ANALIA SELIS - "Mă declar un om fericit!"

- În 2004, Analia Selis a reprezentat Argentina la Festivalul Cerbul de Aur de la Braşov. Un "coup de foudre" de ambele părţi: românii au îndrăgit-o definitiv, iar ea şi-a mutat cariera şi inima-n România. După oarecare tăcere, Analia revine pe scenă în forţă, matură şi reinventată -

Vă place Tango?

- Aproape patru ani nu s-a ştiut nimic de tine. Pur şi simplu ai dispărut. Dar iată-te iarăşi pe sce­nă, şi nu oricum, ci în ritm de tango, dansul ţării din care-ai venit în urmă cu 14 ani...

- Mă bucur că numele meu este asociat cu tangoul, că revenirea mea convingătoare pe scenă aşa s-a produs, odată cu pro­iectul "Vă place Tan­go?". Dar să nu creadă nimeni că în timpul acesta am stat degeaba. Nici vorbă! Doar că în­­cercările mele de a recu­ceri piaţa muzicală au eşuat. Am compus con­tinuu, am colaborat cu diferiţi compozitori, am mers cu propuneri la ra­diouri şi la case de pro­ducţie muzicală, dar de­geaba! Nimeni nu a mai crezut în succesul meu. Eu nu am trădat muzica niciodată, mi-am îngă­duit, doar, să mă bucur o vreme de familia mea. Toc­mai rămăsesem în­săr­cinată cu Noa, fetiţa noastră, după ce pier­dusem o sarcină. Am su­ferit foarte mult, pentru că îmi doream să fiu ma­mă, aşa că atunci când am aflat că visul mi se împlineşte, am oprit to­tul. Mi-am onorat con­trac­tele deja semnate, apoi nu am mai acceptat nicio propunere. La opt luni de la naşterea fetiţei, am aflat că vom avea şi un băieţel, pe Tiago, care are acum trei ani. Aşadar, pauza a durat peste aşteptările mele, până în 2014. Când am revenit, piaţa muzicală se schimbase foarte mult, totul devenise foarte com­pu­terizat. Nu mă regăseam deloc, uşile mi se închideau în faţă. Eram total debusolată. În tot acest timp, Răzvan (Răzvan Suma, celebrul violoncelist şi soţul Analiei n. red.) îşi continua turneele intitulate "Vă place...?". Avusese "Vă place Bach?", "Vă place Brahms?", iar în acel moment începea proiectul "Vă place Tango?". Mi-a propus să-l acompaniez în această încercare. Mi s-a părut extrem de provocator şi am acceptat. Apoi ni s-a alăturat şi chitaristul ar­gentinian Julio Santillán, iar eu am început studiul acestui stil muzical. Am învăţat intens, pentru că nu mai cântasem tango. După sute de ore de studiu, după multe repetiţii, a început turneul, un ma­raton de paisprezece concerte, soldate cu mare succes. Ba mai mult, am avut şi o revelaţie extraordinară: că acesta este drumul meu, calea pe care trebuie să merg de acum înainte. Zici că mi s-a ridicat un văl de pe ochi, atât de bine mă simt acum.

- Ai dezlegat misterul tango-ului? Ce vrajă aruncă asupra noastră? De ce ne învăluie pe viaţă cu ritmul lui?

