SABINA FATI - "Jurnalismul a rămas viaţa mea, chiar dacă nu mai sunt chiar atât de implicată emoţional"

A călătorit trei luni, a străbătut zece ţări şi a stat de vorbă cu vreo sută de oameni. Din poveştile lor împletite cu tot ce a văzut, simţit şi înţeles, Sabina Fati a scris o carte. "Singură pe Drumul Mătăsii" e în­cer­ca­rea ambiţioasă de a reface un traseu celebru al lumii de odinioară, primul care a reuşit să lege Orientul de Occident. În spatele paginilor re­mar­cabil scrise, se ascunde însă un om pasionat de politică, diplomaţie şi relaţii internaţionale. Un jurnalist de excepţie, care de mai bine de două decenii demonstrează că poţi sta în linia întâi a presei din România fără compromisuri şi fără a servi intereselor nimănui.

Destinul Sabinei

- Dacă nu aş şti cine eşti şi m-aş lua doar după numele tău, aş putea paria că nu eşti româncă. Ai un nume rar. De unde îţi tragi rădăcinile, Sabina ?

- Încă încerc să aflu şi eu originea numelui meu. Fatih în turcă înseamnă imperial. Am o latură a familiei care se trage din Istanbul, din fanarioţii care au venit pe teritoriul românesc. Dar culmea e că nu ei ne-au dat numele, ci un bunic cu origini în Ardeal, din cealaltă ramură a familiei mele. În latină, fati e genitivul de la fatum, care înseamnă soartă, destin. Sabina Fati e destinul Sabinei.

- Simţi că odată cu numele ai primit şi un destin special ?

- Nu ştiu, dar mă simt mult mai legată de partea aceea a familiei care vine din Fanar, de strămoşii mei greci, comercianţi şi călători. Mi-ar plăcea să cred că profilul meu e grecesc, deşi nu e. (râde) Mi-ar plăcea să am aceeaşi abilitate pentru limbi străine cum aveau ei, dar nu am. Străbunicul meu încă mai ştia greacă, turcă, bulgară, rusă, franceză, germană. Era diplomat, dar se trăgea dintr-o familie de co­mer­cianţi: turcii îi foloseau adesea pe grecii din Fanar ca diplomaţi, aveau nevoie de oameni flexibili, con­vingători, buni negociatori, care puteau transmite mesaje. Cred însă că am moştenit de la ei mobilitatea. Nu-mi place să stau pe loc. Mă mişc de fiecare dată când mi se dă ocazia. Iar dacă nu mi se oferă, îmi creez singură con­­diţiile.

Singură pe Drumul Mătăsii

- A fost şi cazul călătoriei tale pe Drumul Mătăsii, în urma căreia ai scris o carte, apărută la Editura Humanitas. Ce te-a fă­cut să iei o asemenea hotă­râre? A fost o călătorie iniţiatică sau una pur jurnalistică?

- A fost şi una, şi alta. Iniţial, a fost un proiect geopolitic, pe care l-am făcut cu "Freedom House" şi care a fost finanţat de "Black Sea Trust", German Marshall Fund. Se vorbeşte mult în marile capitale ale lumii, despre un Nou Drum al Mătăsii, cu po­tenţial energetic, economic, dar şi de democratizare a unei re­giuni care leagă China de Europa. Am plecat să aflu şi să înţeleg dacă acest drum s-ar putea re­des­chide.

- Dar ce mai înseamnă Dru­mul Mătăsii azi ? A mai rămas ceva din drumul de odinioară, pe care veneau mătăsurile, pietrele preţioase şi celelalte mărfuri scumpe din Orient?

- Nu e vorba de un singur drum, ci de zeci de artere comerciale, care legau încă din antichitatea timpurie, China şi Occidentul. Pe ele circulau nu doar mărfuri, ci şi idei şi obiceiuri. A fost prima formă de globalizare, într-o vreme în care nu existau atâtea graniţe, şi a fost ocrotit de toate căpeteniile vremii, pentru că pe el veneau nu doar mărfurile, ci şi civilizaţia. Acum, varianta principală a acestui drum, care o ia spre Siria şi apoi spre Mediterana, e blocată de graniţe şi de conflicte armate.

- Aproape trei luni, din Occident spre Orient. A fost o călătorie frumoasă?

