Ediția a XXII-a Festivalului George Enescu, desfășurată între 30 august și 20 septembrie, nu a însemnat un triumf doar pentru că performanțele muzicale din sălile de spectacole au fost la superlativ, sau pentru că festivalul a ajuns printre cele mai puternice din lume, și sute de turiști străini vin aici pentru a-i asculta pe marii interpreți și marile orchestre. Ci și pentru că centrul Bucureștiului a fost luminat, timp de trei săptămâni, de bucuria oamenilor îndrăgostiți de muzică, diferiți ca vârstă și ca profesii, dar strânși laolaltă de muzica clasică. Oare nu este minunat să vezi mulțimi ce se revarsă pe străzi, la miezul nopții, unii în tăcere, vădit emoționați, transfigurați, alții discutând aprins despre Mozart, Enescu, despre cutare dirijor sau pianist?
Multe victorii și o dezamăgire
Cel mai așteptat și mai apreciat moment al festivalului a fost, fără îndoială, venirea la București a Orchestrei Filarmonicii din Berlin. După 15 ani de negocieri aprige cu organizatorii români, germanii au sosit cu 11 tone de echipament, record în istoria festivalului. "Pentru noi este un privilegiu să fim aici", a spus, elegant, dirijorul orchestrei, Sir Simon Rattle. Reacția publicului și felul în care au fost primiți la București i-au determinat pe meticuloșii nemți, ce alcătuiesc una dintre primele trei orchestre ale lumii, să anunțe imediat că vor reveni la ediția din 2019 a Festivalului Enescu, ceea ce a însemnat una din marile victorii ale festivalului. O altă victorie este aceea că s-au cântat 22 de lucrări compuse de George Enescu, ale cărui simfonii au fost interpretate atât de rușii de la Filarmonica din Sankt Petersburg, cât și de americanii de la San Francisco Symphony. La capitolul decepții, aceeași lipsă a unei săli mari de spectacole, sau măcar a unui proiect, a unui plan de construcție a unei săli performante. A spus-o acum câteva ediții marele dirijor Zubin Mehta, ce a adresat o scrisoare deschisă guvernului, în care afirma că România merită o sală adevărată de concerte. "Îmi pare rău că îmi iau la revedere de la dumneavoastră într-o fostă sală comunistă de congrese", a spus Ioan Holender, la capătul a zece ani în care a fost directorul festivalului. "Aproape toți președinții, prim-miniștrii și primarii din această perioadă mi-au promis, dar nimic nu s-a întâmplat." Oare vreunul din oamenii politici ce s-au afișat la concertele de la Sala Palatului au roșit măcar un pic? Deși monument de arhitectură, superba sală a Ateneului este neîncăpătoare, iar Sala Palatului are o acustică foarte slabă. Cât despre spațiu, chiar cu o capacitate de 4000 de locuri, la Sala Palatului au avut loc concerte cu zeci de spectatori în picioare. La multe spectacole, biletele s-au vândut cu luni de zile înainte. Ce-i drept, a existat și o a treia locație pentru concerte, cu o destinație foarte generoasă: Piața Festivalului, aflată la câțiva pași de Ateneu, a pus la dispoziția celor ce nu au mai găsit bilete, ori nu au avut bani, o scenă mare, bine echipată, și un program artistic de calitate. Una dintre cele mai de succes seri a avut în prim-plan Planetele, un spectacol complex, cu muzică, poezie și proiecții. I-am solicitat un interviu inițiatorului acestui proiect, tânărul dirijor Cristian Lupeș.
CRISTIAN LUPEȘ
"Datorită Festivalului, simfoniile lui Enescu se aud în întreaga lume"
- Care sunt primele tale amintiri legate de festival? În ce fel ți-a marcat el cariera?
- Nu mi-a influențat alegerea de a deveni dirijor, pentru că asta mi-am dorit dintotdeauna. Părinții îmi povesteau că, întors de la un festival ținut la Tescani, am fost întrebat ce instrument îmi place mai mult. De pe bancheta din spate a Trabantului, am răspuns: "Orchestra". La început, am văzut festivalul la televizor, apoi, în 1998, am ajuns pentru prima oară ca spectator și nu am ratat niciun concert, le-am prins pe toate, și pe cele de la Ateneu, și pe cele de la Sala Palatului. Pentru mine a fost ceva fabulos, gigantic. Sigur, nu se compară ediția de atunci cu cea din 2015, ca organizare, concept, mediatizare, însă spectatorii erau la fel de entuziasmați cum au fost și cei de anul acesta, la venirea Filarmonicii din Berlin. Să-l văd pe scenă pe Radu Lupu sau Filarmonica din Chicago era ceva de necrezut pentru mine, nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă. Apoi, ca student la Conservator, am intrat în mașinăria organizatorică a festivalului. Lucram cu o mare pasiune, 12 ore pe zi, timp de trei săptămâni. Era un risc mare, responsabilitate enormă, dar totodată o experiență incredibilă. Am însoțit mari artiști, i-am privit de aproape, am discutat cu ei, a însemnat foarte mult pentru mine. Zubin Mehta nu era mulțumit de sonorizarea Sălii Palatului și mi-a spus: "Tu ai făcut sonorizări, ești și dirijor, știi ce vreau, mergi la pupitrul de sunet și ocupă-te!" Marele dirijor japonez Seiji Ozawa lucra la Rapsodia Română numărul 1 a lui Enescu și voia să înțeleagă mai bine temele folclorice, așa că m-a rugat să-i arăt cum se dansează unele pasaje. Am încercat să-i arăt, dar la un moment dat, i-am spus că unele nu se pot dansa de unul singur. S-a ridicat și a zis: "Hai!". Și iată-mă dansând hora cu unul dintre marii dirijori ai lumii. Îți dai seama ce au însemnat pentru un student astfel de întâlniri, cât de mult m-au încărcat, mi-au arătat că sunt pe drumul cel bun.
