiei spre alte locuri mai darnice.
Așa au fost și vecinii mei, oameni gospodari, cu mare dragoste de pământ, de animale. De-a lungul anilor, i-am văzut muncind din greu, pentru a-și crește fetele, a le da la școli, până au ajuns să-și găsească locuri de muncă la oraș. Dar timpul a trecut, vecinii mei purtau tot mai greu urma timpului trecut: puterile erau mai slabe, iar tâmplele mai ninse.
Dar, Doamne, ce mult munceau! Toate animalele din bătătura lor erau mângâiate, alintate: vacile, găinile, câinele și pisica.
Dar au venit zile grele pentru ei: s-au îmbolnăvit. Prin luna aprilie, a plecat pe drumul fără întoarcere vecina, iar în urma ei s-a așezat peste bătătură o jale grea. Au plecat din bătătură vacile, găinile. Vecinul nostru a rămas singur. Ce lacrimi grele am văzut în ochii lui, când m-a chemat să-mi arate grajdul gol, în care mai păstrase doar clopotele vitelor... Ele nu aveau însă să mai sune vreodată. Spunea că vai de casa unde nu se aude cocoș cântând și câine lătrând.
Din când în când, vecinul era dus la spital de fetele lui, iar câinele a fost dat unui om de la marginea satului. Într-o seară de vineri, vecinul s-a-ntors acasă, dar în bătătura lui n-a mai găsit decât pisica.
Doamne, ce plâns dureros l-a apucat! Și-a privit grajdul, coasa ruginită și-a plecat hohotind spre pat.
Peste câteva ore, a aflat tot satul, prin sunetul clopotului de la biserică, că vecinul meu și-a încheiat socotelile cu lumea aceasta.
În ziua înmormântării, de dimineață, am văzut dând târcoale curții câinele. Cum a știut el să vină la acest eveniment? A intrat încetișor în fostul lui coteț, și-a așezat botul pe labe și a asistat tăcut la tot ce a urmat. După înmormântare, căuta mereu în toate părțile, privind nedumerit. Și toți au plecat, în afară de biata pisică, stăpâna tristă a ogrăzii pustii. Ea merge și-acuma la cimitir, se rotește, caută, caută ceva, o voce care nu-i mai răspunde.
Întâmplarea aceasta a părăsirii bătăturii vecinului meu se repetă de multe ori în satul acesta, unde rămân case părăsite și coasele ruginite.
Și cad frunze, și cad mereu, până într-o zi, când fulgii mari vor acoperi toate văile și culmile Munților Apuseni.
Doamne, dacă puritatea albului zăpezii ar aduce cu el și ceva bun pentru aceste minunate locuri aflate pe Arieșul Mic, pentru a face viața moților mai ușoară, pentru ca aceste locuri de vis să nu rămână pustii!
Înv. MINERVA TOADER
loc. Târsa, com. Avram Iancu, jud. Alba
Calendarul pădurii
La baza unui munte se află aproape întotdeauna o apă și un drum. Începi să urci și vezi pădurea falnică de foioase, cu frunze căzătoare, mai puțin rezistente la vânturile de la mijlocul muntelui. Dar ce le pasă? La primăvară, vor înverzi din nou.
Apoi, încep pădurile mari, de brazi, cu cetina lor veșnic verde, rezistente și înțelepte, aidoma celor trecuți de prima lor tinerețe, și care râd, parcă, de suratele lor, foioase și zvăpăiate, "vulnerabile" la venirea iernii.
Rășinoasele - mai înțelepte, mai imperturbabile - nu-și mai dăruiesc coroana foliară pământului toamnei, ci se conservă pentru ele, se autoconservă și, aidoma vieții noastre de după maturitate, au energie din ce în ce mai puțină de risipit.
Foioasele "tinerele" își permit să-și arunce an de an frunzișul în vânt: asta, pentru că sunt sigure că vine ea, primăvara, și verdele crud! (Nu știu dacă ați văzut vreodată pământul din cele două feluri de păduri. Uitați-vă mai atent și nu cred că veți uita prea curând bogăția semințelor germinate din pădurile de foioase, și nici sărăcia pământului "acru" din umbra pădurilor de brad.)
În vârful muntelui sunt pajiștile alpine, date parcă de Dumnezeu pentru a te odihni după suișul greu al ANILOR-PĂDURE. Aceasta e odihna de dinaintea Marii Călătorii în Împărăția Cerurilor.