- Mai degrabă interesantă. Când zici frumos, te gândeşti la soare, la lucruri senine, care se întâmplă în timp ce îţi savurezi cafeaua şi admiri peisajul. N-a fost deloc aşa. Cel puţin în prima perioadă a fost greu: nu e confortabil deloc să fii singură într-o ţară cum e China, unde oamenii sunt atât de închişi, vorbesc rar altă limbă, în afară de mandarină, iar orientarea în spaţiu e blocată, dacă nu cunoşti alfa­betul chinez.

- N-ar fi fost mai bine să ai un partener de drum?

- Aşa am proiectat. Să călătoresc singură. Când nu ai pe nimeni altcineva lângă tine, nimic nu te opreşte când vrei să mergi şi nimic nu te sâcâie când vrei să te opreşti. Uneori, e reconfortant să mergi singură. Am descoperit asta în weekend-urile în care, încercând să mă desprind de iureşul Capitalei, fu­geam şi făceam creasta Făgăraşului de una singură. Dar într-o călătorie atât de lungă, în locuri necu­noscute, în care nu ai pe nimeni cu care să te consulţi dacă să o iei la dreapta sau la stânga, dacă să te sui într-o maşină sau nu, pentru că nu pare sigură, cred că două intuiţii ar fi făcut mai mult decât una singură. Pe de altă parte, ca femeie singură, ai ocazia să explorezi mai bine. Oamenii se apropie singuri de tine, din curiozitate. Vin să-ţi vorbească, te abordează să afle cine eşti şi ce cauţi. Şi atunci găseşti personajele cărţii fără efort, nu trebuie să le cauţi prin cârciumi, cu orice preţ. Iar de celelalte, mai puţin curioase, dai, oricum, în lumea bazarurilor, care te însoţeşte per­manent. Dar a fost şi foarte greu în unele momente. Am trecut prin locuri complet neturistice, unde oamenii nu vorbesc nicio limbă străină şi te simţi complet pierdut. Şi chiar dacă găseşti pe cineva să-ţi transcrie adresele în mandarină şi le arăţi, mulţi dintre ei nu ştiu să citească, nu-şi cunosc propriul alfabet.

- Ai avut şi momente în care ţi-ai pierdut cu­rajul?

- Îmi aduc aminte, de pildă, că în Lanzhou am ajuns la ora 10 noaptea. E un orăşel neturistic, în gară nu era nimeni, iar eu am fost singurul om care a coborât din tren. Aveam un rucsac mare în spate şi unul mic în faţă. Era beznă, nicio arteră luminată spre centrul oraşului şi nici taxiuri în faţă. Până la urmă, am găsit nişte maşini parcate şi am dedus că ei sunt taximetriştii de noapte. Doar că mi-au cerut un preţ exor­bitant ca să mă ducă la hotel. Erau nişte şarla­tani. În situaţii din astea, n-ai de ales, negociezi cât poţi, ştiind foarte bine că oricum eşti la mâna lor. Dar te şi întrebi dacă te vor duce, într-adevăr, la hotel, sau nu cumva te vor lăsa împachetată într-o valiză pe-un câmp, unde nu ştie nimeni cine eşti şi ce cauţi. Din fericire, n-am păţit nimic.

- Dincolo de toate momentele astea, trebuie să fi existat şi bucurii. Ce ţi-a adus bun călătoria asta? Ce ai învăţat în urma ei?

- Cred că m-a învăţat să am răbdare. Am învăţat că nu e bine să te grăbeşti, că tot acolo ajungi. Am învăţat să iau distanţă faţă de evenimente, am înţeles că nu tot ce se întâmplă în "satul" tău contează, că mai există şi alte lumi, poate mai interesante, că mai sunt şi alte lucruri, despre care habar n-ai avut. Înainte să fac această călătorie, eram mult mai acaparată de viaţa politică de la Bucureşti. Când eşti jurnalist şi scrii zilnic despre politică, eşti ca un aspirator, absorbi o groază de amănunte şi detalii, unele complet nerelevante. Şi, uneori, uiţi să pui evenimentele într-un context mai vast. Cu asta cred că m-am întors bun, cu înţelegerea şi conştiinţa că lumea e mult mai mare, că de fapt contextul econo­mic şi politic mondial ne modelează, chiar dacă noi îl ignorăm, adesea, concentrându-ne doar pe ce se întâmplă aici. Această călătorie mi-a mai arătat şi că lumea poate să meargă în alt ritm, ritmul pe care ţi-l alegi singur şi pe care poţi să-l impui şi altora.

- Cum ai lucrat la carte? Ai scris-o sub formă de jurnal?

