Festivalul ENESCU - Când muzica luminează oraşul

O tânără îmbrăcată într-o rochie simplă, crem, îşi leagă bicicleta de gărduleţul parcului şi urcă treptele Ateneului, pentru o seară dedicată compozitorilor ruşi. O doamnă trecută demult de prima tinereţe, cu o coroniţă strălucitoare pe cap, într-o rochie aurie, cu spatele gol, îşi ocupă, ca în fiecare seară, lo­cul din primul rând. Puştani cu părul mare şi cu tricouri cu însemne rock ascultă cuminţi, dar nu se pot abţine să nu ţină ritmul muzicii cu mâna uşor ridicată. Sunt studenţii de la Conservator. În pauză, doi pensionari discută aprins, cu multe amănunte, despre cât de uluitoare a fost inter­pretarea "Păsării de foc", la o ediţie trecută a festivalului. Elevi ai şcolilor de mu­zică, unii cu violoncelul în spinare, vor um­ple până la refuz sa­la, ascultând în pi­cioa­re concertele. Es­te sep­tembrie şi, odată la doi ani, Bucu­reştiul orga­ni­zează cel mai im­portant eveniment cultural din istoria sa.

Ediţia a XXII-a Festivalului George Enescu, desfăşurată în­tre 30 august şi 20 septembrie, nu a în­sem­nat un triumf doar pentru că per­for­­manţele muzi­cale din sălile de spec­tacole au fost la su­perlativ, sau pentru că festi­valul a ajuns printre cele mai pu­ternice din lume, şi sute de turişti străini vin aici pentru a-i as­cul­ta pe marii interpreţi şi marile or­chestre. Ci şi pentru că centrul Bucureştiului a fost luminat, timp de trei săptămâni, de bucuria oamenilor îndrăgostiţi de muzică, diferiţi ca vârstă şi ca profesii, dar strânşi laolaltă de muzica clasică. Oare nu este minunat să vezi mulţimi ce se revarsă pe străzi, la miezul nopţii, unii în tăcere, vădit emoţionaţi, trans­figuraţi, alţii discutând aprins despre Mozart, Enescu, despre cu­tare dirijor sau pianist?

Multe victorii şi o dezamăgire

Cel mai aşteptat şi mai apreciat moment al festivalului a fost, fără îndoială, venirea la Bucureşti a Orchestrei Filarmonicii din Berlin. După 15 ani de negocieri aprige cu organizatorii români, germanii au sosit cu 11 tone de echipament, record în istoria festivalului. "Pentru noi este un privilegiu să fim aici", a spus, ele­gant, dirijorul or­chestrei, Sir Simon Rattle. Reacţia pu­bli­cului şi felul în care au fost primiţi la Bucureşti i-au de­terminat pe me­ti­cu­loşii nemţi, ce alcătuiesc una dintre primele trei or­chestre ale lumii, să anunţe imediat că vor reveni la ediţia din 2019 a Festivalului Enescu, ceea ce a însemnat una din marile victorii ale festivalului. O altă victorie este aceea că s-au cântat 22 de lucrări compuse de George Enescu, ale cărui simfonii au fost interpretate atât de ruşii de la Filarmonica din Sankt Petersburg, cât şi de americanii de la San Francisco Symphony. La capitolul decepţii, aceeaşi lipsă a unei săli mari de spectacole, sau măcar a unui proiect, a unui plan de construcţie a unei săli per­formante. A spus-o acum câteva ediţii ma­rele dirijor Zubin Mehta, ce a adresat o scrisoare deschisă guvernului, în care afirma că România merită o sală adevărată de concerte. "Îmi pare rău că îmi iau la re­vedere de la dum­nea­voastră într-o fostă sală comunistă de congrese", a spus Ioan Holender, la capătul a zece ani în care a fost directorul festi­valului. "Aproape toţi pre­şe­din­ţii, prim-mi­niş­trii şi pri­marii din această pe­ri­oa­­dă mi-au pro­mis, dar ni­mic nu s-a în­tâm­plat." Oare vreunul din oa­menii politici ce s-au afişat la con­certele de la Sala Palatului au roşit măcar un pic? De­şi monument de arhi­tec­tură, su­perba sală a Ate­ne­ului este ne­în­căpătoare, iar Sala Palatului are o acustică foarte slabă. Cât despre spaţiu, chiar cu o capacitate de 4000 de locuri, la Sala Palatului au avut loc con­certe cu zeci de spectatori în picioare. La multe spectacole, biletele s-au vândut cu luni de zile înainte. Ce-i drept, a existat şi o a treia locaţie pentru concerte, cu o destinaţie foarte generoasă: Piaţa Festivalului, aflată la câţiva paşi de Ateneu, a pus la dispoziţia celor ce nu au mai găsit bilete, ori nu au avut bani, o sce­nă mare, bine echipată, şi un program artistic de calitate. Una dintre cele mai de succes seri a avut în prim-plan Planetele, un spectacol complex, cu muzică, poezie şi proiecţii. I-am so­licitat un interviu iniţiatorului acestui pro­iect, tânărul dirijor Cristian Lupeş.



