FLORIN SURUGIU - "Dacă m-aș mai naște o dată, tot rugby aș face"

- Membru al echipei naționale de rugby a României a fost un "erou" al Cupei Mondiale din Anglia, nu doar prin jocul lui excepțional, ci și prin cererea în căsătorie pe care i-a făcut-o iubitei sale, pe celebrul stadion londonez Wembley -

"Stejarii" de pe terenul de sport

Când îi vezi pe teren strânși ca în horă și cântând din rărunchi "Deșteaptă-te, române!", ți se înmoaie pe loc inima. N-ai cum să nu-i îndrăgești, deși nu-i știi pe fiecare pe nume. Sunt rugbiștii din echipa națională a României, un sport nu prea popular pe la noi, dar care au dus faima țării în lume, la recenta Cupă Mondială din Anglia. 31 la număr, sunt băieți dintr-o bucată, pentru care rugby-ul este, înainte de toate, o pasiune, o dăruire totală, care se vede în atitu­dinea și în comportamentul lor. În vreme ce marile pri­ma­­done ale echipei naționale de fotbal spărgeau mii de euro pe noapte prin cluburi, unii dintre băieții aceștia, ca­re lăcrimează când se cântă Imnul Național, îmbrăcați frumos, în tricourile lor de panduri, munceau ca por­­tari și ca oameni de ordine pe la marile com­pe­tiții spor­tive, ca să aibă din ce să își întrețină fa­miliile! Pu­blicul le simte modestia și dăruirea totală, de unde și valul de simpatie care a cuprins, ca într-un meleu, echipa națională de rugby, prezentă la începutul lunii octombrie la Cupa Mondială din An­glia. Lu­mea s-a săturat de victorii modeste, de tip Feroe, ob­ținute "în dorul lelii" de "tricolorii" lui Iordă­nes­cu, și preferă dăruirea onestă, chiar dacă nu mereu victorioasă, a "stejarilor" de la rugby.
De bine despre România
Într-o grupă cu echipe legendare ca Franța (în­frângere cu 38-11) și Irlanda (44-10), rugbiștii noș­tri au obținut ceea ce nu mai reușiseră niciodată: două vic­torii, la un turneu final mondial. Au învins Ca­nada, marcând cea mai mare revenire pe tabela de marcaj din istoria competiției (17-15, după 0-15!) și și-au câștigat ziua lor de glorie pe primele pagini ale marilor cotidiane de sport ale lumii. Au încercat o revenire și mai spectaculoasă contra Italiei, în meciul pentru care se pregătiseră asiduu, timp de 2 ani, dar, loviți de accidentări, suspendări și elimi­nări, nu au reușit marea victorie a vieții lor, deși au marcat trei eseuri pe final de meci (32-22). Au ieșit cu capul sus de pe teren, ca în fiecare meci, apla­u­dați de exigentul public britanic și lăudați de spe­cialiști. Au lăsat în urmă nu doar recorduri și faze de neuitat, ci și momente cum nu s-au mai văzut până acum la o Cupă Mondială. Eroul lor, simpaticul mijlocaș la grămadă al "Stejarilor", Florin Su­ru­giu, cel care a amuțit întregul stadion "Wembley", când și-a cerut iubita în căsătorie, chiar pe ga­zon, la finele meciului cu Irlanda, a acceptat cu bucu­rie să împartă emoțiile de neuitat ale Cupei Mon­diale, cu cititorii "Formulei AS".

- Florine, cum v-ați motivat, ca jucători, în naționala de rugby a României pentru aceste me­ciuri grele de la Cupa Mondială din Anglia? Care e atmosfera din vestiar, înaintea unor confrun­tări cu "monștrii sacri" ai acestui sport, ca de pildă echipa Irlandei?

- Atmosfera a fost foarte bună, iar forța grupului, prietenia care există între noi, s-au simțit în mo­mentele grele. Înainte de fiecare partidă, în vestiar, noi ne îmbăr­bă­tam, mai ales în minutele de di­nainte de a intra în teren. Vorbim unii cu alții și ne spunem mereu că nu jucăm doar pentru noi, că jucăm și pentru familiile noastre, și pentru lumea care vine la meciuri, dar, mai ales pen­tru cei care ne pri­vesc de acasă, din Ro­mâ­nia, pentru că, până la urmă, sun­tem echipa na­țională a României, deci, repre­zen­tăm o țară întreagă, iar asta e o res­pon­­sabilitate pe care ne-am rea­min­tit-o mereu unii altora, nu cum­va să o uităm. Mai ales contra Fran­ței și Irlandei, ne-am ambițio­nat să dăm ce e mai bun. E o mare provocare să joci împotriva unor mari vedete ale rugby-ului. Am avut ambiția de a ne lupta cu cei mai buni, care pe care, de la placaje și până la eseuri spectaculoase, în­cercând să demonstrăm că putem fi peste ei, în anumite momente ale jocului.