- Am scris constant, un fel de jurnal, pentru Radio Europa Liberă, dar cartea e cu totul altceva. Pentru că dincolo de ce mi se întâmpla mie, am vrut să fie şi un soi de analiză mai profundă. Am vrut să fie ceea ce aş fi vrut eu să citesc înainte să plec pe Drumul Mătăsii. Am găsit multe cărţi despre asta, dar niciuna care să aducă infor­maţia la zi şi care să cuprindă tot drumul.

În avangarda presei

- Ai strămoşi diplomaţi, eşti tu însăţi pasionată de diplo­maţie şi politică, cum de ai ales jurnalismul şi nu politica?

- În ciuda rădăcinilor mele, nu sunt diplomată câtuşi de pu­ţin. N-am încotro. Meseria mă face deseori să spun lucruri care deranjează, care mă lasă fără prieteni în cercurile importante. Îmi dau seama că nu sunt agre­ată, de la un anumit nivel în sus. Ce e ciudat e că uneori deranjez şi în medii în care nu m-aş fi aşteptat, cum e de pildă mediul universitar. Pe de altă parte, şi dacă aş vrea să mă prefac că-mi place ceva, mimica m-ar trăda imediat. Când îmi repugnă ceva, se vede pe faţa mea. Jurnalismul a venit cumva de la sine, într-o perioadă în care în România totul se reconstituia de la firul ierbii.

- Nu te-a făcut jurnalismul mai vulnerabilă? Nu e greu să fii femeie jurnalist în România?

- Cred că peste tot în lume e mai greu să fii femeie şi jurnalistă, nu doar în România. Oamenii te privesc uneori ca pe o fiinţă frivolă, au impresia că mergi la un interviu sau la o conferinţă de presă ca să-ţi fâlfâi toaletele sau ca să agăţi vreun politician. Te loveşti peste tot de domni libidinoşi care cred că pot să pună mâna pe tine. E o atitudine pe care am întâlnit-o nu doar la Parlament, ci şi în anumite redacţii, din care am fost nevoită să plec, la începu­tu­rile mele ca ziaristă. Pe de altă parte, România încă are o doză mare de ma­chism. Întotdeauna, urcarea în ierarhie a femeilor e mai complicată decât a unui bărbat. Uitaţi-vă la marile trusturi de pre­să, niciunul nu e condus de o fe­meie. Fe­meile conduc doar reviste glossy sau săp­tămânale.

- Şi totuşi, în ciuda faptului că eşti femeie, eşti uneori foarte radicală în textele pe care le scrii. Ţi-a fost frică vreodată de consecinţe?

- Înainte să înceapă să scrie toată lumea despre Roşia Montană, când încă Roşia Montană nu era un fenomen, am scris un editorial despre exploatările pre­văzute acolo. A doua zi, m-a sunat cineva din Guvern şi m-a întrebat: "În ce clasă e copilul tău? Ia mai gândeşte-te la asta, data vii­toa­re!". M-am enervat, am închis telefonul şi am mai scris un editorial, ca să le demonstrez că nu mi-e fri­că. Sigur că m-am temut, de fapt, dar nu mi s-a părut că trebuie să cedez. Nu ştiu dacă s-ar fi dus chiar atât de departe, să-i facă ceva rău copilului meu. Dar fap­tul că n-au avut curaj să mă ameninţe pe mine per­so­nal, ci m-au şantajat prin copil, mi se pare foarte josnic.

Pe muchie de cuţit

- Faci presă de mai bine de două decenii. Bă­nuiai, când a venit revoluţia, că vei ajunge jur­nalist?

- Nu, nu bănuiam deloc. Aveam o pasiune pentru scris, care s-a împletit cu faptul că tranziţia prin care treceam noi era fascinantă şi nu puteam sta pe margine. Am trăit evenimentele din România cu mare intensitate, cel puţin până la alegerile din 2004. În România, aveai tot timpul senzaţia că eşti pe muchie de cuţit, că ţara ori se salvează, ori se scufundă. Au fost momente dra­matice, campanii electorale la limită, care mi-au jalonat viaţa. Când mă gân­desc la trecut, nu mă gândesc la ce fă­ceam la vârsta de x ani, ci la ce făceam în timpul campaniei din 2004, la ce făceam la alegerile din 2000. La un mo­ment dat, am avut ocazia să mă stabilesc la Praga, să lucrez la biroul Radio Eu­ro­pa Liberă, dar mi se părea atât de inte­resant ce se întâmplă în România, încât simţeam că aş fi ratat ceva impor­tant, dacă aş fi plecat. Acum cred că a fost o ilu­zie. M-am întors din călătorie şi cu această convin­gere, că a fost o mare risipire de energie şi forţe această implicare totală în jurnalism.

