Oaspeţi din lumea de dincolo

- Fascinată de OZN-uri, lumea aşteaptă debarcarea extratereştrilor. În vremea asta, vizitatori din lumea de dincolo sunt văzuţi frecvent pe Pământ -

Vreme de secole, cultura occidentală a fost con­diţionată de un punct de vedere ma­te­rialist, care considera universul ca o ma­şi­nă gigan­tică, alcătuită din lucruri moarte. Recent, ştiinţa a făcut descoperiri care revoluţionează viziunea asu­pra lumii, deschizând perspective noi atât asupra noastră, ca indivizi, cât şi asupra naturii cosmosului în care trăim. Fi­zica cuantică a do­ve­dit că ma­teria, aşa cum o cu­noaş­tem noi, nu există în rea­litate, că ea este - după cum o definea Einstein - "o formă con­densată de energie". Se pu­ne, în mod firesc, între­ba­rea: dacă ma­te­ria nu mai este materială, nu e ridicol, oare, să ape­­lăm la ma­terialism, pentru a nega fapte supra­na­turale, care există, dar pe care nu le putem ex­plica cu raţiunea noas­tră carteziană? Astro­fi­zi­cia­nul englez V.A. Firs­toff, membru al Societăţii Regale de Ştiinţe, spune tex­tual, în lucrarea sa "Life, Mind and Galaxy": "Să afirmi doar existenţa materiei, excluzând-o pe cea a spiritului, este cea mai ilogică dintre atitudini, străină complet de descoperirile fizicii moderne, care do­vedesc că nu există materie, în sensul strict al cu­vân­tului".
"Dacă aş mai avea o viaţă", spunea Freud, "aş con­sacra-o studiului ocultismului, mai degrabă decât psihanalizei." Să urmărim împre­ună câ­teva întâmplări legate de unul dintre cele mai tul­bu­rătoare capitole ale pa­ra­psi­hologiei: apariţiile din lu­mea de din­colo. Ele au fost selectate şi incluse în cărţi tipărite re­cent, sem­nate de cercetători şi savanţi de renume inter­na­ţional.

