TIA ŞERBĂNESCU - "Epoca de glorie a UE pare că a apus"

Analiza politică a lunii SEPTEMBRIE

"Şi liderii UE, şi cei ai României, s-au dovedit depăşiţi de situaţie, în criza refugiaţilor"

- Criza refugiaţilor a dat peste cap politica UE. Pe de o parte, a arătat slăbiciunile sistemului, pe de alta, a marcat o schimbare de ton şi de atitudine din partea celor care conduc de facto Uniunea, Angela Merkel şi François Hollande. Care sunt, din pers­pectiva dvs., consecinţele imediate? Această criză poate fi folosită pentru transformarea UE într-un suprastat, Statele Unite ale Europei?

- E greu de spus dacă această criză oferă o opor­tunitate pentru structurarea Statelor Unite ale Eu­ropei, având în vedere că UE şi-a cam ratat toate opor­tunităţile. Nu văd cum s-ar preocupa acum Bru­xelles-ul şi Strasbourg-ul de SUE, când sunt asaltate de valuri după valuri de refugiaţi şi migranţi. Pro­ble­mele cu nou-veniţii în UE abia au început şi vor con­tinua şi se vor acutiza în timp. Este o imensă pro­vocare, căreia liderii europeni nu au prea ştiut să-i facă faţă şi nici de acum înainte nu par să ştie. Lipsa lor de eficienţă în această chestiune nu ne lasă să credem că ar putea fi mai pricepuţi în a pune la punct SUE şi că SUE ar reacţiona mai bine în situaţii de criză. Drept este că situaţia aceasta, cu totul nouă, i-a băgat pe liderii europeni într-o dilemă greu de re­zolvat. UE, un bastion al democraţiei şi al drep­tu­rilor omului, nu poate să-şi încalce propriile principii, să pună bariere şi să sigileze graniţele, în faţa unor oa­meni care au nevoie de ajutor şi de protecţie. Ideea că s-au strecurat şi terorişti printre refugiaţi este nu­mai o sperietoare, căci teroriştii puteau intra bine-mersi şi înainte în UE.
În privinţa politicienilor români, trebuie să obser­văm că nu s-au orientat nici ei prea bine în această criză. Preşedintele Klaus Iohannis a fost cel puţin imprudent, în ciuda precauţiei pe care o tot clamează, avansînd cifra fixă de 1.785 de refugiaţi, pe care i-ar putea primi România. Cifră împărtăşită şi de pre­mierul Victor Ponta. Ei au respins, astfel, cotele obli­gatorii de refugiaţi, propuse de Germania şi Franţa. Ulterior, la Consiliul pentru Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) al UE, unde am fost reprezentaţi de generalul Ga­briel Oprea, care a devenit cel mai vizibil şi "re­prezentativ" dintre guvernanţii români, a trebuit să ne supunem votului majoritar şi să acceptăm cotele obligatorii. România s-a trezit la JAI într-o mino­ri­tate nu tocmai onorantă, alături de Ungaria, Slovacia şi Cehia. Iniţial, erau mai multe state care se opuneau, dar între timp s-au reorientat, surpriza cea mare ve­nind din partea Poloniei, care a votat contra Grupului de la Vişegrad, din care face parte. Probabil că Polo­nia a ştiut, ca de fiecare dată, să-şi negocieze mai bine poziţia. Noi, nu. Ba, pe urmă, preşedintele Iohannis a ieşit public, cu un aer la fel de ferm, şi a zis că "la urma urmei, 6.351 de refugiaţi putem gestiona fără probleme". De ce nu şi-o fi dat seama de la început de asta? Ca să pună România într-o postură ingrată? Problema este că refugiaţii ăştia - care fug ba de război, ba de sărăcie - nu vor cu nici un chip să vină la noi, care strâmbăm din nas, nici la unguri, care au ridicat garduri la graniţă, nici la bulgari, care au pus panouri de avertisment pe toate drumurile: "Nu avem locuri de muncă, nu avem bani, nu avem viitor, mer­geţi mai departe, că aici nu-i rost...". Apropo, dacă în România s-au rătăcit, totuşi, doi afgani - pe care i-a apucat plânsul la propriu, văzând unde au ajuns, şi care au cerut să fie lăsaţi să se întoarcă pe drumul spre Germania -, în Bulgaria nu a venit niciun refugiat, aşa încât bulgarii citesc avertismentele de unii sin­guri, iar ăia care înţeleg ce scrie o iau din loc.
Ţinta refugiaţilor este Germania, care le poate oferi un trai mai bun. Deci, să vedem dacă va accepta să vină vreunul în România. Probabil că nu vom absorbi nici 15% din cota repartizată, la fel cum se întâmplă şi cu fondurile europene, din care am pierdut deja opt miliarde de euro. Una peste alta, şi liderii UE, şi cei ai României, s-au dovedit depăşiţi de situaţie în criza refugiaţilor.