- Ţi-ai pierdut speranţa că jurnalismul mai poate schimba lumea?

- Cred că trăim o perioadă de confuzie generală, în care termenul de jurnalism se diluează. Jurnalistul tradiţional, cel care vine cu surse, care verifică in­formaţia culeasă la cald, de pe teren, începe să dispară din peisajul autohton. Cei mai mulţi jurnalişti se uită la televizor, iar pe teren sunt doar câţiva reporteri, adesea fără experienţă. Jurnalismul de investigaţie e şi el pe cale de dispariţie, fiindcă ziarele nu mai au bani să susţină investigaţia. Şi, în general, ziarele nu mai au bani să ţină pe lângă ele jurnalişti buni, cu background, preferă tineri începători uşor de manipulat pe care să-i plătească prost. La asta se mai adaugă şi faptul că azi, toată lumea poate să scrie sau să facă poze, informaţia circulă cu o viteză uimitoare pe internet. Dar situaţia e la fel peste tot în lume. Presa pierde ceva din autenticitatea ei, din credibi­litatea ei, chiar şi în ţări mai mari, care sunt mai stabile financiar.

- Şi faţă în faţă cu nisipurile mişcătoare ale presei, pe tine ce te ţine totuşi în linia întâi?

- Mi se pare că fac bine ceea ce fac. Iar informaţia curată şi analiza corectă sunt tot mai rare. Ceea ce nu înseamnă că sunt imparţială. Când vezi ce merge rău, nu poţi rămâne imparţial. Nu sunt imparţială, dar sunt independentă, nu depind de nicio forţă politică. Pe de altă parte, merită să rămân pe baricade nu doar pentru că ştiu în amănunt istoria ultimilor 25 de ani, ci şi fiindcă înţeleg mecanismele mai subtile prin care politicul încearcă să ne păcălească sau prin care anumite forţe ale sistemului exercită manipularea. Uneori, mă şi deprim, fiindcă văd că istoria e ciclică, totul se repetă şi nu învăţăm nimic din greşelile trecutului. Dar tot nu aş putea renunţa. Jurna­lis­mul a rămas via­ţa mea, chiar dacă nu mai sunt atât de im­plicată emo­ţio­nal.

- Fii atunci jur­na­listă şi apreciază starea actuală a României. Eşti pesimistă?

- Nu sunt pesimistă. Nu-mi mai e atât de teamă că Ro­mânia ar putea deraia, fi­indcă acum e parte din UE şi parte din NATO. Dar văd că lucrurile nu merg neapărat mai bine. Cred că uităm prea des că suntem înconjuraţi de state care au alte opţiuni decât noi. Dacă facem o radiografie a stării de fapt, vedem că în nord avem un stat eşuat, Ucraina, în est avem un stat pe cale să eşueze, Republica Mol­do­va, în sud avem Bulgaria, care încă nu s-a decis da­că merge cu Rusia sau cu NATO, în vest - Serbia, un important portal al Rusiei, şi apoi Ungaria, un aliat clar al lui Putin. Suntem înconjuraţi de state dile­ma­tice, dar politicienii nu par să vadă în asta o pro­ble­mă. Părem o insulă fără obiectiv, fără un proiect de ţară. Care e podul nostru terestru către stabilitate?

- Îţi propun să mutăm discuţia către literatură. Cartea ta, de factură documentară, e scrisă cu mult talent. N-ai simţit nevoia să te opreşti din iureşul ăsta al presei cotidiene şi să scrii, pur şi simplu, proză?

- Mi-ar trebui încă o viaţă, o altă viaţă, ca să scriu literatură. Am încercat demult, dar nu aş mai putea re­veni la ea. Cred, însă, că există destul spaţiu neex­ploa­tat pentru non-fiction şi aici mă pot desfăşura, fiindcă realitatea e uneori la fel de ireală ca ficţiunea.

Scrisul, dar mai ales cititul

- Cum arată o zi din viaţa ta, Sabina? Îţi începi dimineaţa cu ştiri?

- Da, mi-am păstrat acest obicei. Unii se trezesc şi citesc ştirile. Mie îmi place să le ascult la RFI, unul dintre puţinele posturi care prezintă ştirile cu serio­zitate. Apoi, intru pe internet şi scanez tot, în funcţie de urgenţele zilei. Dacă în ţară e o tragedie, nu mă mai duc să citesc şi Foreign Affairs. Dacă am întâlniri la prima oră, ascult ştirile în maşină. Dacă e vară şi merg cu bicicleta, le las pe mai târziu, fiindcă întâl­nirile cu oamenii, cu sursele, să spunem, sunt mai importante decât ştirile propriu-zise. Îmi pot aduce informaţii pe care nu le găsesc nicăieri. După-masa scriu, fac interviuri...