Un musafir în bucătărie

Să începem cu o încercare de definiţie: ce se înţe­lege prin "apariţii din lumea de dincolo"? Suma ex­pe­rien­ţelor trăite de diferite persoane lasă să se în­ţeleagă că este vorba despre anumite "prezenţe", "ma­­nifestări" de natură "eterică", având o vagă consti­­tuţie fizică, de formă uma­nă sau animală. Există şi martori care spun că au atins o astfel de apariţie, având senza­ţia că au simţit ceva "viu". Cele mai convingătoare dovezi legate de aceste manifestări îi aparţin unui doctor în psi­ho­logie, Julian Burton, care a realizat o anchetă ştiin­ţifică cu acest subiect. La în­ceput, ches­tio­narele sale au fost trimise la câteva institute ame­­ri­cane de cercetare extrasen­zo­rială din Los Angeles. Între­bă­rile adresate erau strict limitate la numirea unor eventuale con­tacte cu persoane din lumea de dincolo. Pentru că numărul răspunsurilor afir­mative a fost uriaş - peste 75% din totalul subi­ecţilor -, Burton a bănuit că parti­ci­panţii la anchetă, ei înşişi cer­cetători în domeniul psi­ho­logiei, fuseseră influenţaţi de interesul lor pentru lu­mea de dincolo. Atunci a mai expediat un rând de chestionare, de data asta pe adresa unor universităţi cu profil rea­list. Răspunsurile au de­păşit din nou pro­cen­tul de 50%, deşi subiecţii erau viitori ingineri şi tehni­cieni. Încu­ra­jat de efectul demersului său, psihologul en­glez a alcă­tuit peste 2000 de dosare, continuându-şi munca în Ca­li­fornia şi în Illinois.
Interesul lui Burton pentru parapsihologie a apărut într-o împrejurare dramatică, legată de decesul mamei sale la numai 50 de ani. Foarte afectat de dispariţia ei - murise brutal, într-un accident de maşină -, la şase luni de la moarte, a văzut-o brusc în bucătăria aparta­men­tu­lui. "Era într-o seară de septembrie şi aveam mu­safiri. Tăiam un ananas în bucătărie, când am auzit în spatele meu nişte paşi. Am crezut că este soţia mea. M-am întors să o întreb unde pusese salatiera, dar în faţa mea stătea mama. Era vizibilă, pă­rea mult mai tâ­nă­ră decât în momentul mor­ţii. Purta un taior albastru deschis, cu un gu­ler din blană, pe care nu-l văzusem niciodată pe ea. Încet, încet, silueta a dis­părut. A doua zi, i-am telefonat surorii mele, pentru a-i po­vesti întâm­plarea. A im­pre­sio­nat-o puternic şi a început să plângă în hohote, între­bân­du-se de ce nu i se arătase şi ei. Când i-am po­ves­tit cum era îmbrăcată, a rămas, pur şi simplu, încremenită, spu­nân­du-mi că, înainte cu o săp­tă­mână de accident, fuse­seră la cumpărături amân­două şi mama încercase taio­rul acela, pe care ar fi dorit să şi-l cumpere. Din păcate, era de firmă şi costa mult prea mult."
La vremea aceea, Julian Burton avea 31 de ani şi, cu toate că preda psi­hologia la un co­legiu, s-a întors la uni­versitate, pentru a-şi da doctoratul pe o temă extra­sen­zorială. "Apariţia mamei mi-a dat ideea tezei de doc­torat. Pre­sim­ţeam că sunt o mulţime de oameni care trăi­seră experienţe similare cu a mea. Chiar dacă cerce­tă­rile pe care le întreprind în prezent mi-au oprit ascen­siu­nea în ierarhia profesorală, sunt sigur că efortul meu va fi răs­­plă­tit. Cele două mii de cazuri înregis­tra­te, cu cele mai pertinente metode de anchetă, că­rora li se vor adău­ga, în curând, încă o mie, reprezintă o bază de cercetare con­­cretă, care va trebui luată în se­rios."