CRISTIAN LUPEŞ
"Datorită Festivalului, simfoniile lui Enescu se aud în întreaga lume"

- Care sunt primele tale amintiri legate de fes­ti­val? În ce fel ţi-a marcat el cariera?

- Nu mi-a influenţat alegerea de a deveni dirijor, pentru că asta mi-am dorit dintotdeauna. Părinţii îmi povesteau că, întors de la un festival ţinut la Tescani, am fost întrebat ce instrument îmi place mai mult. De pe bancheta din spate a Trabantului, am răspuns: "Orchestra". La început, am văzut festivalul la tele­vizor, apoi, în 1998, am ajuns pentru prima oară ca spectator şi nu am ratat niciun concert, le-am prins pe toate, şi pe cele de la Ateneu, şi pe cele de la Sala Palatului. Pentru mine a fost ceva fabulos, gigantic. Sigur, nu se compară ediţia de atunci cu cea din 2015, ca organizare, concept, mediatizare, însă spec­tatorii erau la fel de entuziasmaţi cum au fost şi cei de anul acesta, la venirea Filarmonicii din Berlin. Să-l văd pe scenă pe Radu Lupu sau Filarmonica din Chi­cago era ceva de necrezut pentru mine, nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă. Apoi, ca student la Con­ser­vator, am intrat în maşinăria organizatorică a festi­valului. Lucram cu o mare pasiune, 12 ore pe zi, timp de trei săptămâni. Era un risc mare, responsabilitate enormă, dar totodată o experienţă incredibilă. Am însoţit mari artişti, i-am privit de aproape, am discutat cu ei, a însemnat foarte mult pentru mine. Zubin Mehta nu era mulţumit de sonorizarea Sălii Palatului şi mi-a spus: "Tu ai făcut sonorizări, eşti şi dirijor, ştii ce vreau, mergi la pupitrul de sunet şi ocupă-te!" Marele dirijor japonez Seiji Ozawa lucra la Rap­sodia Română numărul 1 a lui Enescu şi voia să în­ţeleagă mai bine temele folclorice, aşa că m-a rugat să-i arăt cum se dansează unele pasaje. Am încercat să-i arăt, dar la un moment dat, i-am spus că unele nu se pot dansa de unul singur. S-a ridicat şi a zis: "Hai!". Şi iată-mă dansând hora cu unul dintre marii dirijori ai lumii. Îţi dai seama ce au însemnat pentru un student astfel de întâlniri, cât de mult m-au încăr­cat, mi-au arătat că sunt pe drumul cel bun.

- Apoi ai trecut în partea luminată a festivalului, pe scenă.

- Nu multă lume ştie că studenţii reprezintă o parte foarte importantă în organizarea festivalului. La co­mandă este un om cu o uriaşă capacitate de muncă, Mihai Constantinescu, iar în jurul său se află o echi­pă mică, ce pregăteşte din timp, minuţios, eve­ni­mentele. În cele trei săptămâni, studenţi de la diferite facultăţi se implică total, muncesc mult şi învaţă în cel mai bun mod lucruri capitale în viitoarea lor me­serie. După ce am luat masteratul şi am început să colaborez cu diferite orchestre din străinătate, a venit vremea să îi las pe alţii în locul meu. Prima mea contribuţie artistică la festival s-a petrecut în 2011, în ciclul "Enescu şi contemporanii săi". Apoi am dirijat o lucrare vocal simfonică a lui Enescu, "Isis", care-mi place foarte mult, iar anul acesta, am venit cu un proiect amplu, "Planetele" lui Gustav Holst. O lucrare spectaculoasă, ce se cântă foarte rar în România, pentru că solicită o orchestră numeroasă, de 80 de persoane. Voiam să o aduc în scenă încă de acum zece ani, iar acum am pregătit un spectacol cu proiecţii şi cu participarea lui Marcel Iureş, naratorul unui text scris de Vlad Zografi. Actorul a stat în rândurile orchestrei, aşteptându-şi intră­ri­le, şi s-a arătat foarte impresionat de mun­ca instru­mentiştilor. Mi-a spus că nu se aştepta să simtă atâ­tea lucruri, să fie atât de emoţionat de at­mos­fera din mijlocul orchestrei.