- Lucrezi la birou ?

- Radio Europa Liberă nu are redacţie în Ro­mânia. România liberă are, dar e o tendinţă din ce în ce mai generală de a scrie de oriunde, de acasă, de la Parlament, de la cafenea. Internetul poate muta re­dac­ţia oriunde te afli. Adesea se întâmplă să transcriu un interviu până noaptea târziu, sâmbăta sau du­mi­nica, dacă e nevoie, sau să scriu reportaje, să transmit voci şi reportaje la miezul nopţii, către redacţia din Praga a Europei Libere, când sunt crize, cum s-a întâmplat în această perioadă. În rest, oricum s-ar termina ziua, încerc mereu să-mi fac timp de citit literatură, înainte să dorm, dar nu numai. Scrisul se hrăneşte întotdeauna din citit. Când nu citesc, parcă nu am cuvintele la mine.

- Ai vreo tehnică anume de a pune stop fluxului de ştiri sau eşti mereu conectată, orice ar fi?

- În weekend, dacă nu am ceva urgent de lucru, nu deschid computerul şi nu dau drumul la TV. Am această regulă, încă de la începuturile mele ca ziaristă, fiindcă mi-am dat seama de­vreme că, dacă vreau să supra­vie­ţuiesc, trebuie să existe o departajare. Din păcate, aşa am ratat moartea lui Coposu, care s-a întâmplat într-unul din week­end-urile mele libere. Locuiam într-o mansardă fără telefon şi am aflat abia luni această ştire tristă. Multă vre­me, nici n-am avut televizor acasă. Aveam doar la redacţie. Când ajungeam acasă, era timpul meu cu ceilalţi.

Aproape imposibil: familie şi jurnalism

- Mai ai timp şi de ceilalţi? De lucruri simple, fi­reşti?

- Eu am hotărât să devin mamă, în momentul în care o colegă de redacţie, ajunsă la 40 de ani, şi-a luat o pisică şi a început să vorbească numai despre asta. Şi mi-am zis: «Cum e posibil ca o per­soană atât de inteligentă, atât de citită, să vorbească numai despre pisică? Nu vreau să ajung aşa niciodată! E momentul să fac un copil». Acum, lăsând gluma la o parte, adevărul e că e foarte greu ca jurnalist de cotidian să ai o viaţă de familie normală. Există un preţ de plătit pentru toate. Fata mea adormea aproape în fiecare seară cu poveşti înregistrate de mine pe casete, în perioada în care închideam ediţia la Evenimentul Zilei. Nu ne-am jucat prea mult împreună, eram atât de în urmă cu somnul, că adormeam lângă ea, cu păpuşa în mână. Şi nici n-am făcut prăjituri amândouă, cum fac atâtea mămici dedi­cate familiei. Când era mică, cred că avea chiar un fel de dispreţ faţă de meseria mea, care mă lua mereu de lângă ea. Mergeam la şedinţele cu părinţii, toate mămicile aveau tocuri şi erau aranjate, numai eu eram mereu pe fugă, cu rucsac şi geacă de piele. Odată, îmi amintesc că m-a rugat să nu o duc chiar până la şcoală, fiindcă îi este ruşine cu încăl­ţămintea mea. Acum, toate acestea au trecut, şi cred că între timp e mândră de bocancii mei.

- Ai pe cineva alături, Sabina, sau jurnalismul îţi mănâncă toate resursele?

- Am un partener care a crescut-o pe Ana, poate mai mult decât am făcut-o eu. E foarte răbdător cu mine, mi-a suportat pasiunile şi lucrul peste program şi a avut foarte multă grijă de fiica mea. Ţin minte că odată, la Evenimentul Zilei, am stat la redacţie trei zile şi trei nopţi, n-am ajuns acasă nici să mă schimb. Cineva ne-a adus vestitele stenograme ale PSD şi nu ne-am mişcat de lângă ele până când nu le-am trans­for­mat în articolele care au ajutat la căderea lui Adrian Năstase, în 2004. Apoi au fost lunile în care plecam la Praga, la Europa Liberă. Dacă n-ar fi fost el, ar fi fost foarte, foarte greu.