Te-am iubit, Mircea, de la început. Te-am iubit de când m-ai atins pe umăr, împingându-mă înapoi, câțiva pași mai în spate, în urma ta. Aveam amândoi zece ani și ți-am urmărit atunci, pentru prima dată, felul în care ți se încrețea fruntea când voiai să mă aperi. Deveneai serios și mândru din cale-afară, crezând că viața mea atârna doar de tine. Da, mă apărai de un șarpe ieșit în drumul nostru și mă agățasem de tine așa, într-un fel pe care numai tu-l poți înțelege, mă lipisem de tine și nu-mi mai era frică de nimic. Pe atunci mă țineam după urma ta pe ulițele prăfuite din sat, prin iarbă și lanuri și lună și cer, te apucam de mână și te țineam strâns, strâns, pentru că, da, viața mea depindea atunci doar de tine. Te-am iubit, Mircea, de la început, de la începutul începutului, de acolo de unde au plecat toate, de când ți-am văzut ochii. Erai un copil, și eu la fel, dar ți-am văzut ochii, și ochii, dragă Mircea, nu mint. "Ochii nu mint", așa mi-am șoptit și eu, când te-am văzut atunci. Te-ai uitat la mine, de parcă era și devreme și târziu între noi. Erai cât tufele din poarta mare, iar eu îți ajungeam până la umăr. Te-ai uitat la mine și eu m-am uitat la tine și da, poate că era și târziu și prea devreme, poate era departe și puțin aproape între noi, dar te-am văzut. Te-am văzut, Mircea!
După gard
Am crescut mai apoi amândoi și n-am mai avut, nici eu și nici tu, zece ani, iar tu, din copil ai devenit aproape un bărbat, și eu am devenit o domnișoară și te-am visat. Câteodată mă salvai și în vis, cum o făceai în realitate, în vacanțe, alteori te visam fără ochi. Mă trezeam atunci și-mi era frică, mă apuca o frică multă și groasă, te căutam și nu erai nicăieri, și afară era noapte și ploua, era toamnă, mereu ploua, când n-aveai ochi. Și-atunci, dragă Mircea, de-abia atunci începea greul din mine, abia atunci trăgeam plapuma peste tot și mă luptam cu golul dintre mine și tine. Mă așteptai la fiecare început de vară, în capul satului, și-mi ziceam că poate ești doar o nălucă, o imagine a ce ai fost cu o toamnă în urmă, că poate ai căzut și tu, ca stelele de deasupra noastră, în unele nopți, alea de care-mi povesteai că sunt deja moarte de milioane de ani. Așa credeam atunci, când urcam ulița până la tine, că poate ai murit și tu, de milioane de ani, atât cât număra pe-atunci o toamnă. Spaima nu dura mult, doar până te atingeam, până începea primul joc, până se furișa lângă noi vreun dușman, un șarpe sau o albină sau altă dihanie mică, de care trebuia să mă aperi, și totul în jur era viu. Și tu.
Te iubeam, Mircea, la fiecare început de vară, și iubirea asta pentru tine mă lăsa uneori fără aer. Pe atunci nu știam că se cheamă chiar așa, iubire, eram prea mici, eram niște copii, pe atunci simțeam doar foamea, setea, frigul și iubirea asta dintre mine și tine, căreia îi spuneam oricum altcumva. Câteodată îi spuneam dor, fiindcă mă dureau lacrimile pe care le țineam în mine seara, când se puneau de-a curmeziș casele dintre noi, uneori îi ziceam nefrică, nesete sau nesom.
Și când am aflat că așa-i e numele, că toată treaba aia dintre mine și tine se cheamă iubire, te-am căutat prin sat și ți-am spus și ție. "Te iubesc, Mircea!". S-a auzit atunci până-n cer. Era vară din plin și aveam amândoi 15 ani. Tu ai rămas mut, de parcă vorbele mele ți s-ar fi dus direct pe buze, ca un sărut, să acopere vorbele tale, iar eu am fugit. Ha, ha, am fugit, fiindcă așa făcuse și doamna din film, care mă învățase cum se face, și așa am făcut și eu, că altceva nu știam ce să fac. M-am ascuns după un gard și așteptam să vii. Te așteptam să vii, să strigi, să-ți pui mâinile pe lângă mine, să mă aperi, să mă separi de lume, cum ai făcut odată, când m-ai sărutat. Îmi doream să vii, și tu nu mai veneai. Să vii, să strigi, să vii!
