Nu întâmplător cartea aceasta a apărut în preajma Festivalului George Enescu - 2015, căci, în ediţia de anul acesta, melomanii din România au putut asculta în sfârşit live, după 18 ani de negocieri, legendara orchestră a Filarmonicii din Berlin. A durat atâta fiindcă Berliner Philharmoniker e foarte solicitată şi pretinde anumite condiţii organizatorice conforme cu statutul ei, între care şi săli cu acustică bună, ceea ce Sala Palatului n-are. Şi dacă anul acesta a acceptat să concerteze la Bucureşti, trebuie să-i fim încă o dată recunoscători lui Ioan Holender, directorul artistic al Festivalului din 2003 încoace, care, prin prestigiul său în lumea muzicală internaţională, a făcut ca cele mai vestite orchestre şi solişti cu performanţe artistice incredibile să poată fi ascultaţi şi în sălile noastre. (Din păcate, strălucita epocă Holender a Festivalului Enescu s-a încheiat acum. Tracasările cu instituţiile statului român cer un mare consum de nervi şi energie pe care proaspătul octogenar nu mai poate să le irosească). Melomanii ştiu că muzica clasică se trăieşte cu adevărat în sală, că oricât de bune ar fi înregistrările, vibraţiile emoţiei colective, fluxul care se naşte şi te încorporează sunt unice: magia marii muzici se transmite direct.
Cu o istorie de 133 de ani, Filarmonica din Berlin stă sub semnul perfecţiunii, ceea ce dovedeşte cu fiecare concert. Eminenţa ei se datorează virtuozităţii instrumentiştilor, cizelării detaliilor, dar mai ales modului de a comunica prin dirijor cu fiinţa muzicii pentru a o reda vie publicului. Fiindcă oricât de pasionaţi, studioşi şi rodaţi între ei ar fi muzicienii din orchestră, rolul dirijorului e hotărâtor. Şi aici ajung la cartea noastră, de mare interes nu doar pentru amatorii de muzică simfonică şi nu numai fiindcă unul dintre personajele principale e românul Sergiu Celibidache. Redactorul muzical Klaus Lang a publicat, la distanţă de 21 de ani între ele, două ediţii ale acestui volum, alcătuit pe baza corespondenţei din anii 1946-52 dintre cei doi dirijori, a documentelor din arhiva orchestrei şi a mărturiilor directe, solicitate sau primite de redactor. În acest fel, Klaus Lang reconstituie deceniul imediat postbelic al instituţiei muzicale berlineze, în principal prin relaţia dintre faimosul ei dirijor Wilhelm Furtwängler (care, rămas în Germania în anii nazismului, ocupase funcţii oficiale) şi mai tânărul cu 26 de ani Sergiu Celibidache, cu studii muzicale avansate la Berlin şi "curat", care în 1946 e ales de orchestră dirijor permanent. Supus unei comisii aliate de denazificare, Furtwängler se retrage în Elveţia până la judecarea "cazului" său: rămăsese în Germania pentru a face artă, nu fusese nazist, după cum îl acuzau duşmanii lui emigraţi în SUA. Mai mulţi martori, printre care şi "Celi" îl apără de acuzaţii, dar abia în 1947 e achitat şi poate reveni la pupitrul Filarmonicii berlineze care îl doreşte dirijor pe viaţă. Sexagenarul şi l-ar fi vrut ca succesor pe tânărul român, dar între ei se insinuează ambiţiosul şi intrigantul Herbert von Karajan, antipatizat de amândoi. Lupta pentru putere, la care participă democratic şi membrii orchestrei, şi personalul administrativ, ne arată că şi în instituţiile culturale nemţeşti funcţionau interese extraartistice, invidii, cabale, concurenţe neloiale şi manipulări prin presă. Celibidache-românul, cu temperamentul lui focos, îi şoca pe sobrii melomani germani cu gesticulaţia excesivă, excentrică, li se părea "un actor de cinema care joacă rolul unui dirijor". În plus, în relaţia cu semenii era de o sinceritate agresivă, lipsită de diplomaţie. Chiar Klaus Lang, care l-a cunoscut şi îl admira, povesteşte că nu era un personaj comod: "niciodată nu m-am găsit în faţa unei firi mai temperamentale, mai îndărătnice, dar şi mai contradictorii. Am îndurat erupţiile unui vulcan şi nu o dată am tras cu ochiul spre uşă ca să-mi pregătesc fuga, în cazul unei agresiuni fizice". Nu e deci de mirare că orchestra cu care se certa la chinuitoare repetiţii, şi chiar Furtwängler în ultimele sale luni de viaţă, în 1954, i l-au preferat pe abilul şi eficientul Karajan. Ceea ce a fost mai bine şi pentru Celi: şi-a dobândit celebritatea durabilă cântând cu alte mari orchestre, dispuse să repete până când se ridicau la înaltele lui pretenţii artistice.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
