Poveşti de dragoste

Îmblânzitorul de şerpi

Te-am iubit, Mircea, de la început. Te-am iubit de când m-ai atins pe umăr, împingându-mă înapoi, câţiva paşi mai în spate, în urma ta. Aveam amândoi zece ani şi ţi-am urmărit atunci, pentru prima dată, felul în care ţi se încreţea fruntea când voiai să mă aperi. Deveneai serios şi mândru din cale-afară, cre­zând că viaţa mea atârna doar de tine. Da, mă apă­rai de un şarpe ieşit în drumul nostru şi mă agăţasem de tine aşa, într-un fel pe care numai tu-l poţi înţelege, mă lipisem de tine şi nu-mi mai era frică de nimic. Pe atunci mă ţineam după urma ta pe uliţele prăfuite din sat, prin iarbă şi lanuri şi lună şi cer, te apucam de mână şi te ţineam strâns, strâns, pentru că, da, viaţa mea depindea atunci doar de tine. Te-am iubit, Mir­cea, de la început, de la începutul începutului, de aco­lo de unde au plecat toate, de când ţi-am văzut ochii. Erai un copil, şi eu la fel, dar ţi-am văzut ochii, şi ochii, dragă Mircea, nu mint. "Ochii nu mint", aşa mi-am şoptit şi eu, când te-am văzut atunci. Te-ai uitat la mine, de parcă era şi devreme şi târziu între noi. Erai cât tufele din poarta mare, iar eu îţi ajun­geam până la umăr. Te-ai uitat la mine şi eu m-am uitat la tine şi da, poate că era şi târziu şi prea de­vre­me, poate era departe şi puţin aproape între noi, dar te-am văzut. Te-am văzut, Mircea!

După gard

Am crescut mai apoi amândoi şi n-am mai avut, nici eu şi nici tu, zece ani, iar tu, din copil ai devenit aproape un bărbat, şi eu am devenit o domnişoară şi te-am visat. Câteodată mă salvai şi în vis, cum o făceai în realitate, în vacanţe, alteori te visam fără ochi. Mă trezeam atunci şi-mi era frică, mă apuca o frică multă şi groasă, te căutam şi nu erai nicăieri, şi afară era noapte şi ploua, era toamnă, mereu ploua, când n-aveai ochi. Şi-atunci, dragă Mircea, de-abia atunci începea greul din mine, abia atunci trăgeam plapuma peste tot şi mă luptam cu golul dintre mine şi tine. Mă aşteptai la fiecare început de vară, în capul satului, şi-mi ziceam că poate eşti doar o nălucă, o imagine a ce ai fost cu o toamnă în urmă, că poate ai căzut şi tu, ca stelele de deasupra noastră, în unele nopţi, alea de care-mi povesteai că sunt deja moarte de milioane de ani. Aşa credeam atunci, când urcam uliţa până la tine, că poate ai murit şi tu, de milioane de ani, atât cât număra pe-atunci o toamnă. Spaima nu dura mult, doar până te atingeam, până începea primul joc, până se furişa lângă noi vreun duşman, un şarpe sau o albină sau altă dihanie mică, de care trebuia să mă aperi, şi totul în jur era viu. Şi tu.
Te iubeam, Mircea, la fiecare început de vară, şi iubirea asta pentru tine mă lăsa uneori fără aer. Pe atunci nu ştiam că se cheamă chiar aşa, iubire, eram prea mici, eram nişte copii, pe atunci simţeam doar foamea, setea, frigul şi iubirea asta dintre mine şi tine, căreia îi spuneam oricum altcumva. Câteodată îi spuneam dor, fiindcă mă dureau lacrimile pe care le ţineam în mine seara, când se puneau de-a curmeziş casele dintre noi, uneori îi ziceam nefrică, nesete sau nesom.
Şi când am aflat că aşa-i e numele, că toată treaba aia dintre mine şi tine se cheamă iubire, te-am căutat prin sat şi ţi-am spus şi ţie. "Te iubesc, Mircea!". S-a auzit atunci până-n cer. Era vară din plin şi aveam amândoi 15 ani. Tu ai rămas mut, de parcă vorbele mele ţi s-ar fi dus direct pe buze, ca un sărut, să aco­pere vorbele tale, iar eu am fugit. Ha, ha, am fugit, fiindcă aşa făcuse şi doam­na din film, care mă învăţase cum se face, şi aşa am făcut şi eu, că altceva nu ştiam ce să fac. M-am ascuns după un gard şi aşteptam să vii. Te aşteptam să vii, să strigi, să-ţi pui mâinile pe lângă mine, să mă aperi, să mă separi de lu­me, cum ai făcut odată, când m-ai săru­tat. Îmi doream să vii, şi tu nu mai veneai. Să vii, să strigi, să vii!