- Cum ai simţit publicul?

- De multe ori, după un concert, vin spectatori care-mi spun că ar fi vrut să vorbesc un pic, să afle de la mine mai multe despre mu­zi­că, despre povestea ei. De data asta, aşa am făcut, am lăsat publicului, prin pro­iecţii şi poezie, mult mai puţin loc pentru imaginaţie. Poate su­na superficial, dar eu întotdeauna, când pre­gătesc un nou pro­iect, ies un pic de la biroul de lucru al dirijorului şi mă aşez în scaunul spectatorului, mă gândesc cum să îl prind, să îl fac atent. Am început studiul aca­de­mic al muzicii târziu, multă vreme am fost un as­cul­tător pasionat. În afară de lucrarea "Planetele", pro­gramul nostru a cuprins hituri ale muzicii simfonice nemaicântate încă la Festivalul Enescu şi am încheiat cu melodia de la "Teleenciclopedia". Toată lumea o ştie, dar aproape nimeni nu ştie ce-i cu ea. Ei bine, este o lucrare scrisă de un român, Nicolae Kircu­lescu. Am simţit publicul foarte cald, a fost foarte fain să văd atât de mulţi oameni stând în picioare, pentru că nu mai erau locuri, şi ascultând cu atenţie, implicaţi, muzica.

- Cum a fost, în ansamblu, ediţia 2015 a festi­valului? Ce te-a impresionat?

- E interesant cum, oricât de bine ar fi organizată o ediţie, oricât de mari ar fi artiştii ce vin, ediţia ur­mătoare este şi mai bună, se simte mereu un cres­cendo. Important nu este numai faptul că ajung aici în premieră nume celebre - ştiu foarte bine cât de greu a fost să adu­cem "Berliner Philhar­moniker" -, dar şi acela că mulţi dintre ei se reîn­torc aici cu mare drag, de la o ediţie la alta. Vârful artistic al acestei ediţii mi s-a părut a fi atins de Royal Liverpool Philar­mo­nic Orchestra, cu o incredibilă simfonie a treia a lui Enescu. Felul în care un dirijor tânăr, Petrenco, a interpretat partitura enesciană, cea mai bună interpretare pe care am auzit-o a acestei simfonii, dă semnale că una din ţintele festi­va­lului a fost atinsă. Aceea ca muzica lui Enescu să se audă în lume. Or­ches­trele româneşti sunt des­tul de rar invitate să cânte afară. Odată ce marile orchestre ale lumii inter­pretează o simfonie a lui Enescu şi o fac cu asemenea implicare, ea va rămâne în repertoriul lor şi va fi cântată şi la alte festivaluri în străinătate. Festivalul Enescu este, fără îndoială, unul dintre cele mai importante din Europa, dacă nu din lume. Se com­pară cumva cu cel din Salzburg, însă acolo sunt foarte multe concerte susţinute de Filarmonica din Viena. Pe când la noi, o dată la două zile, ai ocazia să asculţi o altă mare orchestră, un alt mare interpret. Pentru un turist cultural, asta este perfect, vine la Bucureşti, stă două, trei săptămâni şi are la dispoziţie aceşti artişti pentru care ar avea mult de umblat prin lume pentru a-i asculta. Cred că ar trebui mai mult promovat acest aspect. O altă latură importantă a festivalului este aceea că oraşul, cel puţin centrul său, se coagulează în jurul lui. Vorbeam cu un ziarist britanic despre asta şi observam că a doua zi după în­cheierea sa, odată ce bannerele au fost date jos şi afi­şele de pe autobuze înlocuite de reclamele obiş­nu­ite, părea că Bucureştiul a redevenit acel oraş pestriţ pe care îl ştim. În timpul celor trei săptămâni, el a pă­rut unitar, a avut în Festivalul Enescu un punct comun, un liant.