"În rugby, respectul e legea"

- Înaintea meciului direct cu Franța, presa din "Hexagon" vor­bea în termeni ușor ironici despre echipa României. Ați reușit, după numai un meci, să transformați iro­niile în laude... De altfel, Fran­ța ("cocoșul galic") a fost și ea "zburată" din Cupă, la un scor u­mi­litor...

- În rugby, de când fac eu spor­tul ăsta, am învățat că nu ai voie să îți subestimezi adversarul. Asta e cea mai mare greșeală. Echipele mari, care se respectă, joacă la nivel maxim toate cele 80 de minute. Franța sau Irlanda, dacă puteau să ne dea 100 de puncte, 100 ne dădeau! Că nu au putut, asta e altceva, și asta spune ceva despre cum am abordat și noi meciurile res­pective. Franța, de exemplu, a forțat încă din start să transforme loviturile de pedeapsă, în loc să joace deschis și să caute un eseu, cum faci când știi că ai în față o echipă mică. Spre deosebire de presa lor, așa de ironică, s-au temut de noi, ne-au respectat, și au jucat cât se poate de atent. În rugby, respectul e legea. Și noi, grupul de bază de la națională, suntem jucători care ne-am întâlnit de multe ori ca ad­ver­sari. Mai sunt clinciuri, placaje mai tari. Se în­tâm­plă, dar afară suntem prieteni și bem o bere îm­pre­ună. Ne respectăm și, la fel, ne-am simțit respectați de jucătorii marilor echipe.

- Cum ați simțit spectacolul din tribună, at­mosfera din orașele englezești prin care ați trecut?

- La această Cupă Mondială, am simțit cu ade­vărat că sunt sportiv profesionist. Poate fotbaliștii din România mai prind așa ceva, dar pentru noi, la rugby, a fost ceva copleșitor. Cei mai mulți suporteri pe care îi avuseserăm noi au fost 7.000, în califi­cările din 2011, cu Uruguay, acasă, în România. Când joci pe "Wembley", cu 90.000 de oameni în tribună, e altceva! Îți spun sincer, îmi venea să plâng la imnul Irlandei, cântat de tot stadionul! Mi se făcuse pielea de găină, sunt lucruri unice și emo­ționante. Știu eu dacă voi mai avea vreodată ocazia să joc pe "Wembley"? Mi-aș dori să pot trăi așa ceva și în România, nu neapărat ca jucător, dar și ca spectator, peste 10 sau 20 de ani, să văd plină Arena Națională și să fie 50.000 de spectatori, cum sunt la meciurile naționalei de fotbal!

- Totuși, se simte o apropiere a fanilor români de naționala de rugby, cumva chiar în detrimentul celei de fotbal. Este la mijloc, spun unii, și o chestiune de caracter...

- Clar, am simțit și noi asta. A fost, poate, și felul în care am abordat meciurile, am dat eseuri în fie­care partidă, am avut atitudine. Cât despre caracter, fără asta nu se poate în rugby. Rugby-ul asta îți formează, de când ești mic. Te face să fii un om matur, să gândești mult, să fii responsabil, te educă. Dacă stai în fața blocului și nu faci nimic, intri în tot felul de găști, te anturezi cu tot felul de oameni, pe când sportul te formează. Rugby-ul e un sport de echipă și îți dă o anumită prestanță. Te învață ce e respectul față de adversar, față de arbitru, față de spectatorul care vine la meci. Asta nu o să vezi la alte sporturi. E o chestiune de educație, așa ești crescut de mic. Nu o să mă trezesc eu acum, după 20 de ani de rugby, să mă duc să trag la răspundere arbitrul, ca la fotbal! Poți fi un rugbist cât ușa, cea mai mare vedetă, când arbitrul ia o decizie, aia e, bagi capul în pământ și o accepți, chiar dacă uneori e nedreaptă, că se mai întâmplă ca arbitrul să nu vadă bine.

- Ați primit mari elogii la finele meciului îm­potriva Canadei, o Românie întreagă a fost mân­dră să vadă că se vorbește la superlativ despre noi!

- Dacă îi băteam pe canadieni cu 30 la 10, lumea ar fi zis, poate, că e ceva normal. Dar iată că ei ne-au condus cu 15-0, la un moment dat, și am intrat în legendă, cu cea mai mare întoarcere de scor din istoria Cupei Mondiale. E și asta o probă de ca­racter, să poți depăși un asemenea handicap. Nu a mai făcut-o ni­meni până acum, deci noi am scris istorie, iar asta a atras atenția tutu­tor. Dar, chiar după pri­mul meci, cel cu Fran­ța, am fost felicitați peste tot pe unde am mers. Mulți se așteptau ca noi să mergem acolo în vacanță, credeau că obiectivul nostru fu­sese îndeplinit - califi­ca­rea la Mondiale - dar noi am mers în Anglia să facem treabă. Lu­mea ne strângea mâna, pentru că i-am chinuit pe francezi, că nu ne-am lăsat. De altfel, au fost și ei eliminați din Cupă, de Noua Ze­e­­landă, la scor destul de sever.