Ultima toamnă
În Canada, toamna vine încet. În Canada, dragă Mircea, toamna aduce cu ea mașini roșii, ca cea care m-a luat de lângă tine. Era frig, mi-era foame și puțin somn, ca acum, și nu mă gândeam încă să fie aia ultima toamnă când aveam să te mai văd.
Casa dintre mine și tine devenea orașul dintre noi, și afară ploua, mereu ploua, toată ploaia aia de toamnă se aduna între noi, mi-era frică, și tu nu erai, și fricii îi era pe-atunci frică numai de tine. Încă puțin, o lună, două, cât să dureze și toamna asta nenorocită, și te vedeam iar, încă puțin. Să cadă toate ploile, să treacă zăpezile, să te ating, să devină totul viu, să fii viu. Toamna asta, ultima dintre mine și tine, nu s-a mai terminat. A durat milioane de ani, ca stelele moarte de demult, pe care le-am văzut amândoi. Toamna asta are deja multe Crăciunuri, nu unul, milioane, închipuie-ți, Mircea, fiindcă aici, în Canada, nu există vară deloc. Toamna nu sunt struguri zemoși, ca cei pe care îi aveam în jur la primul nostru sărut, singurul. Aici strugurii sunt rotunzi și perfecți, sunt sărați și puțin cam tari, da, sunt tari, cum era și gardul dintre mine și tine, din anii copilăriei. În Canada nu sunt ulițe pe care să le urci, în Canada nu urci nimic, doar stai și privești pe fereastră și aștepți să nu-ți mai fie frică. În Canada nu are cine să te apere de șerpi. Știu, ai fi zis că aici șerpii nu umblă liberi, pe stradă, aici nu e satul nostru, aici e civilizație peste tot, sunt șosele asfaltate și clădiri mari. Te înșeli, dragă Mircea, te păcălești, cum m-am păcălit și eu, când am ajuns pentru prima dată aici. I-am văzut pe toți - șerpi de toate mărimile - și nu mai aveam de cine să mă lipesc, știi tu, ca-n vremurile bune, tu nu erai, și-afară ploua, mereu ploua, așa că m-am lipit de mine. Așa lipită am trecut prin ei, m-am târât și eu ca un șarpe de-al lor, i-am fentat până la urmă, să știi, așteptând să se termine odată toamna asta lungă. Și am tot fugit de ei, de toți, ca să scap, că altceva nu știam ce să fac, am fugit ca doamna din film, care ne-a învățat că la iubire i se spune iubire, care a fugit și ea, cum am fugit și eu, ha, ha, după ce ți-am spus și ție. "Te iubesc, Mircea", și s-a auzit până-n cer.
Te-am așteptat, Mircea, de la început. Te-am așteptat să vii, să mă dezlipești de mine și să mă lipești înapoi de tine, unde mi-e locul, ca pe vremuri. Pe atunci nu începuse încă ploaia multă de toamnă, Canada stătea neinventată între noi, iar șerpii din ea erau toți pe ulița noastră din sat. Vara era vară și toamna avea un singur Crăciun. Mai știi? Atunci, demult, când încă existau bunici, eu te iubeam. În Canada nu s-au inventat bunici nici acum, nu știu dacă ți-am spus, și nici vară, sunt doar șerpi, Mircea. Și-n Canada nu ești tu. Acum, când îți scriu, nu mi-e frică de nimic. A rămas și devreme și târziu între noi, dragă Mircea. Te aștept de milioane de ani.