Ultima toamnă

În Canada, toamna vine încet. În Ca­nada, dragă Mircea, toamna aduce cu ea maşini roşii, ca cea care m-a luat de lângă tine. Era frig, mi-era foame şi puţin somn, ca acum, şi nu mă gândeam încă să fie aia ultima toamnă când aveam să te mai văd.
Casa dintre mine şi tine devenea oraşul dintre noi, şi afară ploua, mereu ploua, toată ploaia aia de toam­nă se aduna între noi, mi-era frică, şi tu nu erai, şi fricii îi era pe-atunci frică numai de tine. Încă puţin, o lună, două, cât să dureze şi toamna asta nenorocită, şi te vedeam iar, încă puţin. Să cadă toate ploile, să trea­că zăpezile, să te ating, să devină totul viu, să fii viu. Toamna asta, ultima dintre mine şi tine, nu s-a mai terminat. A durat milioane de ani, ca stelele moar­te de demult, pe care le-am văzut amândoi. Toam­na asta are deja multe Crăciunuri, nu unul, mi­lioane, închipuie-ţi, Mircea, fiindcă aici, în Canada, nu există vară deloc. Toamna nu sunt struguri zemoşi, ca cei pe care îi aveam în jur la primul nostru sărut, singurul. Aici strugurii sunt rotunzi şi perfecţi, sunt săraţi şi puţin cam tari, da, sunt tari, cum era şi gardul dintre mine şi tine, din anii copilăriei. În Canada nu sunt uliţe pe care să le urci, în Canada nu urci nimic, doar stai şi priveşti pe fereastră şi aştepţi să nu-ţi mai fie frică. În Canada nu are cine să te apere de şerpi. Ştiu, ai fi zis că aici şerpii nu umblă liberi, pe stradă, aici nu e satul nostru, aici e civilizaţie peste tot, sunt şosele asfaltate şi clădiri mari. Te înşeli, dragă Mir­cea, te păcăleşti, cum m-am păcălit şi eu, când am ajuns pentru prima dată aici. I-am văzut pe toţi - şerpi de toate mărimile - şi nu mai aveam de cine să mă lipesc, ştii tu, ca-n vremurile bune, tu nu erai, şi-afară ploua, mereu ploua, aşa că m-am lipit de mine. Aşa lipită am trecut prin ei, m-am târât şi eu ca un şarpe de-al lor, i-am fentat până la urmă, să ştii, aşteptând să se termine odată toamna asta lungă. Şi am tot fugit de ei, de toţi, ca să scap, că altceva nu şti­am ce să fac, am fugit ca doamna din film, care ne-a învăţat că la iubire i se spune iubire, care a fugit şi ea, cum am fugit şi eu, ha, ha, după ce ţi-am spus şi ţie. "Te iubesc, Mircea", şi s-a auzit până-n cer.
Te-am aşteptat, Mircea, de la început. Te-am aş­teptat să vii, să mă dezlipeşti de mine şi să mă lipeşti înapoi de tine, unde mi-e locul, ca pe vremuri. Pe atunci nu începuse încă ploaia multă de toamnă, Canada stătea neinventată între noi, iar şerpii din ea erau toţi pe uliţa noastră din sat. Vara era vară şi toamna avea un singur Crăciun. Mai ştii? Atunci, de­mult, când încă existau bunici, eu te iubeam. În Canada nu s-au inventat bunici nici acum, nu ştiu dacă ţi-am spus, şi nici vară, sunt doar şerpi, Mircea. Şi-n Canada nu eşti tu. Acum, când îţi scriu, nu mi-e frică de nimic. A rămas şi devreme şi târ­ziu între noi, dragă Mircea. Te aştept de mi­lioane de ani.