Băiatul cu guler de marinar

O lucrare de bază privind feno­menul apariţiilor din lumea de dincolo este cartea psihologului englez An­drew MacKenzie, intitulată "Invizibilul şi vi­zibilul". Printre nu­­meroase relatări inserate în ea, se află şi aceea a unei pro­fesoare din Essex, care a deve­nit mai târziu scena­riul unui serial de televiziune de mare succes. D-na Judy Miles, în vârstă de 34 de ani, parti­ci­pase la o petrecere de botez în familie, unde a remarcat un copil de o frumuseţe aparte, pe care nu-l mai văzuse ni­cio­dată până atunci. "Avea ochi albaştri, un chip zâm­bitor, purta pantaloni lungi şi o cămaşă cu guler în stil marinar. Alerga printre ceilalţi copii, care devorau por­ţii uriaşe de prăjituri, fără să mănânce nimic. Nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu părea să-l observe. L-am scăpat din vedere, dar, când ne-am luat cu toţii la reve­dere, am observat că băiatul nu mai era. A doua zi", po­ves­teşte mai departe d-na Miles, "mi-am amin­tit de el şi am întrebat-o pe fiica mea, în vârstă de 9 ani, dacă ştia cine era băieţelul acela ciu­dat. Nu-l văzuse! Niciunul dintre copiii cu care alergase prin casă nu semă­na cu descrie­rea mea! În seara aceleiaşi zile, o invita­sem la noi la masă pe prietena mea, căreia îi fu­se­sem musafiri la botez. Am în­tre­bat-o şi pe ea cine era bă­ie­ţelul îm­bră­cat în cămaşă de ma­rinar. Du­pă o clipă de tă­ce­re profun­dă, m-a întrebat: «A­vea ochi al­baş­tri şi un chip zâmbitor?». Am confir­mat. Surprinsă - e­ram prima per­soană care vă­zuse ceea ce nu­mai ea, din întreaga fa­­mi­lie, izbutise să vadă - mi-a spus că, de când locuia în casa aceea, îl văzuse tot tim­pul pe băieţel. Când a apă­rut prima dată, în­dreptându-se spre scara ce urca la etaj, a crezut că e un copil de pe stra­dă. Dar uşa de la intrare era închisă, iar când a urcat după el, copilul nu mai era. Venea întotdeauna când ea era sin­­gură în casă sau când fiii ei se jucau în camerele de sus. Nu spunea nimic, dar prezenţa lui era se­si­zabilă, în sensul că putea, de exemplu, să-i audă paşii pe coridor, în vreme ce ea gătea la bucătărie. Într-o zi, l-a au­zit pe fiul ei cel mai mic, în vârstă de patru ani, vorbind în camera lui. Când a cobo­rât, i-a spus că vorbise cu băiatul cu guler de marinar, care venea să se joace cu el.
Vreme de şase ani, apariţiile acestea s-au repetat de vreo douăsprezece ori, până când locatarii casei de pe Amyand Road nr. 10 s-au mutat. În timpul pre­gătirii baga­jelor, co­pi­lul cu ochi albaştri fugea de colo colo prin casă, neli­niştit. Apoi, locuinţa a rămas neocu­pată vre­me de zece ani, după care a fost de­molată, pe locul ei ridi­cându-se un su­permarket."
Nu s-a aflat niciodată cine era băiatul cu chip de înger. Primii proprietari, care construiseră casa, nu avu­seseră copii, iar veşmintele băiatului erau cu mult prea moderne, ca să fi trăit aici într-un secol trecut. Cazul ilus­trează cum nu se poate mai bine faptul că nu toată lumea poate să vadă apariţiile din lumea de dincolo, ci numai anu­mite persoane, alese nu se ştie pe ce criterii şi, mai ales, copiii mici.