Zurli
Dragoste fără vorbe
Când am văzut-o prima oară, venea pe cărare și părea înconjurată de fluturi. Aerul juca în jurul ei. Aceasta este imaginea care m-a chinuit apoi săptămâni în șir, până când am putut s-o văd mai de aproape și i-am propus să fim prieteni. Într-o zi am așteptat-o pe dealul cu mesteceni. De departe i-am urmărit mișcările în haina gălbioară și poate din cauza nerăbdării ori a căldurii, ori cine știe din ce alte cauze, mi se părea că mai mult stă pe loc decât înaintează printre ierburile uscate de soare. Căldura vălurea peste ierburi și eram atât de concentrat să-i prind chipul, încât, din cauza încordării, m-am trezit cu ochii plini de lacrimi. Asta mi-ar trebui, mi-am zis atunci, să mă vadă că plâng și să creadă că e din cauza ei! Cum mi-ar sta, ditamai vlăjganul, să mă cocoșeze pe mine o fetișcană?! Mi-am îndreptat repede spinarea, mi-am tras umerii mai înspre spate, ca să-mi iasă pieptul înainte și-am început să fluier printre copaci, ca și cum cine știe ce treabă importantă aveam de rezolvat, dar pândind-o, totuși, de după crengi cum se apropia tot mai mult. I-am ieșit în cale și în loc să-i spun că mi-e dragă, am făcut-o pe interesantul, turuind vrute și nevrute și lăudându-mă tot la a doua vorbă. Parcă-mi luase Dumnezeu mințile. Mă purtam ca un țânc și tot ce făceam, tot ce spuneam, era în defavoarea mea. Simțeam că singur îmi pun bețe în roate, că alunec pe o pantă pe care nu aveam ce căuta, dar nu mai puteam să mă opresc din glumele prostești și vorbele fără înțeles pe care le rosteam. Ea a tăcut o vreme, apoi a luat-o printre sălcii și a coborât pe malul râului, unde s-a așezat pe o piatră. Și-a băgat picioarele în apă și-a început să se joace, stropind totul în jurul ei. Lumina se desfăcea, din stropii aruncați în aer, în evantaie colorate, spre cerul albastru. Așteptam în picioare năuc, fără să mai pot zice vreun cuvânt. Ar fi trebuit să-i spun de ce am urmărit-o de atâtea zile, de ce am ieșit mereu în calea ei, de ce nu am mai putut să dorm ca lumea de când am văzut-o prima oară, de ce-mi venea mereu în minte felul în care ținea ea capul un pic aplecat spre umăr atunci când stătea de vorbă cu cineva. Ar fi trebuit să-i spun că mi-e dragă ca lumina ochilor, dar eram ca o păpușă de paie, nu-mi ieșeau vorbele din gură. Am tăcut până a plecat. Parcă nu-mi ajungea nici aerul și simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare, ori de câte ori o vedeam. Noroc cu ea, a înțeles ce-i cu mine, și într-o bună zi, m-a cerut de bărbat.
Un rug viu
Am trăit patruzeci și opt de ani împreună, mai aveam puțin și făceam nunta de aur. Dumnezeu a hotărât însă altfel pentru noi și n-am putut decât să ne supunem, oricât de nedreaptă mi s-a părut atunci că este soarta noastră.
Mărturisesc târziu că niciodată nu am avut puterea să-i spun femeii mele că o iubesc, că mi-e dragă. Parcă mă ardeau vorbele acelea, pe care cred că ea le-a așteptat atâția ani. Am crezut că este destul să mă port bine cu ea, am crezut că gesturile mele sunt, oarecum, o mai bună dovadă de iubire decât vorbele. Acum, îmi pare tare rău de neputința mea, dar martor îmi este bunul Dumnezeu că mi-a fost dragă mai mult decât orice pe lumea asta. Poate că ea a simțit această neputință a mea, s-a obișnuit cu ea și m-a iertat. Poate. Așa am înțeles și în ultima ei zi, în care nici n-am avut putere să-i iau mâna în mâna mea și s-o alin. Am fost doar un spectator mut și împietrit al ultimelor ei clipe. Tot ea a fost aceea care și-a lăsat mâna, ca o aripă frântă, peste degetele mele înghețate de spaimă și durere. Dacă Dumnezeu mi-ar da vreodată șansa s-o mai întâlnesc undeva în universul ăsta mare, peste sute sau mii de ani, aș recunoaște-o imediat, aș lua-o în brațe și i-aș spune de zeci, de sute de ori, fără încetare, vorbele care acum mă ard, făcând din mine un rug viu: "Îmi ești dragă, te iubesc."
ARMAND - București