Vreau să vă povestesc despre miracolul "dezdrăgostirii". Știu, nu există acest cuvânt, este unul inventat de mine, dar ceea ce vrea el să exprime există, e real.
Se întâmpla într-o dimineață. Neapărat într-o dimineață, după ce te trezești din somn, înainte de a purcede spre treburile zilnice. Când ai cinci minute față în față cu tine. Nu e nevoie de oglindă. Tu știi că ești doar tu, cu tine. Dar uneori se întâmplă și seara, în penumbra camerei tale, după ce te întorci obosită din lumea reală. Și ești iar, doar tu cu tine. Atunci, în minutele acelea puține, claritatea gândurilor tale te lovește cu forța unui val. Ții minte, din copilărie, puterea valului care te lovea când erai în vacanță la mare. Atunci era o surpriză și râdeai fericită. Așa e și acum. E ca o iluminare. Totul e clar. Te simți ușoară, plutești, te eliberezi. Parcă lanțuri grele cad fără zgomot la picioarele tale. Îți dai seama fără echivoc că totul s-a terminat. Partea aceasta din viața ta piere acum, se strecoară printre degetele tale ca nisipul pe plajă. După ce te-a izbit un val. Nu trebuie să stai să mai judeci și nici să-ți mai pui întrebări. Tot ce-a fost de spus s-a spus mai înainte. Tot ce-a trebuit să trăiești în această relație s-a trăit. E vremea să o iei din loc. Poate în primul moment, după revelația "dezdrăgostirii", picioarele refuză să te asculte. Nu vor să plece. Poate nici mintea ta nu vrea să accepte. Dar e numai un efect de moment. Ființa ta vrea să te ademenească încă o dată. Ultima dată... Cum să întorci spatele unei conviețuiri de 21 de ani? Obișnuința vrea să te tragă înapoi, își întinde tentaculele și îți susură la ureche, cu ultimele forțe, cântecul atât de cunoscut de tine: "Unde vrei să pleci? Aici ești în siguranță, nu da cu piciorul, întoarce-te, chiar dacă nu mai ești fericită". Dar tu știi că nu mai poți continua. Iar când această idee s-a format în mintea ta, lumea pe care o știai se sfărâmă ca un glob de cristal. Fragmente minuscule mai sclipesc trist în soarele dimineții sau în apusul sângeriu. Apoi ești liberă. Viața ta începe din nou. Ezitant, ca un copil când învață să meargă. Și nu trece mult și fericirea te cuprinde în brațele ei. Miracolul s-a înfăptuit. De ce e un miracol "dezdrăgostirea"? Pentru că îți dă posibilitatea unei noi îndrăgostiri! Și viața o ia de la capăt. Chiar dacă ai 46 de ani! Undeva, în lume, există o nouă dragoste care va fi a ta. Deja a pornit spre tine.
Cu drag, pentru "Formula AS",
CRINA DELIA
P.S.: Vă doresc să vă găsiți toți dragostea, indiferent de vârstă, așa cum am găsit-o și eu...
În tren
Era o seară călduroasă, de vară, iar eu tocmai mă urcam în tren pentru a mă întoarce în București. Atunci am întâlnit-o pe Andreea. Era cam de aceeași înălțime cu mine, ochii căprui, părul șaten și era studentă la Facultatea de Arhitectură. Încă de prima oară când am văzut-o, am simțit că va fi ceva special între noi. Eu stăteam chiar pe locul din fața ei. Mă uitam pe geam, dar când am observat că se uită la mine, ochii noștri s-au întâlnit. Am simțit cum inima mi se strânge în piept. Ce m-a atras la ea, nu-mi dau seama, m-am îndrăgostit, pur și simplu, pe loc. Eram gâtuit de emoție și nu-mi puteam lua privirile de la ea. Ea a fost prima care a început conversația. Când vorbea simțeam o fericire pe care abia mi-o puteam stăpâni. Deși călătoria a durat toată noaptea, nu ne-am pierdut nicio clipă din ochi. Ajunși la destinație, ne-am luat cu greu rămas bun, și înainte să cobor din tren, am sărutat-o repede pe frunte, fără să-i ofer o șansă de împotrivire, ca o promisiune de revedere.
Zilele care au urmat îmi păreau fără rost. Lucrurile pe care le făceam cu plăcere nu mai aveau niciun farmec. Îmi imaginam chipul ei în fiecare față pe care o vedeam, obsedat că trebuie să o mai întâlnesc. Într-o zi de octombrie, mergeam pe stradă, prin centrul orașului, zgribulit de frigul care începea să devină tot mai puternic. Aerul părea mai subțire și mai curat. La o trecere de pietoni, așteptând să se schimbe roșul, am simțit, brusc, o emoție violentă. Pe cealaltă parte a străzii era Andreea. Am luat-o la fugă spre ea, deși rămăsese pe marginea trotuarului, neclintită, de parcă i-ar fi lipit cineva picioarele de pământ. Părea că vrea să îmi vorbească, dar amuțise, așa cum amuțisem și eu. Cu un curaj stârnit de teama că o voi pierde din nou, m-am dus la ea și am luat-o în brațe. Am sărutat-o acolo, în mijlocul străzii. Mirosea ca toamna, ca bruma. "Îți rămăsesem dator", i-am zis. "Și eu", mi-a răspuns. De atunci au trecut multe toamne, au căzut multe brume peste oraș, dar eu și Andreea ne ținem și acuma în brațe, fericiți că trenul în care ne-am cunoscut a devenit trenul vieții noastre.
ALEX - București
(Vă mulțumesc că ne găzduiți în paginile revistei.)