Femeia din lift

Una dintre cele mai im­presio­nante apariţii con­tem­porane este relatată de dr. Elisabeth Kubler Ross, în cartea ei "Moartea este un răsărit de soare". Me­dic anes­tezist într-un spital de urgenţă american, a fost pri­mul spe­cialist care a stu­diat feno­me­nele legate de apro­pie­rea morţii, în­soţind mii de muri­bunzi în călă­toria lor către pragul dintre lumi. Într-o zi, pe când urca cu liftul la sala de curs a univer­sităţii unde lucra ca pro­fesor-invitat, Elisabeth Kubler Ross a observat o fe­meie. Se uita fix la ea şi zâmbea. Ului­tă, doctoriţa şi-a dat sea­ma că are în faţă pe una dintre fostele sale paciente de la ur­genţă, care mu­rise în urmă cu un an. Apariţia era vaporoasă, dar nu transparentă, nu se ve­dea prin ea. "Dr. Ross - i s-a adresat femeia cu o voce clară - ier­taţi-mă, dar a tre­buit să revin. Îmi per­miteţi să vă în­so­ţesc până acasă? Vă aştept până ter­mi­naţi seminarul."
"Sunt medic cu două specializări", comentează în­tâm­plarea, în carte, dr. Elisabeth Ross. "Psihiatru şi anes­tezist. Am lucrat multă vre­me cu bolnavi schi­zo­frenici şi îi iubesc. Când îmi descriu halucinaţiile lor vizuale, le răs­pund: «Ştiu, vedeţi o fecioară pe perete. Dar eu n-o pot ve­dea». Acum, îmi spuneam aceleaşi lucruri şi mie: «Elisa­beth, tu ştii că vezi aceas­tă moartă în faţa ta. Dar nu poate să fie ade­vă­rat».
În timpul drumului cu maşina până acasă, mă în­trebam dacă ceea ce se întâmplă este posibil. Îmi repe­tam: «Sunt prea obosită. Am nevoie de o vacanţă. Tre­buie să ating această arătare ca să văd dacă există cu ade­vărat»."
Dr. Ross a întins mâna către femeie, să vadă dacă la atingere ea se va risipi. I-a atins pielea, ca să vadă dacă e caldă sau rece. "A fost cea mai teribilă ex­pe­rienţă din viaţa mea", spune ea. "Când am ajuns la uşa locuinţei mele, a des­chis-o ca şi când eu aş fi fost invitata ei. Cu o delicateţe irezistibilă, mi s-a adre­sat: «Dr. Ross, a tre­buit să vin de pe lu­mea de dincolo, pentru două motive: mai întâi, ca să vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi fă­cut pentru mine înainte de a muri. Dar adevăratul mo­tiv al prezenţei mele aici este o rugăminte: nu abando­naţi cer­ce­ta­rea dvs. asupra morţii, nu acum». O pri­veam, spunându-mi întruna că nu este adevărat. Îmi amin­tisem şi numele: fe­meia din faţa mea se numea Eva Schwarz, murise şi fusese îngropată în urmă cu un an. În plus, eu nu credeam în vedenii şi apariţii din lumea de dincolo."
Ca să se convingă că nu visează, Elisabeth Ross a atins câteva obiecte familiare de pe birou. A pipăit lem­nul mesei, scaunul pe care şedea. Toate erau con­crete, prezente, nu visa. Musafira bizară a întrebat-o atunci dacă ştia cum îl poate găsi pe preotul care o împărtăşise înainte de moarte, în camera de spital. Omul de ştiinţă care era dr. Ross a avut atunci o tresărire de luciditate. "Preotul locuieşte în prezent la Urbana. Ar fi fericit să primească de la dvs. câteva cuvinte în scris. Uitaţi un creion şi-o hârtie." Apa­riţia a luat ustensilele, notând câteva litere pe coala de hârtie imaculată: Eva Schwarz. "Bineînţeles - spune Elizabeth Ross - am păstrat hâr­tia aceea ca pe-o comoară. Nu i-am putut împăr­tăşi ni­mă­nui experienţa mea atât de teri­fiantă, dar hârtia aceea am pus-o într-o ramă şi o ţin la mine în birou."
"Cazul Schwarz (cum e numit în lite­ratura de spe­cia­litate) e considerat drept deosebit de interesant, pen­tru că a fost raportat de un medic de reputaţie inter­na­ţională şi, mai ales, pentru că apariţia a lăsat o dovadă ma­terială despre re­ve­nirea ei pe pământ. Un fapt excep­ţio­nal!"
În mod evident, când oamenii au parte de asemenea întâmplări, spiritele poziti­viste îi consideră "detracaţi" sau "ne­buni". Din cau­za asta, majoritatea lor pre­feră să tacă şi nu vorbesc decât cu oameni de în­cre­dere, de obicei persoane care au trăit acelaşi tip de experienţă.
"Aţi fost vreodată în contact cu o persoană dece­dată?", şi-a între­bat cititorii, revista americană "Na­tio­nal Opinion Research Cen­ter", de la Universitatea din Chi­cago. 27% dintre persoanele inter­vievate au răs­puns afirmativ. Când s-au adăugat şi răspunsurile unor persoane văduve, eşantionul a crescut la 51%. Reluat recent, studiul a demonstrat că şi 38% dintre adolescenţi avuseseră acest gen de experienţe...

