La cinci minute de apus

Început de toamnă, în Munţii Poiana Ruscăi. Soarele se pregăteşte de culcare. Un pui de nor rătăcit i se opreşte pe faţă şi-l rupe, cumva, în două. Maşina merge grăbită şi sprintenă, prin locuri pe care nu ştiu dacă m-aş fi încumetat să le bat cu pasul. Deh, paşi de orăşean! Când drumul se termină, străbatem poieni unde iarba necosită e la fel de mare ca şi noi. Şi neatinsă pare, întru totul. Nici de pas, nici de mână de om. Nici de vânt, parcă. Şi nici de gând. Pentru că nu poţi gândi că undeva aici, sus, pe vârfuri de lumi şi vremuri, ar putea fi cineva. Vreun om rupt de civilizaţia contemporană şi viu. Totuşi, viu.

Moş Petru din Copileţ

De undeva, din spatele unui gard rânit, dintre ier­burile acelea înalte şi moi, ne iese-n cale un bătrân. Aşa, apărut de nicăieri în calea noastră, pare un spiriduş rătăcit din poveştile copilăriei. Un spiriduş sfătos şi hâtru, trăind încă înlăuntrul unei poveşti, îmbătrânită şi ea, ce curge încă liniştită, în cuvintele aşezate cuminţi, în glasul tremurat al bătrânului. Se numeşte Petru Teleu şi are 86 de ani. Este ultimul locuitor al cătunului Copileţ, din apropierea satului Muncelu Mic.
"Doamne, ce mă bucur să vă văd! Nu ştiu cine sunteţi, da' îi bine c-aţi vinit! Că io-s sângur tătă zâua, nu mai am pă nime lângă mine...", spune, şi ochii i se umplu de lacrimi. Şi nu ştii dacă-i mai multă bucurie ori mai multă tristeţe-n cuvintele sale. Se mişcă încet şi uşor prin iarba asta nefiresc de înaltă. Ar fi cosit-o, dar nu mai are putere. "Îi cam greu, da' ce să fac? Până amu o fost cum o fost, dar de-acuma-s tăt mai slab... Stau să mor, când vine vremea fânului şi nu mai pot ţine coasa-n mână. Numai cu Dumnezău mai am noroc, şi cu beserica, că mă sâmt mai uşor când merg la beserică şi parcă prind puteri!" Trei kilometri merge moş Petru până în Muncelu Mic, când e slujbă în biserica din sat. Şi când are nevoie să-şi cumpere pâine sau când, de urât, coboară-ntre oameni, să mai schimbe o vorbă cu ei. Şi să se mai uite o ţâr' la televizor. Să nu se sălbăticească de tot. Pentru că acolo, sus, în cătunul căruia i-a rămas ultim locuitor, nu există curent electric. N-a fost niciodată. Între timp, lumea a intrat în secolul XXI. Lumea, poate. Nu şi cătunele astea, uitate pe vârfuri de munţi, în toată ţara. În care oameni legaţi pe viaţă de glia lor se încăpăţânează să trăiască. Aşa cum au ştiut dintotdeauna, cum i-a învăţat viaţa.
"În viaţa mea întreagă, tăt greu mi-o fost! Prea puţân mi-o fost bine. Am fost şepte fraţi, io eram mij­lo­ciul. Stăteam într-o căsuţă mică, din lemn, aco­pe­rită cu paie. O ars într-o vară, tătă. Cumva, cumva, or făcut părinţii alta, asta-n care şed io acum. Mama o murit când avea 44 de ani, io aveam vreo 15. Tata n-o mai vrut să să însoare. Şi-atunci s-o-nsurat fra­tele meu mai mare, Aurel. O adus o noră în casă, dar muierea vroia ca tăte alea să fie făcute după pofta ei. Rău tare o fost! Da' Aurel o murit la 31 de ani, de silicoză, c-o lucrat aici, la mină. Atuncea, tăţi să cam bolnăveau, că scoteau plumb, zinc, chiar şi aur", po­ves­teşte nea Petru. Îi tremură glasul. Îl dor amintirile şi pare că nici nu mai e aici, lângă noi, ci e iarăşi copilul ce-a pătimit odinioară atâ­tea.