- Apoi ai trecut în partea luminată a festivalului, pe scenă.
- Nu multă lume știe că studenții reprezintă o parte foarte importantă în organizarea festivalului. La comandă este un om cu o uriașă capacitate de muncă, Mihai Constantinescu, iar în jurul său se află o echipă mică, ce pregătește din timp, minuțios, evenimentele. În cele trei săptămâni, studenți de la diferite facultăți se implică total, muncesc mult și învață în cel mai bun mod lucruri capitale în viitoarea lor meserie. După ce am luat masteratul și am început să colaborez cu diferite orchestre din străinătate, a venit vremea să îi las pe alții în locul meu. Prima mea contribuție artistică la festival s-a petrecut în 2011, în ciclul "Enescu și contemporanii săi". Apoi am dirijat o lucrare vocal simfonică a lui Enescu, "Isis", care-mi place foarte mult, iar anul acesta, am venit cu un proiect amplu, "Planetele" lui Gustav Holst. O lucrare spectaculoasă, ce se cântă foarte rar în România, pentru că solicită o orchestră numeroasă, de 80 de persoane. Voiam să o aduc în scenă încă de acum zece ani, iar acum am pregătit un spectacol cu proiecții și cu participarea lui Marcel Iureș, naratorul unui text scris de Vlad Zografi. Actorul a stat în rândurile orchestrei, așteptându-și intrările, și s-a arătat foarte impresionat de munca instrumentiștilor. Mi-a spus că nu se aștepta să simtă atâtea lucruri, să fie atât de emoționat de atmosfera din mijlocul orchestrei.
- Cum ai simțit publicul?
- De multe ori, după un concert, vin spectatori care-mi spun că ar fi vrut să vorbesc un pic, să afle de la mine mai multe despre muzică, despre povestea ei. De data asta, așa am făcut, am lăsat publicului, prin proiecții și poezie, mult mai puțin loc pentru imaginație. Poate suna superficial, dar eu întotdeauna, când pregătesc un nou proiect, ies un pic de la biroul de lucru al dirijorului și mă așez în scaunul spectatorului, mă gândesc cum să îl prind, să îl fac atent. Am început studiul academic al muzicii târziu, multă vreme am fost un ascultător pasionat. În afară de lucrarea "Planetele", programul nostru a cuprins hituri ale muzicii simfonice nemaicântate încă la Festivalul Enescu și am încheiat cu melodia de la "Teleenciclopedia". Toată lumea o știe, dar aproape nimeni nu știe ce-i cu ea. Ei bine, este o lucrare scrisă de un român, Nicolae Kirculescu. Am simțit publicul foarte cald, a fost foarte fain să văd atât de mulți oameni stând în picioare, pentru că nu mai erau locuri, și ascultând cu atenție, implicați, muzica.
- Cum a fost, în ansamblu, ediția 2015 a festivalului? Ce te-a impresionat?
- E interesant cum, oricât de bine ar fi organizată o ediție, oricât de mari ar fi artiștii ce vin, ediția următoare este și mai bună, se simte mereu un crescendo. Important nu este numai faptul că ajung aici în premieră nume celebre - știu foarte bine cât de greu a fost să aducem "Berliner Philharmoniker" -, dar și acela că mulți dintre ei se reîntorc aici cu mare drag, de la o ediție la alta. Vârful artistic al acestei ediții mi s-a părut a fi atins de Royal Liverpool Philarmonic Orchestra, cu o incredibilă simfonie a treia a lui Enescu. Felul în care un dirijor tânăr, Petrenco, a interpretat partitura enesciană, cea mai bună interpretare pe care am auzit-o a acestei simfonii, dă semnale că una din țintele festivalului a fost atinsă. Aceea ca muzica lui Enescu să se audă în lume. Orchestrele românești sunt destul de rar invitate să cânte afară. Odată ce marile orchestre ale lumii interpretează o simfonie a lui Enescu și o fac cu asemenea implicare, ea va rămâne în repertoriul lor și va fi cântată și la alte festivaluri în străinătate. Festivalul Enescu este, fără îndoială, unul dintre cele mai importante din Europa, dacă nu din lume. Se compară cumva cu cel din Salzburg, însă acolo sunt foarte multe concerte susținute de Filarmonica din Viena. Pe când la noi, o dată la două zile, ai ocazia să asculți o altă mare orchestră, un alt mare interpret. Pentru un turist cultural, asta este perfect, vine la București, stă două, trei săptămâni și are la dispoziție acești artiști pentru care ar avea mult de umblat prin lume pentru a-i asculta. Cred că ar trebui mai mult promovat acest aspect. O altă latură importantă a festivalului este aceea că orașul, cel puțin centrul său, se coagulează în jurul lui. Vorbeam cu un ziarist britanic despre asta și observam că a doua zi după încheierea sa, odată ce bannerele au fost date jos și afișele de pe autobuze înlocuite de reclamele obișnuite, părea că Bucureștiul a redevenit acel oraș pestriț pe care îl știm. În timpul celor trei săptămâni, el a părut unitar, a avut în Festivalul Enescu un punct comun, un liant.