Locatara din cimitirul Père Lachaise

Alexandra Cazorla este un medium superdotat în psihometrie. Când atinge un obiect, intră în contact cu cei cărora le-a aparţinut. Ea consultă numeroase per­soane, dornice să descopere fapte uitate, nere­zolvate în trecut. Într-o zi, a primit vizita unei femei, care se pro­gramase prin secretară, fără a-şi lăsa nu­mele. Era o femeie tânără, dar ciudată, pe care Alexandra îşi amin­tea că o mai în­tâlnise la un festival de clarviziune or­ga­nizat la Cannes. O izbise atunci, prin compor­ta­mentul ei cam bizar şi părul negru şi foarte lung. Venise îm­bră­cată în negru, cu rochie lungă şi mănuşi din dantelă. I se adresase Ale­xandrei, spunându-i: "Vă căutam!". Având în vedere că era luna iulie şi foarte cald, ţinuta femeii era cel puţin insolită, dar şi mai surprinzător era mirosul puternic de naftalină pe care îl răspândea. La un moment dat, cineva îi oferise un pahar cu apă, iar ea refuzase, spunând: "Nu beau niciodată" şi dispăruse în mul­ţime, după ce o aver­tizase pe Alexandra că o va cău­ta. Şi iat-o, acum, pe scaunul din birou: cu aceeaşi fustă până-n pământ şi cu aceleaşi mănuşi de dantelă. "Era palidă, subţire, aproape diafană, cu părul lung care îi cobora către talie. Aveam impresia că e plată, că nu are relief. Vorbea sacadat, cu o voce metalică şi stridentă. Se plângea de faptul că mama ei nu voia să-i recunoas­că talentul de muziciană. Şi-a deschis poşeta din care a scos câteva partituri rupte şi îngălbenite. Chipul ei nu avea nici un fel de expresie, niciun pic de surâs. Sim­ţeam că trăise o dramă. Pri­virea mi-a fost atrasă de un şal de mătase, pe care îl purta înfăşurat la gât. «Am fost strangulată», a spus. Din ce în ce mai stupefiată, am întrebat-o unde locuieşte. «În cimitirul Père Lachaise», mi-a răspuns. «În împrejurimi, vreţi să spu­neţi!». «Ba tocmai în cimitir», a insistat. Apoi mi-a spus un număr de alee din cimitir. Am sim­ţit că mă trece un fior. Când între­vederea s-a terminat, a scos din gean­tă o monedă mică, pe care mi-a întins-o. Am avut sen­­timentul că este singurul ban pe care-l avea. Era o piesă de argint fran­ţuzească, cum nu mai văzusem până atunci. Tulbu­rată, n-am mai avut curaj să-i vorbesc şi am acompa­niat-o până la uşă. A refuzat însă să meargă în faţa mea. Îi simţeam prezenţa în spate, deloc agrea­bilă! Când am ajuns, în fine, la uşă şi am deschis, pentru a o lăsa să trea­că în ante­ca­mera unde se afla secretara, fe­meia în negru dis­păruse! Am păstrat moneda. E datată 1880. O ţin în­tr-o cutie, încuiată, dar n-o ating ni­ciodată, de teamă să nu vină apariţia înapoi."

Doctorul Moody şi oglinzile

Oglinzile şi celelalte suprafeţe reflec­tori­zante par să faciliteze fenomenul apari­ţiilor. Vechii greci şi egipteni le foloseau cu succes pentru a ghici viitorul. Inspirân­du-se din "psychomanteum"-ul grecilor, doc­­torul Ray­mond Moody, autorul cele­brului best-seller "Viaţa de după viaţă" (tra­dus şi în limba ro­mâ­nă), a ela­borat un sistem de vizi­uni prin intermediul oglin­zilor, care faci­lita întâlnirea cu membrii de fa­milie decedaţi. Printre numeroasele expe­ri­mente orga­ni­zate de către celebrul profesor, există unele de-a drep­tul stupefiante, trăite în colectiv, alături de stu­denţii şi de colegii săi, profesori universitari. În căr­ţile sale, dr. Moody afirmă că aceste întâlniri erau trăite ca nişte eve­ni­mente reale, şi nu drept ceva ţinând de imaginar. "Toţi subiecţii care au par­ticipat la experienţe mi-au con­­fir­mat că aceste întâlniri erau per­fect reale şi că sim­ţiseră pre­zen­ţa reală a celor care îi pă­ră­siseră în urma unor de­ce­se. În cincispre­zece la sută din cazuri, su­biecţii au au­zit chiar şi vo­cea de­func­ţilor, o voce per­fect audi­bilă. În unele ca­zuri, comu­ni­carea s-a pro­dus prin te­le­patie. Ray­mond Moody notează: "Două­zeci şi cinci la sută din­­tre cei care doreau să revadă un defunct nu l-au vă­zut decât după în­toar­cerea aca­să. Se pare că reu­şita expe­ri­men­tului depinde de in­ten­sitatea puterii de evocare ima­gi­nativă şi de emoţia celui care îşi chea­mă la întâlnire un mort iubit, a cărui me­mo­rie e celebrată constant".