Zurli



Dragoste fără vorbe

Când am văzut-o prima oară, venea pe cărare şi părea înconjurată de fluturi. Aerul juca în jurul ei. Aceasta este imaginea care m-a chinuit apoi săptămâni în şir, până când am putut s-o văd mai de aproape şi i-am propus să fim prieteni. Într-o zi am aşteptat-o pe dealul cu mesteceni. De departe i-am urmărit mişcările în haina gălbioară şi poate din cauza nerăbdării ori a căldurii, ori cine ştie din ce alte cauze, mi se părea că mai mult stă pe loc decât înaintează printre ierburile uscate de soare. Căldura vălurea peste ierburi şi eram atât de con­cen­trat să-i prind chipul, încât, din cauza încordării, m-am trezit cu ochii plini de lacrimi. Asta mi-ar tre­bui, mi-am zis atunci, să mă vadă că plâng şi să crea­dă că e din cauza ei! Cum mi-ar sta, ditamai vlăj­ganul, să mă cocoşeze pe mine o fetişcană?! Mi-am îndreptat repede spinarea, mi-am tras umerii mai înspre spate, ca să-mi iasă pieptul înainte şi-am în­ceput să fluier printre copaci, ca şi cum cine ştie ce treabă importantă aveam de rezolvat, dar pândind-o, totuşi, de după crengi cum se apropia tot mai mult. I-am ieşit în cale şi în loc să-i spun că mi-e dragă, am făcut-o pe interesantul, turuind vrute şi nevrute şi lăudându-mă tot la a doua vorbă. Parcă-mi luase Dum­nezeu minţile. Mă purtam ca un ţânc şi tot ce fă­ceam, tot ce spuneam, era în defavoarea mea. Sim­ţeam că singur îmi pun beţe în roate, că alunec pe o pantă pe care nu aveam ce căuta, dar nu mai puteam să mă opresc din glumele prosteşti şi vorbele fără înţeles pe care le rosteam. Ea a tăcut o vreme, apoi a luat-o printre sălcii şi a coborât pe malul râului, unde s-a aşezat pe o piatră. Şi-a băgat picioarele în apă şi-a început să se joace, stropind totul în jurul ei. Lumina se desfăcea, din stropii aruncaţi în aer, în evantaie co­lorate, spre cerul albastru. Aşteptam în picioare năuc, fără să mai pot zice vreun cuvânt. Ar fi trebuit să-i spun de ce am urmărit-o de atâtea zile, de ce am ieşit mereu în calea ei, de ce nu am mai putut să dorm ca lumea de când am văzut-o prima oară, de ce-mi ve­nea mereu în minte felul în care ţinea ea capul un pic aplecat spre umăr atunci când stătea de vorbă cu cineva. Ar fi trebuit să-i spun că mi-e dragă ca lumina ochi­lor, dar eram ca o păpuşă de paie, nu-mi ieşeau vor­bele din gură. Am tăcut până a plecat. Parcă nu-mi ajungea nici aerul şi simţeam că-mi fuge pămân­tul de sub picioare, ori de câte ori o vedeam. Noroc cu ea, a înţeles ce-i cu mine, şi într-o bună zi, m-a ce­rut de bărbat.

Un rug viu

Am trăit patruzeci şi opt de ani împreună, mai aveam puţin şi făceam nunta de aur. Dumnezeu a hotărât însă altfel pentru noi şi n-am putut decât să ne supunem, oricât de nedreaptă mi s-a părut atunci că este soarta noastră.
Mărturisesc târziu că niciodată nu am avut pu­te­rea să-i spun femeii mele că o iubesc, că mi-e dragă. Parcă mă ardeau vorbele acelea, pe care cred că ea le-a aşteptat atâţia ani. Am crezut că este destul să mă port bine cu ea, am crezut că gesturile mele sunt, oa­recum, o mai bună dovadă de iubire decât vorbele. Acum, îmi pare tare rău de neputinţa mea, dar martor îmi este bunul Dumnezeu că mi-a fost dragă mai mult decât orice pe lumea asta. Poate că ea a simţit această ne­putinţă a mea, s-a obişnuit cu ea şi m-a iertat. Poa­te. Aşa am înţeles şi în ultima ei zi, în care nici n-am avut putere să-i iau mâna în mâna mea şi s-o alin. Am fost doar un spectator mut şi împietrit al ultimelor ei clipe. Tot ea a fost aceea care şi-a lăsat mâna, ca o aripă frântă, peste degetele mele îngheţate de spaimă şi durere. Dacă Dumnezeu mi-ar da vreodată şansa s-o mai întâlnesc undeva în universul ăsta mare, peste sute sau mii de ani, aş recunoaşte-o imediat, aş lua-o în braţe şi i-aş spune de zeci, de sute de ori, fără încetare, vorbele care acum mă ard, făcând din mine un rug viu: "Îmi eşti dragă, te iubesc."

ARMAND - Bucureşti