- Pentru mine, tango-ul este o stare. E teatru, e pasiune, e sangvin şi ro­man­tic, în acelaşi timp. Eu provin din oraşul Tucuman, care se află la 1500 de km de Buenos Aires, iar acolo - ca şi în toată zona de nord a Ar­gen­tinei - nu se cântă tango deloc. După mult studiu, după mult exerciţiu (noi am cântat în aceste spec­tacole tango-ul original, de pe vremuri), după multe repetiţii cu Răzvan şi Julio, am ajuns să înţeleg că tango-ul îmi este în sânge. Da. Aici, în România, am descoperit că am tango-ul în sângele meu argen­tinian, un motiv în plus să ador ţara mea de adopţie. Nu sunt numai vorbe, chiar îl simt în mine. Mă bucur că este un stil de muzică des­chizător de porţi şi de su­flete, că este adorat peste tot în lume. Iată că şi în Ro­mâ­nia are un succes extraor­dinar. Anul acesta, în luna mai, am avut ediţia a doua a turneului, la care am adău­gat ceva foarte frumos, anu­me - tango-ul interbelic ro­mânesc. Am cântat trei ast­fel de tango-uri, "Zaraza", "Vrei să ne întâlnim sâm­bătă seara?" şi "Mână, bir­jar!.". La Sala Radio, în ul­ti­mul concert, i-am avut in­vitaţi pe Virgil Ianţu şi Adri­an Despot. Un final foarte frumos al turneului naţional.

- Pregătiţi şi ediţia a treia?

- Orice lucru are şi un sfâr­şit, chiar dacă a fost minunat, chiar dacă ar fi bine primită şi o ediţie a treia. Răzvan este violon­ce­list şi are proiectele lui. Cu toate astea, eu voi con­tinua povestea tango-ului, toată viaţa de-acum înainte. Acum doi ani am avut şansa să-l cunosc pe pianistul argentinian Mariano Castro, care face parte din celebra trupă Narcotango, iar de ceva vreme, lu­crăm împreună. Chiar ne pregătim pentru un concert extrem de important: pe 7 octombrie (la ora 19), voi cânta la Sala Radio, Tango Simfonic. E un con­cept nou: tango pentru orchestră şi pian, cu orchestră simfonică (dirijor Radu Popa) şi tot ce mai presupune un astfel de spectacol. Vom cânta apoi la Braşov şi la Piteşti, tot alături de filarmonici, şi sperăm ca totul să se transforme într-un turneu naţional, să cântăm în toate oraşele care au orchestre simfonice. Mă înţeleg foarte bine cu Mariano, atât muzical, cât şi ca prie­teni. Mai mult decât atât, poveştile noastre de viaţă se aseamănă uimitor: la fel ca şi mine, Mariano s-a în­drăgostit şi el de o româncă, organizatoarea spec­tacolului pe care îl susţinuse în România acum doi ani. A fost un amor atât de fulgerător, încât sunt deja căsătoriţi. Mariano încă nu şi-a adus lucrurile din Argentina. S-a îndrăgostit şi a rămas aici.

Picuri de iubire

- Tu şi Răzvan Suma formaţi unul dintre cele mai frumoase cupluri de artişti din România. Păreţi mereu îndrăgostiţi, chiar după zece ani. Cum a fost să cânţi pe aceeaşi scenă cu el, mai ales tango?

- Arta şi turneele impun foarte mult profe­sionalism. Este foarte important lucrul acesta. Numai aşa poţi rămâne obiectiv, numai aşa eviţi certurile, dacă este cazul. În scenă au fost însă şi momente speciale, puţine, dar speciale. Au fost şi mici contacte fizice, atingeri trecătoare. Ei, atunci am simţit şi iubirea despre care mă întrebi. Nişte mici picuri de iubire. Nu ştiu dacă publicul i-a văzut, dar eu i-am simţit. Ne-am descurcat foarte bine, am reuşit să ne facem meseria şi să nu fim afectaţi în viaţa de cuplu. Dacă simţeam, fie şi pentru o clipă, vreun pericol din acest punct de vedere, ne-am fi oprit imediat. După terminarea proiectului, au apărut în presă zvonuri că ne-am despărţit, pentru că nu mai cântăm împreună. Nici vorbă! Pur şi simplu, am încheiat turneele. Acest "Vă place Tango?" inventat de Răzvan are nevoie acum de o altă continuare artistică. Oricum, eu îi voi fi veşnic recunoscătoare pentru ceea ce am făcut împreună, deoarece fără provocarea venită din partea lui, poate că nu aş fi descoperit niciodată această muzică, la care nu aş mai renunţa niciodată.

- Ce proiecte mai are marele violoncelist Răzvan Suma?

