Autoarea acestui volum aparţine unei familii de cărturari. Mama ei, Amelia Pavel (1915 - 2003) a fost o personalitate în critica şi istoria artei de la noi, iar fratele ei, Toma Pavel, plecat din ţară în 1969, a ajuns un nume de referinţă în lume ca profesor de literatură comparată, stilistică şi filosofia culturii la mari universităţi occidentale şi ca scriitor publicat de celebre edituri din SUA, Marea Britanie şi Franţa. În această familie legată prin relaţii de prietenie cu veritabila elită intelectuală românească a secolului trecut, mezina Veronica şi-a sacrificat înzestrările genetice cultivate în adolescenţă, optând pentru studii ştiinţifice. Ingerinţele ideologice în cultură cenzurau libertatea de expresie, iar o profesie artistică fără compromisuri în RSR însemna asumarea sărăciei. Deşi pianistă talentată, care luase şi lecţii de armonie şi compoziţie, când a fost să aleagă între Conservator şi Facultatea de Chimie, s-a îndreptat - la îndemnul părinţilor - spre cea din urmă, care-i oferea o meserie mai sigură. Timpul a dovedit că, din punct de vedere pragmatic, alegerea a fost bună. Când a emigrat în 1982 în Canada, competenţa ei în chimia analitică şi o mare putere de muncă i-au adus funcţii înalte în multinaţionale şi chiar în comisii guvernamentale. Într-o societate a concurenţei reale, meritele de om de ştiinţă ale Veronicăi Pavel Lerner au fost recunoscute şi recompensate pe măsură. Numai că reuşita profesională, cu tot consumul ei de inteligenţă, energie şi perfecţionare permanentă, i-au lăsat dureros libere valenţele spirituale creatoare. Satisfăcute acestea doar ca amatoare: melomană, cititoare împătimită, vizitatoare avizată de expoziţii şi spectacole, scriitoare de duminică. Şi-a găsit un debuşeu al preocupărilor ei de suflet în publicaţiile comunităţilor româneşti din Canada şi SUA, dar şi pe site-urile literare în limba română de pe net. Continuând să scrie în limba maternă, a publicat şi în România, după 2000, mai multe volume de poezii, proze scurte şi publicistică, vădind sensibilitate, rafinament cultural şi umor. Admirabilă cu deosebire mi se pare capacitatea ei de a se bucura de performanţele artistice ale altora, de a se entuziasma şi a-şi împărtăşi încântarea, mai ales când e vorba de oameni pe care i-a cunoscut în ţinereţea bucureşteană sau de artişti pe care i-a căutat anume mai târziu pentru a le comunica empatia. Cartea pe care vi-o recomand azi adună colaborările Veronicăi Pavel Lerner la revista "Vatra Veche" din Târgu-Mureş (condusă de poetul Nicolae Băciuţ), în care schiţează portrete neconvenţionale ale unor oameni de valoare întâlniţi de-a lungul timpului. E bine că secvenţele memorialistice n-au rămas doar în paginile revistei cu circulaţie restrânsă, fiindcă evocările colorate afectiv ale unor scriitori, muzicieni, actori, plasticieni de ieri şi de azi alcătuiesc prin cumulare imaginea unui spaţiu cultural în care, în ciuda opreliştilor oficiale din comunism, artele şi-au croit drum şi au dat sens înalt unor vieţi. Mulţi dintre cei evocaţi nu mai sunt cu noi decât prin ceea ce ne-au lăsat în biblioteci, pe înregistrări sau în muzee, dar memoria întâlnirii cu ei, redată în scene vii, bine povestite, îi resuscitează şi pentru cei ce n-au avut şansa să îi cunoască decât prin operă. Prieteni ai părinţilor ei, din aceeaşi generaţie, precum Nicu Steinhardt, Mircea Şeptilici sau Theodor Bălan, personalităţi cunoscute pe când Veronica îşi petrecea vacanţele cu Amelia Pavel la casele de creaţie de la Cumpătu, Bran şi Mogoşoaia - ca Ştefan Aug. Doinaş, Irinel Liciu sau Theodor Mazilu, prieteni apropiaţi ai fratelui ei, ca Matei Călinescu şi Mihai Zamfir, muzicieni văzuţi de aproape, ca Aurel Stroe, Dan Grigore, Iosif Sava - sunt doar câteva dintre personajele ce populează cartea, plină de anecdote surprinzătoare, de bune sentimente şi de nostalgii discrete. Emoţia care vibrează în pagini, inepuizabila, tinereasca recunoştinţă pentru ceea ce au creat valoros oameni pe care a avut norocul să-i cunoască se transmite şi cititorului. Aşa cum membrii unei orchestre aplaudă cu arcuşurile un solist, arătându-şi astfel aprecierea, aplaud şi eu aici cu pixul reuşita Veronicăi Pavel Lerner de a-şi transmite prin scris sentimentele în crochiuri memorabile.
Selecţia "Formula AS"
* Veronica Pavel Lerner, "Oameni pe care i-am cunoscut", Editura "Vatra Veche" (str. Ilie Munteanu nr. 29, Târgu-Mureş, 312 p.