ECOURI
DAVID GARRETT
"A fost emoționant să cânt pentru prima oară muzica lui Enescu, chiar aici"
Una dintre vedetele festivalului a fost fără îndoială David Garrett, deținătorul recordului de viteză pe strunele viorii. Violonistul și-a construit o carieră pe tipicul starurilor rock. Chipeș (a făcut modeling în studenție), dornic de publicitate, și-a făcut un scop din a atrage cât mai mulți tineri spre muzica clasică, intrând pentru aceasta pe teritoriul altor genuri, chiar rock. La Ateneu, într-o sală arhiplină, a fost solistul Filarmonicii din Monte Carlo și a început programul, cântând, pentru prima oară, pe o scenă, Balada pentru vioară și orchestră a lui Enescu. "Pentru mine, este un moment emoționant să interpretez o piesă de Enescu aici, în acest festival minunat, cu atât mai mult cu cât fosta mea profesoară a fost studenta lui Enescu. Am avut șansa să muncesc cu Ida Haendel, iar ea era un mare fan Enescu, și a interpretat multe din lucrările lui. Am fost suficient de norocos să o aud interpretând Enescu, în special sonatele. Și am avut ocazia, când eram mic, să aud unele înregistrări originale, cu Enescu cântând la vioară. Avea un sunet atât de întunecat, dar intens. Este interesant să compari interpretarea la vioară a lui Enescu cu interpretarea modernă de astăzi. Este un stil diferit. Interpretez lucrările lui încercând să mă apropii de stilul său, să subliniez acel mod de interpretare foarte romantic, misterios.
Călătoresc în fiecare an foarte mult. Nu am mai cântat de patru ani în România, iar sala Ateneului mi se pare și mai frumoasă decât mi-o aminteam de la precedentul concert aici. Simt că în România este un public atât de cald și cu atâta dragoste pentru muzica clasică, pentru muzică în general, încât sunt destul de sigur că nu va fi ultima dată când vin aici. Deja am o invitație, voi cânta cu Riccardo Chailly și Scala din Milano, la ediția din 2017 a Festivalului Enescu. Sper, de asemenea, că va exista o colaborare între mine și acest festival pe o perioadă lungă de timp."
LAURENȚIU DINCĂ
(muzician de origine română din "Berliner Philharmoniker")
Un vis împlinit
"Am studiat în București și, revenind după atâția ani, mă întorc la locul unde am devenit muzician. Cumva, de aici a pornit visul ce mi s-a împlinit, acela de a ajunge în această orchestră nemaipomenită. Cred că nu există niciun muzician în lume care să nu-și dorească să cânte în această orchestră. Ce-i special la această Filarmonică este faptul că, pe 5-10 metri, într-un loc mic, găsești cei mai buni muzicieni. Nicăieri nu o să vezi atât de mulți muzicieni atât de buni, într-un singur loc. Ne bucurăm foarte mult că am venit la Festivalul Enescu, mai ales că multă lume s-a străduit să găsească o dată pentru a participa la acest Festival. N-a fost deloc ușor, pentru că Orchestra din Berlin este invitată peste tot, prin urmare, coordonarea este foarte dificilă, însă am reușit".
ZUBIN MEHTA
"Aveți cel mai frumos festival din lume"
Marele dirijor indian, cel ce i-a adus pentru prima oară pe o scenă pe cei trei tenori, Pavarotti, Carreras și Domingo, a primit invitația de a deveni, din 2017, președintele onorific al Festivalului Enescu, la care a participat pentru prima oară în 1964, rămânând unul dintre prietenii constanți ai evenimentului. Anul acesta, a fost ovaționat pentru abnegația cu care a dirijat Simfonia nr. 8 a lui Bruckner, chiar dacă suportase o operație la genunchi și a fost nevoit să conducă orchestra așezat pe un scaun. "De fiecare dată, abia aștept să revin în România, aveți cel mai frumos festival din lume și cel mai minunat public. Fiecare muzician se simte atât de bine aici, când se uită în sală și vede zâmbetele oamenilor. Muzicienii români sunt de calitate și trebuie să le mulțumim organizatorilor festivalului. Am acceptat această propunere de a deveni președinte onorific, pentru că era o ofertă de nerefuzat."