Cămaşa de cânepă

A fost şi slugă nea Petru, de mic. N-aveau copilărie pe-atunci copiii, doar de lucru ştiau, alta nu.
"Era greu, că ieram mulţi şi trăbuia lu­crată câ­ne­pa, să avem haine, că nu ne puteam purta dezbrăcaţi, să iertaţi!... Când meream la şcoală, îmi udam cămeşa până sus, iarna, prin neauă, de mă punea dăscăliţa să şăd lângă sobă, să nu mă bol­năvesc. Părinţii ne-or trimăs slugi de mici, şi pă mine, şi pă surorile mele. Unde-am fost io, stăpânii îmi dădeau mâncare până toamna, apoi nu mai... Zâceau că nu mai cheltuie cu mine, că păstă iarnă n-aveau nevoie de lucru' meu. Doi ani am stat la ei. Aşa o fost! M-am dedat cu ei, şi rău, şi bine, cum am putut. Apoi le-o vinit ficiorul din armată şi m-or trimăs acasă. Dacă nu aveau copii, aş fi rămas la ei". Şi totuşi, dincolo de tremurul vocii, nea Petru pare împăcat. E un fel de "aşa a fost să fie!" în tot ce-şi aminteşte. Dar nu resemnare, ci mai degrabă o bucu­rie că, iată, chiar dacă i-a fost greu în viaţă, Dumnezeu i-a rânduit ani mulţi şi, mai ales, puterea să-i ducă.
După ce i-a murit mama, a fost nevoit să meargă iar slugă. "Au pus pă capul meu 300 de oi, să le caut, să le grijesc, să le mulg. Într-o di­mi­neaţă, bă­trâ­na o vinit c-un bolovan şi-o zâs că mi-ar fi spart capul dacă mă găsea durmind! Tăt greu, tăt greu, tăt greu!... Eram copil sărac şi năcăjit! Apoi am fost trei ani cătană. Când am vinit din cătănie, cumnată-mea m-o trimes să mă-nsor, că mă căutau multe fete faine! M-am dus la una, m-am însurat, era fată faină, tânără, dar mumă-sa, maşteră, nu ne-a lăsat să trăim. O-nvăţat-o să nu mai vorbească cu mine şi or omorât-o şi pe fetiţa pe care am avut-o amândoi. M-or alungat din casă şi o bă­gat la divorţ, că ş-o găsât pă altul. N-am avut bani, n-­am avut servici, n-am avut haine, mi-or oprit tot... Ca deştu am plecat! Păţât-am năcazuri, doamnă dragă, de mă mir că mai pot mere pe pământ!".
S-a-ntors nea Petru la ca­sa părintească. Şi-a făcut ce ştia mai bine, a lucrat pă­mântul, a făcut fânul, şi-a-ngrijit ani­ma­le, că asta ştia şi asta-i plăcea să facă. "Când am fost copil, m-am gândit că mi-o fi mai bine mare, că­sătorit. Mai rău o fost, mai rău! Dacă nu poţi să te-aşezi de prima dată, să-ţi faci ca­să, să-ţi faci ce trăbă şi-un co­pil, doi... Mi-o plă­cut me­seria oilor şi, când m-or alun­gat socrii, am vinit aca­să. Era tata aici şi nu pu­team să-l las sângur, că sân­gele nu-i apă, doamnă dra­gă! Trei ani am stat sângur aici, am purtat birul, am avut opt capete de mahră (vite - n.red.), scroafă cu purcei, 25 de oi, am arat sân­gur, am cosât sângur, am lucrat, dar eram în pu­tere", îşi aminteşte bătrânul. Pe-atunci, în cătunul Co­pileţ trăiau cinci familii. Se vizitau, se ajutau, schim­bau o vor­bă unii cu alţii. Acum, numai Dumnezeu mai tre­ce, uneori, pe la poartă.