- Criza refugiaţilor relevă şi o criză a UE, căci organizaţia a ajuns să-şi abandoneze propriile prin­ci­pii şi reguli, pentru respectarea cărora statele care au aderat mai recent, ca România, au avut mult de tras. Cancelarul german Angela Merkel şi preşe­din­tele francez François Hollande îşi arată, acum, vocaţia de autocraţi, ameninţând ţările care nu se supun cererilor lor, cu tăierea de fonduri şi chiar cu eliminarea din UE. Încotro se îndreaptă UE?

- Se întâmplă ca şi în Statele Unite ale Americii, unde, după 11 septembrie 2001, multe drepturi şi li­ber­tăţi cetăţeneşti au fost restrânse şi s-a instituit un con­trol strict asupra oamenilor. Americanii au ac­ceptat aceste măsuri ale statului de frica terorismului. Dar ce putem face în faţa unor asemenea manifestări? Ţinem la libertate cu orice preţ, sau admitem măsuri care ne afectează libertatea, însă sunt menite să ne protejeze? Trebuie găsită o cale de mijloc, dar e foarte greu să respecţi principiile pe care ţi le-ai asumat şi, totodată, să nu te expui unui risc prea mare. Probabil că liderii UE, dacă nu vor reuşi să pună accentul corect şi să identifice soluţiile de echilibru, vor plăti cu funcţiile lor la proximele alegeri. Oricum ar fi, epoca de glorie a UE pare că a apus.

"Traian Băsescu vrea să ocupe zona extremistă şi eurosceptică a scenei politice româneşti"

- Traian Băsescu, fostul preşedinte al României, a contestat vehement cotele obligatorii de refugiaţi şi a criticat autoritarismul liderilor UE. El a spus că UE are prevăzute reguli şi pentru situaţii ca aceas­ta, dată de valurile de refugiaţi sau migranţi, şi că aceste reguli trebuie aplicate, atât şi nimic mai mult. În opinia lui, refugiaţii trebuiau reţinuţi în prima ţară UE în care au ajuns sau, dacă reuşeau să avanseze spre centrul Europei, să fie întorşi în statul prin care au intrat în Uniune. Băsescu a reclamat faptul că UE nu mai vrea să-şi respecte normele şi legile. Este o acuzaţie gravă şi care ne induce o stare de nesiguranţă cu privire la evoluţia UE.

- UE e o structură destul de rigidă şi de lentă, care în atare împrejurări ar fi fost şi mai ineficientă dacă ar fi ţinut cont de birocraţia sa. Nu cred că putea reac­ţiona altfel decât a făcut-o. Traian Băsescu, din pă­cate, a devenit un anti-băsist convins, pentru că se pla­sează, de câtăva vreme, pe poziţii contrare faţă de cele pe care şi le asuma la Cotroceni. Nu avem decât să deplângem faptul că Traian Băsescu atacă UE, o atacă pe Angela Merkel, e contra cotelor de refugiaţi, că din pro-atlantist convins a devenit un critic al NATO, din pro-european convins a devenit euro­scep­tic, atacă Justiţia din România... Probabil că simte o tendinţă de creştere a acestei zone politice, neocupată încă de nimeni în România, mai ales că a murit şi Vadim Tudor - Dumnezeu să-l ierte! Ştie că într-un ase­menea spaţiu ar putea evolua la maximum, folo­sindu-şi capacitatea de invectivă, pentru a propulsa PMP peste pragul electoral. Cred însă că se înşeală: personal, nu mai are prea multă credibilitate, iar zona în care a intrat nu este nici ea de natură să-i confere credibilitate. Extremismul politic există în fiecare ţară a UE, dar nu a jucat niciodată un rol important pe scena publică, a fost întotdeauna marginal, pentru că oferă soluţii atât de radicale, încât nu ai ce face cu ele.

- Totuşi, în multe state europene partidele eu­ro­sceptice şi chiar cele calificate ca extremiste, de stân­ga sau de dreapta, înregistrează creşteri spec­taculoase în sondajele de opinie.

- Bun, avem cazul "Syriza", cu Alexis Tsipras în frunte, în Grecia. Dar ce a câştigat Grecia cu Tsipras? A dat banii pe referendumuri şi pe alegeri şi nu face nimic pentru salvarea sa economică. Ce va câştiga Franţa, dacă vine la putere Marine Le Pen, cu Frontul Naţional? Ce vor câştiga toate statele unde extremiştii au un oarecare succes? Ce va câştiga UE? Ce ar câş­tiga România, cu o astfel de ofertă, de "opoziţie re­ală", cum spune Traian Băsescu, o ofertă mai re­tro­gradă decât cele ale PNL şi PSD? Nimic, nimic! Cetă­ţe­nii nu câştigă nimic, ţările nu obţin nimic, dim­po­trivă.