Autoarea acestui volum aparţine unei familii de cărturari. Mama ei, Amelia Pavel (1915 - 2003) a fost o personalitate în critica şi istoria artei de la noi, iar fratele ei, Toma Pavel, plecat din ţară în 1969, a ajuns un nume de referinţă în lume ca profesor de literatură comparată, stilistică şi filosofia culturii la mari universităţi occidentale şi ca scriitor publicat de celebre edituri din SUA, Marea Britanie şi Franţa. În această familie legată prin relaţii de prietenie cu veritabila elită intelectuală românească a secolului trecut, mezina Veronica şi-a sacrificat înzestrările genetice cultivate în adolescenţă, optând pentru studii ştiinţifice. Ingerinţele ideologice în cultură cenzurau libertatea de expresie, iar o profesie artistică fără compromisuri în RSR însemna asumarea sărăciei. Deşi pianistă talentată, care luase şi lecţii de armonie şi compoziţie, când a fost să aleagă între Conservator şi Facultatea de Chimie, s-a îndreptat - la îndemnul părinţilor - spre cea din urmă, care-i oferea o meserie mai sigură. Timpul a dovedit că, din punct de vedere pragmatic, alegerea a fost bună. Când a emigrat în 1982 în Canada, competenţa ei în chimia analitică şi o mare putere de muncă i-au adus funcţii înalte în multinaţionale şi chiar în comisii guvernamentale. Într-o societate a concurenţei reale, meritele de om de ştiinţă ale Veronicăi Pavel Lerner au fost recunoscute şi recompensate pe măsură. Numai că reuşita profesională, cu tot consumul ei de inteligenţă, energie şi perfecţionare permanentă, i-au lăsat dureros libere valenţele spirituale creatoare. Satisfăcute acestea doar ca amatoare: melomană, cititoare împătimită, vizitatoare avizată de expoziţii şi spectacole, scriitoare de duminică. Şi-a găsit un debuşeu al preocupărilor ei de suflet în publicaţiile comunităţilor româneşti din Canada şi SUA, dar şi pe site-urile literare în limba română de pe net. Continuând să scrie în limba maternă, a publicat şi în România, după 2000, mai multe volume de poezii, proze scurte şi publicistică, vădind sensibilitate, rafinament cultural şi umor. Admirabilă cu deosebire mi se pare capacitatea ei de a se bucura de performanţele artistice ale altora, de a se entuziasma şi a-şi împărtăşi încântarea, mai ales când e vorba de oameni pe care i-a cunoscut în ţinereţea bucureşteană sau de artişti pe care i-a căutat anume mai târziu pentru a le comunica empatia. Cartea pe care vi-o recomand azi adună colaborările Veronicăi Pavel Lerner la revista "Vatra Veche" din Târgu-Mureş (condusă de poetul Nicolae Băciuţ), în care schiţează portrete neconvenţionale ale unor oameni de valoare întâlniţi de-a lungul timpului. E bine că secvenţele memorialistice n-au rămas doar în paginile revistei cu circulaţie restrânsă, fiindcă evocările colorate afectiv ale unor scriitori, muzicieni, actori, plasticieni de ieri şi de azi alcătuiesc prin cumulare imaginea unui spaţiu cultural în care, în ciuda opreliştilor oficiale din comunism, artele şi-au croit drum şi au dat sens înalt unor vieţi. Mulţi dintre cei evocaţi nu mai sunt cu noi decât prin ceea ce ne-au lăsat în biblioteci, pe înregistrări sau în muzee, dar memoria întâlnirii cu ei, redată în scene vii, bine povestite, îi resuscitează şi pentru cei ce n-au avut şansa să îi cunoască decât prin operă. Prieteni ai părinţilor ei, din aceeaşi generaţie, precum Nicu Steinhardt, Mircea Şeptilici sau Theodor Bălan, personalităţi cunoscute pe când Veronica îşi petrecea vacanţele cu Amelia Pavel la casele de creaţie de la Cumpătu, Bran şi Mogoşoaia - ca Ştefan Aug. Doinaş, Irinel Liciu sau Theodor Mazilu, prieteni apropiaţi ai fratelui ei, ca Matei Călinescu şi Mihai Zamfir, muzicieni văzuţi de aproape, ca Aurel Stroe, Dan Grigore, Iosif Sava - sunt doar câteva dintre personajele ce populează cartea, plină de anecdote surprinzătoare, de bune sentimente şi de nostalgii discrete. Emoţia care vibrează în pagini, inepuizabila, tinereasca recunoştinţă pentru ceea ce au creat valoros oameni pe care a avut norocul să-i cunoască se transmite şi cititorului. Aşa cum membrii unei orchestre aplaudă cu arcuşurile un solist, arătându-şi astfel aprecierea, aplaud şi eu aici cu pixul reuşita Veronicăi Pavel Lerner de a-şi transmite prin scris sentimentele în crochiuri memorabile.