ECOURI


DAVID GARRETT
"A fost emoţionant să cânt pentru prima oară muzica lui Enescu, chiar aici"

Una dintre vedetele festivalului a fost fără în­doială David Garrett, deţinătorul recordului de vi­teză pe strunele viorii. Violonistul şi-a construit o carieră pe tipicul starurilor rock. Chipeş (a făcut modeling în studenţie), dornic de publicitate, şi-a făcut un scop din a atrage cât mai mulţi tineri spre muzica clasică, intrând pentru aceasta pe teritoriul altor genuri, chiar rock. La Ateneu, într-o sală ar­hi­plină, a fost solistul Filarmonicii din Monte Car­lo şi a început programul, cântând, pen­tru pri­ma oară, pe o scenă, Balada pentru vioară şi or­ches­tră a lui Enescu. "Pentru mine, este un mo­ment emoţionant să interpretez o piesă de Enescu aici, în acest festival minunat, cu atât mai mult cu cât fosta mea profesoară a fost studenta lui Enes­cu. Am avut şansa să muncesc cu Ida Haendel, iar ea era un mare fan Enescu, şi a interpretat multe din lucrările lui. Am fost suficient de norocos să o aud interpretând Enescu, în special sonatele. Şi am avut ocazia, când eram mic, să aud unele înre­gistrări originale, cu Enescu cân­tând la vioară. Avea un sunet atât de întunecat, dar intens. Este interesant să compari inter­pre­tarea la vioară a lui Enescu cu interpretarea mo­dernă de astăzi. Este un stil diferit. Interpretez lucrările lui încercând să mă apropii de stilul său, să subliniez acel mod de interpretare foarte ro­man­tic, misterios.
Călătoresc în fiecare an foarte mult. Nu am mai cântat de patru ani în România, iar sala Ate­ne­ului mi se pare şi mai frumoasă de­cât mi-o aminteam de la precedentul concert aici. Simt că în România este un public atât de cald şi cu atâta dragoste pentru muzica clasică, pentru muzică în general, încât sunt destul de sigur că nu va fi ul­tima dată când vin aici. Deja am o invitaţie, voi cânta cu Riccardo Chailly şi Scala din Milano, la ediţia din 2017 a Festivalului Enescu. Sper, de ase­menea, că va exista o colaborare între mine şi acest festival pe o perioadă lungă de timp."

LAURENŢIU DINCĂ
(muzician de origine română din "Berliner Philharmoniker")

Un vis împlinit
"Am studiat în Bucureşti şi, revenind după atâţia ani, mă întorc la locul unde am devenit mu­zi­cian. Cumva, de aici a pornit visul ce mi s-a îm­plinit, acela de a ajunge în această orchestră ne­maipomenită. Cred că nu există niciun mu­zi­cian în lume care să nu-şi dorească să cânte în această orchestră. Ce-i special la această Filar­mo­nică este faptul că, pe 5-10 metri, într-un loc mic, găseşti cei mai buni muzicieni. Nicăieri nu o să vezi atât de mulţi muzicieni atât de buni, într-un singur loc. Ne bucurăm foarte mult că am venit la Festivalul Enescu, mai ales că multă lume s-a străduit să găsească o dată pentru a participa la acest Festival. N-a fost deloc uşor, pentru că Or­chestra din Berlin este invitată peste tot, prin ur­mare, coordonarea este foarte dificilă, însă am reuşit".

ZUBIN MEHTA
"Aveţi cel mai frumos festival din lume"

Marele dirijor indian, cel ce i-a adus pentru prima oară pe o scenă pe cei trei tenori, Pavarotti, Carreras şi Domingo, a primit invitaţia de a de­ve­ni, din 2017, preşedintele onorific al Festivalului Enescu, la care a participat pentru prima oară în 1964, rămânând unul dintre prietenii constanţi ai evenimentului. Anul acesta, a fost ovaţionat pen­tru abnegaţia cu care a dirijat Simfonia nr. 8 a lui Bruckner, chiar dacă suportase o operaţie la genunchi şi a fost nevoit să conducă orchestra aşezat pe un scaun. "De fiecare dată, abia aştept să revin în România, aveţi cel mai frumos festival din lume şi cel mai minunat public. Fiecare mu­zician se simte atât de bine aici, când se uită în sa­lă şi vede zâmbetele oamenilor. Muzicienii ro­mâni sunt de calitate şi trebuie să le mulţumim or­ganizatorilor festivalului. Am acceptat această pro­punere de a deveni preşedinte onorific, pentru că era o ofertă de nerefuzat."