Pescar amator
- Dragă Hanno, e sfârşit de august, încă arşiţă mare, iar prin Bucureşti nu eşti de găsit... Unde te afli?
- Sunt în Deltă, la Sfântul Gheorghe, în vacanţă. Am aşteptat să se termine Festivalul de film "Anonimul", ca să vin în locul meu preferat de petrecut vacanţa. Şi nu ajung aici numai vara, ci oricând am câteva zile libere, pentru că am prieteni foarte buni în sat, pe care-i vizitez cu mare drag, oricât de des pot. Nu stau la plajă, aşa că, fie vară, primăvară sau iarnă, am câţiva ani buni de când mă refugiez aici.
- Ce te atrage acolo în mod special? Eşti pescar?
- A, nu mă pot considera pescar. Nu o fac în mod pasionat şi obsesiv, dar îmi place, da. Câteodată, chiar mai şi prind câte ceva. Oricum, mănânc peşte. Cât sunt aici, numai şi numai peştele este hrana mea. Şi cum pofta mea de mâncare e în plină formă, nu mă pot baza numai pe ceea ce prind eu.
- Ce vezi în jurul tău acum, când ne-am aşternut noi la vorbe?
- Tocmai m-am adăpostit într-o cârciumioară de lângă plajă. Sunt treizeci şi cinci de grade afară, aşa că m-am refugiat aici, să vorbesc cu tine şi să mă hidratez cu o băutură rece. E foarte frumos. Ba o umbră cu stuf, ba plaja neaglomerată, ba o cherhana care-ţi serveşte doar peşte prins în ziua respectivă, locul acesta parcă şi-a mai păstrat câte ceva din sălbăticia Deltei şi a litoralului de altădată. Asta, deşi are şi locaţii cu tot confortul. Şi îi are şi pe prietenii mei, cu care ne întindem seara la vorbe şi la un pahar. Îmi place foarte mult.
Nightlosers - majorat american
- Aşa este, anul trecut am împlinit douăzeci de ani de existenţă, lucru sărbătorit la Cluj, printr-un concert. Vom susţine anul acesta unul şi la Bucureşti, pentru a celebra "majoratul american", adică douăzeci şi unu de ani. Vom anunţa data atunci când va fi stabilită. Cum au trecut aceste două decenii?! Nu am simţit deloc. Dacă nu ne-am fi pus noi la calcule şi ne-ar fi zis cineva că a trecut atâta timp, nu l-am fi crezut. Dar am calculat şi ne-am mirat că am rezistat atât de mult, mai ales că nu a presupus nici un efort. Noi nu locuim în acelaşi oraş, nu repetăm decât foarte rar. Avem nişte stagii de repetiţii o dată pe an, în rest, ne vedem la concerte. Aşadar, nu avem deloc vreme să ne săturăm unii de ceilalţi. Asta cred că ne-a ţinut laolaltă, pe lângă pasiunea pentru cântat. Eu cred că este cumva mai uşor pentru o trupă ca a noastră să reziste, pentru că nu resimţim nicio presiune: nici cea a radiourilor, nici cea a topurilor, a revistelor de scandal, a bârfelor. Pe nimeni nu interesează cu ce ne îmbrăcăm noi în concerte, cu cine ne întâlnim la cină, câţi bani cheltuim în vacanţă sau alte prostii din astea. Cui îi place ceea ce facem vine la concertele noastre, se distrează, stă cu noi la un pahar de vorbă după spectacol. Şi avem suficient de multe concerte cât să trăim decent. Unii dintre noi numai din asta supravieţuiesc. Nu se trăieşte bine din muzică, dar se trăieşte, nu ne plângem.
Savuroasa Românie
- Prin ce este România aşa de savuroasă, aşa de atrăgătoare pentru inspiraţia unui cineast?
- România oferă în continuare o mulţime de subiecte, şi pentru lung metraj, şi pentru scurtmetraj, şi pentru documentare, şi pentru telenovele. Tot ce vrei. Îmi place termenul tău: România este într-adevăr savuroasă, şi din punctul meu de vedere. Tot ce trebuie este să ai ochii deschişi pentru asta, să nu te închizi, să vezi poveştile din spatele imaginilor surprinse, fie şi frugal, din spatele gesturilor, din vorbe spuse peste gard de oameni, să vezi poveşti în toate aceste lucruri. Imaginile fotografice, frânturile de dialoguri, detaliile, acestea fac povestea frumoasă. Că sunt comice, tragice, tragicomice, ele există. Eu umblu foarte mult, şi vara aceasta am fost numai pe drumuri. În fiecare sat, în fiecare oraş, vezi cel puţin un lucru interesant. Dar la fel cum România poate fi haioasă, la fel poate fi nasoală, dramatică, problematică, chiar tragică.