CARMEN-MIRELA PAVAL
ing. silvic - Buzău
Batista cu amintiri
Vântul aducea, de după Dealul Bădulesii, toamna în sat. Adunată pe lângă casă, Bâta începea să-mi spună povești. Eram pe atunci o fetiță nedată la școală și pe ea mi-o amintesc așa cum a fost mereu. Pe cap purta bariș negru, înnodat în creștetul capului, cu mândria unei regine ce-și poartă coroana cu diamante. Cămașa albă, cu mâneci largi și poale lungi. Din betelia vâlnicului își sumețea cămașa și-i făcea sân. Acolo, în sânul cămeșei, purta Bâta batista cu amintiri. Am aflat povestea ei adevărată într-o zi de primăvară, când frământa bradoșii pentru ziua celor 44 de mucenici. De cu seară, cernea făina în căpistere și o punea în casă, pe sobă, să fie uscată și caldă a doua zi, când se apuca de frământat. Ca să o ajut, țineam de capătul căpisterii, ca să frământe coca bine, să fie bradoșii pufoși și buni. Cât frământa, Bâta se jelea. Se jelea și frământa. Un singur nume înțelegeam: Stănică, copilul ei. Îmi era milă de ea și, ca să nu mai plângă, o rugam să-mi spună o poveste adevărată. Și povestea, și eu ascultam. A rămas văduvă cu patru copii mici, la 28 de ani. Și era tare săracă, și nu avea de nici unele. Muncea cu ziua pe la cei avuți din sat, iar seara se întorcea cu un ciurel de făină sau mălai, strâns legat în șorț. Câțiva codri de pâine îi ținea strânși, la piept, ca pe niște decorații de eroi. Așa și-a hrănit și a crescut copiii. Rănile palmelor și le vindeca mângâind creștetul micuților ei. A trecut timpul, copiii au crescut mari. Au venit vremuri grele, dar mai rău, a venit războiul. Cei doi băieți au plecat de lângă ea. După șapte ani, unul din ei s-a întors. Dar viața avea să-i rănească inima pentru totdeauna. Departe de ea și de țară, într-un amurg vinețiu de iarnă, cel de-al doilea fecior, sergentul Roman Stan plătea cu viața lui, apărându-și patria. L-au găsit sub geana pădurii, cu privirea în cer, acoperit de mantaua zăpezii proaspăt ninse. Luase cu el cuvinte nerostite, speranța și ziua de mâine. În locul băiatului, Bâta a primit un petec de hârtie, pe care nu a știut niciodată să îl citească, și o mână de pământ de la mormântul lui. Acestea erau amintirile Bâtei, ce le ținea legate cu sfințenie în batistă. Ziua le ținea în sân, iar seara le punea sub căpătâiul de la cap. A plecat cu ele dincolo de timp.
Când frământa bradoșii, Bâta își dorea cu ardoare un fir de miere, să-i ungă, și nucă pisată, să-i tăvălească prin ea, dar era săracă, și îi ungea cu apă îndulcită cu zahăr. După ce frământa, eu, cu picioarele în opincile tatălui meu, dam fuga pe vale, la Călmățui, să aduc trestie, să orneze Bâta cu ea bradoșii. În trestia de pe mal îmi piteam copilăria...
Luna și stelele cerului și-au scuturat cu vremea argintul în părul meu. A venit rândul meu să frământ bradoși. Frământ și jelesc. Frământ și îmi amintesc. În jalea mea, strig numele dragi mie: Păuna, Tudora, Traian. Ce păcat că n-a trăit Bâta să vadă câtă miere am adus și câtă nucă am pisat! Cu picioarele în ghete frumoase, de piele, am mers pe malul Călmățuiului, să iau trestie pentru ornat bradoșii. Dar acolo am aflat că trestia și copilăria mea, sătule de atâta așteptare, plecaseră în lume, după mine, să mă caute. Malul Călmățuiului rămăsese pustiu...
IOSIF GICA - Constanța
Iarna țăranilor mei
Țăranii mei nu se pot îmbolnăvi decât toamna târziu, după ce au tras mustul și au strâns recolta. Durerile lor parcă sunt mai păcătoase ca oricând, frecțiile cu țuică sau hrean nu ajută cu nimic, vor să se mintă că e ceva trecător și obțin doar grimase adânci de durere.
Copiii vin tot mai rar de la oraș. "Sărut mâna, tată, sărut mâna, mamă!", sună fals, nepoții au calculator, nu mai ascultă povești cu "Neghiniță", timpul curge aiurea, țăranii mei sunt mai buimaci ca niciodată.
Rotirea ciorilor în văzduh anunță iarna ce va să vie. Urcându-se în autobuzul acoperit cu noroi uscat până la geamuri, țăranii mei ajung la spitalul unde au mai fost acum mulți ani, unde doctori mari i-au făcut bine și le-au recomandat la plecare multă, multă odihnă.
Sunt aceiași doctori, un pic mai bătrâni, un pic mai triști, nu mai glumesc cu țăranii care, într-un colț de cabinet, pun cu grijă cea mai moțată găină din curte și așteaptă nerăbdători pastila ce le va aduce sănătatea înapoi.
Într-unul din saloanele spitalului își așază meticulos pe noptieră sacoșa de plastic, cu un litru de lapte și mere dulci, cu aromă palidă de fân, lângă iaurtul, bananele și apa minerală a colegului de pat, om de la oraș, pe care poveștile țăranilor mei, cu frontul, cu urșii și lupii întâlniți prin păduri, nu îl interesează, căscatul lui de plictiseală făcându-i să tacă sfioși.
Țăranii mei, cu cicatrici lăsate de plug și de coasă, se sperie când văd acul seringii în mâinile asistentelor, grăbite să găsească o venă sau să schimbe o perfuzie.
Noaptea, cerul orașului nu are Ursa Mare. O fi din cauza fumului de la Combinat. Țăranii mei știu însă că va cădea brumă, după direcția vântului, după freamătul vrăbiilor. Ar vrea să comunice această senzațională descoperire, dar se sperie, neștiind ce reacție vor avea colegii de salon, dacă vor fi deranjați de la cititul ziarelor sau rezolvarea integramelor. Se mulțumesc să lase pe pervazul ferestrei firimituri pentru vrăbii, singurele făpturi cu care au încheiate tratate de pace de când sunt captivi în spital.
Apoi țăranii mei pleacă acasă. Vine ziua cea mare a lăsării la vatră. Cu aceeași sacoșă de plastic în mână, ies pe ușa salonului, la fel de slabi și la fel de bolnavi, însoțiți de copii. Se miră de forfota mare din casă, de prezența notarului, a preotului, nu înțeleg nimic sau, poate, se fac că nu înțeleg... Și așteaptă iarna. Sau poate...
DANIEL TUDOR - loc. Strejnic, jud. Prahova