Cerere în căsătorie, pe gazon

- Ai fost actorul ce­lui mai emoționant mo­­ment de la această Cupă Mondială, când ai cerut-o în căsătorie pe iubita ta, Alexan­dra, pe "Wembley", du­pă meciul cu Ir­landa. Cum ți-a ve­nit ideea?

- Mă gândeam demult să o cer de soție pe Alexandra, și atunci mi-am zis că cel mai frumos ar fi să fie cu ocazia unui meci de rugby, ca să am împreună toate lucrurile la care țin eu foarte mult în această via­ță: familia, rugby-ul și prietenii. M-am ui­tat la ziua me­ciului cu Irlanda și am văzut că se po­trivea de minune cu ziua ei de naștere. Mi-am zis atunci că ăsta e momentul, prea se legaseră toa­te, parcă era un fă­cut: urma să fim îm­preună la Cupa Mon­dială, jucam cu Irlanda, o mare cam­pioană, pe un mare stadion, pe "Wembley". Era un scenariu de vis pentru o cerere în că­sătorie, trebuia doar să îndrăznesc! Am conspirat cu câți­va colegi și cu ma­na­ge­rul, în rest nimeni nu știa, nici antre­no­rul, ca să poată să rămână o surpriză. Ma­nagerul și repre­zentanta noas­tră care se ocupă de realația cu mass-media au intermediat cu cei de la securitate de la stadion, ca să o lase pe Alexandra să vină până pe gazon. Nu a fost simplu, dar a ajuns la timp ca să iasă totul bine și ca să fie un moment spe­cial, așa cum îmi do­ream.

- Se pare că po­ves­tea voastră a în­ceput tot pe un sta­dion de rugby...

- Așa e! (zâm­beș­te nostalgic) Ne cu­nos­cuserăm mai îna­inte, la mare, dar, du­pă acel moment, Ale­xandra nu îmi răs­punsese nicio­da­tă la telefon. Apoi, după o vreme, la Bucu­rești, în timpul unui meci de rugby, pri­mesc, pe ne­așteptate, un SMS de la ea. Era cu tatăl ei, în galeria celor de la Baia Mare! Am rămas surprins să primesc un mesaj de la ea, apoi încă și mai surprins să văd că ea era chiar acolo, la un meci de rugby! De atunci am ținut legă­tu­ra, suntem împreună de 5 ani, așa că era mo­mentul să-i ofer inelul (râde).

- O altă secvență care va rămâne în is­toria Cupei Mondiale au fost lacrimile tale de bucurie, la finele meciului cu Canada. Atât de tare se simțea tensiunea acolo?

- Eram și necăjit, pentru că mă accidentasem grav, la începutul meciului, și știam că voi pierde meciul decisiv cu Italia, pentru care mă pregătisem doi ani de zile, eram și neputincios, pentru că altfel trăiești meciul de pe bancă, când știi că nu poți fi acolo, în teren, să-i ajuți pe băieți, apoi a fost reve­nirea fantastică alor noștri, cu lovitura de pedeapsă, trasformată de bunul meu prieten, Florin Vlaicu, cu două minute înainte de final, care ne-a adus victoria. A fost un mare amalgam de emoții și, atunci când arbitrul a fluierat sfârșitul meciului, am simțit, așa, o mare descărcare...

- Îți pun la final o întrebare de... început: cum s-a născut pasiunea ta pentru rugby?

- Eu am copilărit lângă Stadionul "Olimpia", din cartierul bucureștean Vitan. Școala mea era chiar alături, așa că, în orele libere, fugeam acolo cu min­gea de fotbal și încingeam câte o miuță cu colegii. Într-o zi, a venit acolo nea Sandu Perpelea, care avea să îmi devină antrenor, și ne-a întrebat care vrem să venim la rugby. Ne-am dus toți și ne-a plă­cut la nebunie: ne-am alergat, ne-am împins, ne-am înghiontit, ne-am aruncat pe acolo, ce mai, eram copii! Ne-a plăcut la rugby și am continuat. Eu aș fi mers și la fotbal, nu zic nu, că îmi plăcea, toată ziua băteam mingea rotundă prin spatele blocului, pe unde puteam. Tata, care o însoțea pe sora mea la gimnastică, la Dinamo, se uita la cum se antrenau copiii pe acolo și m-a întrebat dacă nu vreau la fotbal. Dar eu făceam deja rugby de 3-4 ani, așa că am stat, m-am gândit bine și i-am spus că iubesc prea mult sportul ăsta ca să mai fac altceva. Aveam deja foarte mulți prieteni, nu mă mai puteam des­părți de ei, eram fascinat de cantonamentele la mun­te și la mare... Proveneam dintr-o familie cu veni­turi modeste, nu prea ne permiteam noi vacanțe prin țară, așa că era pentru mine o altă lume. Nu regret niciun moment că am ales rugby-ul, în detrimentul fotbalului, și dacă m-aș mai naște o dată, tot rugby aș face.