Autoarea acestui volum aparţine unei familii de cărturari. Mama ei, Amelia Pavel (1915 - 2003) a fost o personalitate în critica şi istoria artei de la noi, iar fratele ei, Toma Pavel, plecat din ţară în 1969, a ajuns un nume de referinţă în lume ca profesor de literatură comparată, stilistică şi filosofia culturii la mari universităţi occidentale şi ca scriitor publicat de celebre edituri din SUA, Marea Britanie şi Franţa. În această familie legată prin relaţii de prietenie cu veritabila elită intelectuală românească a secolului trecut, mezina Veronica şi-a sacrificat înzestrările genetice cultivate în adolescenţă, optând pentru studii ştiinţifice. Ingerinţele ideologice în cultură cenzurau libertatea de expresie, iar o profesie artistică fără compromisuri în RSR însemna asumarea sărăciei. Deşi pianistă talentată, care luase şi lecţii de armonie şi compoziţie, când a fost să aleagă între Conservator şi Facultatea de Chimie, s-a îndreptat - la îndemnul părinţilor - spre cea din urmă, care-i oferea o meserie mai sigură. Timpul a dovedit că, din punct de vedere pragmatic, alegerea a fost bună. Când a emigrat în 1982 în Canada, competenţa ei în chimia analitică şi o mare putere de muncă i-au adus funcţii înalte în multinaţionale şi chiar în comisii guvernamentale. Într-o societate a concurenţei reale, meritele de om de ştiinţă ale Veronicăi Pavel Lerner au fost recunoscute şi recompensate pe măsură. Numai că reuşita profesională, cu tot consumul ei de inteligenţă, energie şi perfecţionare permanentă, i-au lăsat dureros libere valenţele spirituale creatoare. Satisfăcute acestea doar ca amatoare: melomană, cititoare împătimită, vizitatoare avizată de expoziţii şi spectacole, scriitoare de duminică. Şi-a găsit un debuşeu al preocupărilor ei de suflet în publicaţiile comunităţilor româneşti din Canada şi SUA, dar şi pe site-urile literare în limba română de pe net. Continuând să scrie în limba maternă, a publicat şi în România, după 2000, mai multe volume de poezii, proze scurte şi publicistică, vădind sensibilitate, rafinament cultural şi umor. Admirabilă cu deosebire mi se pare capacitatea ei de a se bucura de performanţele artistice ale altora, de a se entuziasma şi a-şi împărtăşi încântarea, mai ales când e vorba de oameni pe care i-a cunoscut în ţinereţea bucureşteană sau de artişti pe care i-a căutat anume mai târziu pentru a le comunica empatia. Cartea pe care vi-o recomand azi adună colaborările Veronicăi Pavel Lerner la revista "Vatra Veche" din Târgu-Mureş (condusă de poetul Nicolae Băciuţ), în care schiţează portrete neconvenţionale ale unor oameni de valoare întâlniţi de-a lungul timpului. E bine că secvenţele memorialistice n-au rămas doar în paginile revistei cu circulaţie restrânsă, fiindcă evocările colorate afectiv ale unor scriitori, muzicieni, actori, plasticieni de ieri şi de azi alcătuiesc prin cumulare imaginea unui spaţiu cultural în care, în ciuda opreliştilor oficiale din comunism, artele şi-au croit drum şi au dat sens înalt unor vieţi. Mulţi dintre cei evocaţi nu mai sunt cu noi decât prin ceea ce ne-au lăsat în biblioteci, pe înregistrări sau în muzee, dar memoria întâlnirii cu ei, redată în scene vii, bine povestite, îi resuscitează şi pentru cei ce n-au avut şansa să îi cunoască decât prin operă. Prieteni ai părinţilor ei, din aceeaşi generaţie, precum Nicu Steinhardt, Mircea Şeptilici sau Theodor Bălan, personalităţi cunoscute pe când Veronica îşi petrecea vacanţele cu Amelia Pavel la casele de creaţie de la Cumpătu, Bran şi Mogoşoaia - ca Ştefan Aug. Doinaş, Irinel Liciu sau Theodor Mazilu, prieteni apropiaţi ai fratelui ei, ca Matei Călinescu şi Mihai Zamfir, muzicieni văzuţi de aproape, ca Aurel Stroe, Dan Grigore, Iosif Sava - sunt doar câteva dintre personajele ce populează cartea, plină de anecdote surprinzătoare, de bune sentimente şi de nostalgii discrete. Emoţia care vibrează în pagini, inepuizabila, tinereasca recunoştinţă pentru ceea ce au creat valoros oameni pe care a avut norocul să-i cunoască se transmite şi cititorului. Aşa cum membrii unei orchestre aplaudă cu arcuşurile un solist, arătându-şi astfel aprecierea, aplaud şi eu aici cu pixul reuşita Veronicăi Pavel Lerner de a-şi transmite prin scris sentimentele în crochiuri memorabile.
Alte articole din acest numar
- ZODIACUL LUNII OCTOMBRIE
- Răspuns pentru SIMINA - Tg. Mureş, F. AS 1177 - "Se poate reduce prolapsul genital fără operaţie?"
- Leacuri de la cititori
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