Neagra sângurătate

Ce bucurii o fi avut la viaţa lui omul ăsta?, mă în­treb. Sunt mulţi orăşeni ce-şi cum­pără, în ultima vreme, case la ţară şi fug cât de des pot de zgomot şi de oraş. Oameni care caută aerul curat şi liniştea, indi­fe­rent ce preţ trebuie să plătească pentru asta. Nea Petru a trăit aici o viaţă şi le-a avut pe astea toate. Dar bucuria, bucuria lui o fi având vreun nume? Parcă-mi aude gândul, par­că-mi ghiceşte întrebarea. Şi spune: "Am doi copii cu a doua so­ţie, pe care am găsât-o târ­ziu. Dar am dus cu ea o viaţă bună şi am trăit în plăcere. Copiii-s la casăle lor, ăl mare la Ohaba, ăl mic la Deva. Mă mai duc la ei, mai stau, am fost primit bine, îmi place tăt ce au acolo, dar mi-i greu la ei, parcă tăt nu-s ca la casa mea. Îs sân­gur, sângur de doi ani jumate, de când mi-o murit soţia. Mă mai alin cu nepoţii din partea lu' ăla mic. Nepoţica are doi ani şi nepotul abia şasă luni. Mor de dragul lui! Pentru el mi-i dor şi-mi pare rău. E atâta de mândru! Tăţi zâc că seamănă pă mine..." Zâmbeşte uşor nea Petru, dar ochii tot în lacrimi-i joacă. "Îi greu, doamnă dragă, tare greu cu neagra sângurătate! Mai greu ca sângurătatea nu-i nimic! Mai cobor în sat, câteodată, să mă mai uit la televizor. Încolo, mă duc cum mă duc şi mă trag cum mă trag, dar când vin noaptea acasă, atâta mi-i de groază! Că vin şi ştiu că am lăsat casa pustie şi pustie o găsăsc! Mi să cântă inima şi o, de câte ori plâng! Dar degeaba, că muierea nu mai vine...". Vine, în schimb, Dumnezeu, înţeleg. Şi vine des! "Dumnezeu e mai aproape de viaţa lu' tătă lumea! Ne-ar putea lua, feară-ne Dumnezeu!, într-un sfârşit, cât ai închis un ochi, dar ne ţine, drăguţul. Ca un fel de umbră suntem noi în faţa lu' Dumnezeu, pe pământul ăsta, noi, oamenii. Noi zicem că trăim atâta, că facem aia, dar puterea lui Dumnezeu e mare! Mă rog şi la Dum­nezeu, şi la lună, şi la soare, şi la stele, să-mi ţină copiii, nepoţii, familia mea, familia lu' tătă lumea, să ajute Dumnezeu să trăiască tăţi mult şi bine, dar să nu fie bolnavi, să nu fie atâtea rele!".
Cerul şi-a aprins stelele, să lumineze o ţâră şi cătu­nul Copileţ. Pe poarta de lemn, o pătură ciobănească ascunde căsuţa lui nea Petru Teleu. În loc de rămas-bun, bătrânul ne priveşte, zâmbind trist. "Mă bucur din suflet că aţi venit! Veniţi oricând, ziua, noaptea! Nu pot să spun cât vă mulţumesc! Din tăt sufletu' meu! Dumnezeu să vă răsplătească!"
Am bucurat un suflet de om, doar pentru că i-am trecut pragul. Cât oamenii mai caută oameni, o fi semn că însuşi Dumnezeu umblă liniştit printre dân­şii. Chiar şi aici, în uitate, neştiute vârfuri de munte. Chiar şi acum, la cinci minute de apus...