- Răzvan are numeroase concerte, turnee, acum este în Argentina, va merge în Cuba, a fost în Anglia, Spania. Îi merge foarte bine.

- Nu vă este greu departe unul de celălalt, după ce aproape un an aţi fost împreună până şi pe sce­nă?

- E grea despărţirea, dar şi bună. Îmi este foarte dor de Răzvan, dar revederea va fi mai dulce. Mai greu este cu copiii, mai ales cu Tiago, care s-a ataşat foarte mult de Răzvan şi plânge mult după el. Vor­besc la telefon, dar tot îi duce dorul. Revenind la în­trebarea ta, eu cred că pentru un cuplu, aceste pauze sunt necesare din când în când.

- Te descurci singură? La vârsta copiilor tăi, obligaţiile tale de mamă sunt copleşitoare...

- De câtăva vreme, beneficiez de un ajutor de-a dreptul binecuvântat: mama mea s-a mutat în Româ­nia, după ce mult timp a făcut naveta între Bucureşti şi Madrid, unde locuiesc celelalte două surori ale mele, care, la rândul lor, au câte o fetiţă. Recent a hotărât, însă, că eu eram cea mai puţin ajutată, aşa că s-a oferit să ne ajute cu copiii. Are un apartament aproape de noi, Noa şi Tiago vorbesc spaniolă la perfecţie, aşa că se înţeleg de minune. Nu stă cu noi, nu cred că este un lucru bun pentru cuplu să locuieşti cu părinţii, dar e suficient de aproape, cât să poată veni oricând sau să ia copiii la ea o seară, ca să avem şi noi un timp al nostru. Asta e chiar o binecuvântare. Nu vorbeşte româneşte, dar înţelege foarte bine şi se descurcă perfect şi la piaţă, şi la bancă, şi la grădiniţă, este extraordinară. Are re­zi­denţă în România, asigu­rare de sănătate, merge la sport, o dată pe an pleacă în Argentina, se mai duce şi la Madrid, se simte utilă, fericită. Îi sunt foarte recunoscătoare.

- Analia, te-ai întrebat vreodată de ce eşti atât de îndrăgită la noi?

- Cred că oamenii care mă îndrăgesc o fac da­torită muzicii mele. Muzica este viaţa mea şi asta se simte. Cânt de mică, este singurul lucru pe care ştiu să-l fac. În plus, cred că eman şi o oarecare sinceri­tate, care naşte încredere. Eu am încercat întotdeauna să simt nivelul de aşteptare al publicului. Nu m-am simţit niciodată vedetă, m-am străduit doar să co­mu­nic prin muzică, să-i fac pe oameni un pic mai liberi şi fericiţi.

- Te-ai născut şi ai copilărit în Argentina, ai mers la şcoală în America, te-ai îndrăgostit şi ai venit în România - eşti un adevărat cetăţean uni­versal. Care este, totuşi, locul tău de suflet?

- Aici, acasă, în Bucureşti. Ador Argentina, este o minune de ţară, dar România este casa mea. Nu îmi doresc să plec nicăieri de aici. Cât despre o eventuală întoarcere în Argentina, asta este exclus, cu atât mai mult acum, când nu îmi place deloc situaţia politică şi socială de acolo. Nu îmi place preşedinta noastră, Cristina Fernandez Kirchner. Deloc. Duce ţara către comunism. Eu nu am trăit niciodată sub acest regim, dar din câte am citit, din câte mi-au povestit prietenii mei, români, este ceva odios. Eu nu apreciez nimic mai mult pe lume decât libertatea. Mai presus decât orice este pentru mine libertatea omului de a spune şi a face ce vrea. M-aş sufoca fără ea. Sunt mult prea obişnuită să trăiesc într-o ţară liberă, cum e România. Mă doare când aud vorbe urâte legate de ea. Eu nu o voi face niciodată. Îmi place foarte mult aici, sunt bucuroasă să fiu aici, într-o ţară liberă, care mă face să mă simt liberă.