"Este o sărăcie lucie de lideri cu prestanţă în politica românească"

- România pare condamnată să nu aibă de ales în­tre partide. Guvernul condus de Victor Ponta este privit cu suspiciune şi în ţară, şi în străinătate, după ce mulţi miniştri, cu premierul în frunte, au intrat pe mâna Justiţiei, dar se menţine încă în funcţie, în lipsa unei opoziţii puternice. PSD, care a dat gu­vernul, se află în continuă degringoladă, după ce mulţi dintre liderii săi au fost luaţi în cercetare de DNA sau inculpaţi, şi îşi leagă speranţele de un condamnat penal, Liviu Dragnea, pe care îl vrea lider. PNL pare că face opoziţie numai cu numele, o no­uă moţiune de cenzură depusă de el eşuând pre­vizibil. Iar restul opoziţiei este insignifiantă sau, aşa cum spuneţi, de neluat în calcul din pricina atitu­di­nilor "extremiste". Şi-atunci?

- Prim-ministrul Victor Ponta a fost trimis în jude­cată, marcând astfel o nefericită excepţie în UE: pri­mul şef de guvern în funcţie care e judecat pentru co­rupţie. La cererile repetate ale preşedintelui Iohannis şi ale Opoziţiei de a demisiona, pentru a nu afecta imaginea ţării şi activitatea guvernului, Ponta a răs­puns în băşcălie, cum ne-a obişnuit. Moţiunea de cen­zură depusă de PNL i-a dat o nouă gură de oxigen lui Victor Ponta, care, prin votul Parlamentului, s-a văzut reconfirmat în funcţie, în ciuda numeroaselor şi gra­velor sale păcate. Totuşi, PNL nu putea să nu ini­ţieze această moţiune, chiar dacă ştia că nu are voturile necesare pentru a o trece prin Parlament, pentru că ar fi fost acuzat de cârdăşie cu PSD, de re­facerea USL ş.a.m.d. Pe de altă parte, PSD rămâne la guvernare, dar e tot mai derutat de vizitele la DNA şi de con­damnările de care au parte liderii lui. Acum şi-l va alege şef pe Liviu Dragnea, preşedinte interimar al partidului, condamnat la închisoare cu suspendare, în primă instanţă, şi rejudecat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde a obţinut o amânare de două luni. Dacă sentinţa i se va menţine ori condamnarea va de­veni cu executare, atunci PSD va trebui să-şi caute alt lider. Aşa că acum, şi Puterea, şi Opoziţia sunt într-o poziţie jenantă. Şi jocul dintre ele este cu atât mai jenant cu cât se petrece pe fondul unei sărăcii lucii de lideri cu prestanţă.

- Recent, a fost arestat pentru corupţie şi pri­marul general al Capitalei, Sorin Oprescu. Cu acest caz, avem o nouă confirmare că aproape nu există oameni cu funcţii publice incoruptibili...

- Da, din păcate. Este un sistem consolidat în 25 de ani, care nici nu admite oameni cinstiţi, iar dacă to­tuşi îi mai îngăduie pe unii, îi ţine în poziţii mar­ginale şi îi supraveghează. În cazul lui Oprescu sin­gura întrebare este: cum de nu l-au prins până acum? Îşi luase măsuri de prevedere, e drept... Dar era limpede că e corupt, orb să fi fost să nu-ţi dai seama. Dacă ne gândim numai la Arena Naţională, care a costat dublu faţă de orice stadion internaţional şi s-a dovedit o lucrare de mântuială, cu gazonul care a ce­dat încă de la început şi cu acoperişul care s-a stri­cat acum câteva zile, de la o banală ploaie. Nu era lim­pede că s-a dat şpagă acolo? Nu era clar că, aşa cum s-a văzut în cazurile altor primari, ca Mazăre sau Chi­li­man, există un procentaj pe care fiecare primar îl primeşte, la fiecare lucrare atribuită? Or, Primăria Generală are pe mână un buget uriaş, din care face tot felul de cheltuieli, care nu se poate să nu fie vămuite. Când Primăria Capitalei stă cu o chirie exorbitantă - plătită unei firme prietenă cu Oprescu, de câţiva ani -, în timp ce sediul ei este în construcţie şi nu se mai termină, nu e evident că oamenii ăia împart banii? În plus, bate la ochi bogăţia afişată de Oprescu, care a fost bugetar toată viaţa. Familia lui deţine afaceri incredibile, iar în casa lui s-au găsit doi saci cu bani, de care uitase, şi despre care spune că sunt pensia lui taică-său, fost general de Securitate, mort acum cinci ani. În cazuri ca acesta, ce te şochează nu este co­rup­ţia sau lăcomia, ci prostia. Ce-or face cu atâtea case, terenuri, firme, bani, nu ştiu. Dar pe mine mă sur­prinde prostia lor. Un exemplu este chiar primarul Oprescu, care deşi a văzut că îi sunt arestaţi oamenii din apropiere, consilierii, directorii din Primărie, ba mărturiseşte chiar că a fost el însuşi avertizat că este suspectat şi urmărit, totuşi, nu s-a oprit din furat.