Despre iubire, în fel şi chip

"Nisip în palmă"

Vreau să vă povestesc despre miracolul "dezdrăgostirii". Ştiu, nu există acest cuvânt, este unul inventat de mine, dar ceea ce vrea el să exprime există, e real.
Se întâmpla într-o dimineaţă. Neapărat într-o dimineaţă, după ce te trezeşti din somn, înainte de a purcede spre treburile zilnice. Când ai cinci minute faţă în faţă cu tine. Nu e nevoie de oglindă. Tu ştii că eşti doar tu, cu tine. Dar uneori se întâmplă şi seara, în penumbra camerei tale, după ce te întorci obosită din lumea reală. Şi eşti iar, doar tu cu tine. Atunci, în minutele acelea puţine, claritatea gândurilor tale te loveşte cu forţa unui val. Ţii minte, din copilărie, puterea valului care te lovea când erai în vacanţă la mare. Atunci era o sur­pri­ză şi râdeai fericită. Aşa e şi acum. E ca o iluminare. Totul e clar. Te simţi uşoa­ră, pluteşti, te eli­be­rezi. Parcă lanţuri grele cad fără zgo­mot la picioarele tale. Îţi dai seama fără echivoc că to­tul s-a terminat. Par­­tea aceasta din viaţa ta piere acum, se strecoară printre degetele tale ca ni­sipul pe plajă. Du­pă ce te-a izbit un val. Nu trebuie să stai să mai judeci şi nici să-ţi mai pui între­bări. Tot ce-a fost de spus s-a spus mai înainte. Tot ce-a trebuit să tră­ieşti în această re­laţie s-a trăit. E vre­mea să o iei din loc. Poate în primul mo­ment, după reve­la­ţia "dezdrăgostirii", picioarele refuză să te as­cul­te. Nu vor să plece. Poate nici mintea ta nu vrea să accepte. Dar e numai un efect de moment. Fi­inţa ta vrea să te ademenească încă o dată. Ultima dată... Cum să întorci spatele unei convieţuiri de 21 de ani? Obişnuinţa vrea să te tragă înapoi, îşi întinde tentaculele şi îţi susură la ureche, cu ultimele forţe, cântecul atât de cunoscut de tine: "Unde vrei să pleci? Aici eşti în siguranţă, nu da cu pi­ciorul, întoarce-te, chiar dacă nu mai eşti fericită". Dar tu ştii că nu mai poţi continua. Iar când această idee s-a format în mintea ta, lumea pe care o ştiai se sfărâmă ca un glob de cristal. Frag­mente minuscule mai sclipesc trist în soarele dimineţii sau în apusul sângeriu. Apoi eşti liberă. Viaţa ta începe din nou. Ezitant, ca un copil când învaţă să meargă. Şi nu trece mult şi fericirea te cuprinde în braţele ei. Miracolul s-a înfăptuit. De ce e un miracol "dezdrăgostirea"? Pentru că îţi dă posibilitatea unei noi îndrăgostiri! Şi viaţa o ia de la capăt. Chiar dacă ai 46 de ani! Undeva, în lu­me, există o nouă dragoste care va fi a ta. Deja a pornit spre tine.
Cu drag, pentru "Formula AS",

CRINA DELIA

P.S.: Vă doresc să vă găsiţi toţi dragostea, indiferent de vârstă, aşa cum am găsit-o şi eu...



În tren

Era o seară călduroasă, de vară, iar eu toc­mai mă urcam în tren pentru a mă întoarce în Bucureşti. Atunci am întâlnit-o pe Andreea. Era cam de aceeaşi înălţime cu mine, ochii căprui, părul şaten şi era studentă la Facultatea de Arhitectură. Încă de prima oară când am văzut-o, am simţit că va fi ceva special între noi. Eu stă­team chiar pe locul din faţa ei. Mă uitam pe geam, dar când am observat că se uită la mine, ochii noştri s-au întâlnit. Am simţit cum inima mi se strânge în piept. Ce m-a atras la ea, nu-mi dau sea­ma, m-am în­drăgostit, pur şi simplu, pe loc. Eram gâtuit de emoţie şi nu-mi puteam lua pri­virile de la ea. Ea a fost pri­ma care a în­ceput con­ver­saţia. Când vor­bea simţeam o fericire pe care abia mi-o pu­team stăpâni. De­şi că­lă­toria a du­rat toa­tă noap­tea, nu ne-am pierdut nicio cli­pă din ochi. A­junşi la des­­ti­naţie, ne-am lu­at cu greu rămas bun, şi înainte să cobor din tren, am sărutat-o re­pede pe frunte, fără să-i ofer o şansă de împo­trivire, ca o pro­misiune de re­ve­dere.
Zilele care au urmat îmi păreau fără rost. Lucru­rile pe care le fă­ceam cu plăcere nu mai aveau niciun farmec. Îmi imaginam chipul ei în fiecare faţă pe care o vedeam, obsedat că trebuie să o mai întâlnesc. În­tr-o zi de octombrie, mergeam pe stradă, prin cen­trul oraşului, zgribulit de frigul care începea să devină tot mai puternic. Aerul părea mai sub­ţi­re şi mai curat. La o trecere de pietoni, aşteptând să se schimbe roşul, am simţit, brusc, o emoţie vio­lentă. Pe cealaltă parte a străzii era Andreea. Am luat-o la fugă spre ea, deşi rămăsese pe mar­gi­nea trotuarului, neclintită, de parcă i-ar fi lipit cineva picioarele de pământ. Părea că vrea să îmi vor­bească, dar amuţise, aşa cum amuţisem şi eu. Cu un curaj stârnit de teama că o voi pierde din nou, m-am dus la ea şi am luat-o în braţe. Am să­rutat-o acolo, în mijlocul străzii. Mirosea ca toam­na, ca bruma. "Îţi rămăsesem dator", i-am zis. "Şi eu", mi-a răspuns. De atunci au trecut multe toam­ne, au căzut multe brume peste oraş, dar eu şi An­dreea ne ţinem şi acuma în braţe, fericiţi că trenul în care ne-am cunoscut a devenit trenul vieţii noas­tre.

ALEX - Bucureşti

(Vă mulţumesc că ne găzduiţi în paginile re­vistei.)