Blues folcloric
- Tot în călătoriile prin ţară îţi găseşti inspiraţia şi pentru muzica trupei Nightlosers, temele folclorice cu care vă condimentaţi muzica?
- Da, este perfect adevărat. Întâlnim atât de multă lume, atât de multă muzică populară, încât vrând-nevrând eşti inspirat. Aşa că, pe de o parte, muzica populară românească ne place foarte mult, pe de altă parte, blues-ul, la originea lui, este un amestec de diferite stiluri: country, rock'n'roll, muzică africană, aşadar tot o muzică populară, doar că e americană. Muzica populară românească este cumva contribuţia noastră la drumul blues-ului prin lume.
- Aţi avut de curând un concert la Freiburg, în Germania. Cum gustă nemţii muzica voastră? Nu trebuie să fii puţin avizat ca să o înţelegi?
- Le place foarte mult. Mai ales pentru că în ultima vreme au devenit avizaţi, sunt destul de bine puşi la punct cu noţiuni de muzică... balcanică. Aşa o numesc ei, chiar dacă nu e chiar aşa, dar, decât să ne pierdem timpul o noapte întreagă cu explicaţii istorice sau etnologice, mai bine cântăm. Revenind, ştiu şi nemţii de Bregovici, de Taraful de la Clejani, de Fanfara Ciocârlia, au clar cunoştinţe despre muzica din partea noastră de Europa şi le place foarte mult. În plus, e de distracţie, iar nemţii fac totul nemţeşte, chiar şi distracţia. Sunt dedicaţi ei sută la sută, când se iveşte ocazia. Ne bucurăm, aşadar, să avem în fiecare an câteva concerte şi în afara României, fie că e Germania sau altă ţară.
- Nu ai regretat niciodată că după terminarea studiilor la Berlin nu ai rămas acolo?
- Nu, nu am regretat niciodată că nu am rămas la Berlin. Nici măcar nu mi-am pus problema asta atunci, şi nici în alt moment al vieţii mele. Lucrurile se întâmplă aşa cum se întâmplă, iar eu nu gândesc niciodată pe sistemul "ce-ar fi fost dacă...". Nu am cheltuit niciodată vreun gând în acest sens, ca să folosesc o expresie englezească.
- Băiatul tău licean, Thomas, mai cântă?
- Da, mai cântă şi băiatul meu, o face chiar bine, cu o trupă care se numeşte Impex. E cel mai mic dintre membrii ei, dar am fost la concerte de-ale lor şi mi-a plăcut foarte mult.
- Nu este dificil să creşti un adolescent în vremurile acestea nebune?
- Nu este chiar atât de greu pe cât se vehiculează. Mie nu îmi este. Mă rog, noi nu am stat tot timpul împreună, el locuind dintotdeauna cu mama sa, aşa că nu am fost martor la toate momentele, poate mai delicate, din viaţa lui. Dar avem o relaţie foarte bună şi ştiu cum îi e, ce simte, prin ce trece. Aşadar, nu sunt total neavizat încât să pot să afirm că nu e chiar atât de greu să ai azi un copil adolescent, cu condiţia să reuşeşti să-i oferi nişte repere culturale şi sociale bune. Dacă îl convingi că ele sunt cele demne de urmat şi nu ceea ce vede la televizor sau în jurul lui, sarcina unui părinte se simplifică.
- Hanno, care sunt lucrurile la care tu nu ai renunţa niciodată?
- La cântat şi la umblat. Chiar dacă nu aş mai cânta niciodată pe o scenă, tot aş face-o în baie, în dormitor, pe stradă, nu ştiu, nu m-aş putea opri. La fel este şi cu călătoriile. Nu sunt deloc făcut să stau într-un singur loc. Îmi place să văd locuri noi, oameni diverşi, mă inspiră foarte mult.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
