Uncheşul Simion
Negustorul de ulei
"Toamna strângeam jir din pădurea bătrână şi-l duceam la Şmichal, evreul, ce ţinea prăvălia de la răscrucea drumurilor, să ne facă ulei. Când se termina uleiul cel bun de bostan şi de floarea-soarelui şi când nu mai era unsoare de porc, făceam mâncarea cu ulei din jir. Asta se întâmpla mai ales când erau iernile lungi şi grele, ierni fără capăt, ca pe văile noastre din Maramureş. Duceam jirul cu sacii, atâta era de mult. Era stratul de jir de două palme, te cufundai în el până mai sus de glezne, când mergeai printre copaci. Şmichal avea presă şi scotea ulei din seminţe, din jir şi din alţi sâmburi. Cel mai bun era cel stors din nuci. Gras şi verde-maroniu la culoare. Cel din seminţe de bostan era portocaliu, cel din alune era gălbui. Jirul dădea un ulei mai apătos, tulbure, şi avea gust de iarbă crudă. Şmichal vindea uleiurile în prăvălia lui. Storcea sâmburii ori jirul ori ce-i duceai şi-ţi dădea numai jumătate din storcătură, cealaltă o oprea el, ca preţ pentru presă. Îşi aduna partea lui, într-un clondir de tablă. Amesteca acolo tot felul de uleiuri, nu-l interesa ce gust avea, pentru că îl vindea oricum. Oprea pentru el, într-o glajă mare, de sticlă, numai uleiul de nuci şi de alune, cu care se ungea nevastă-sa, Serina, pe gât, pe mâini şi pe picioare, ca să aibă pielea mătăsoasă."
Marişca Pupului
"Odată am avut ocazia să-l văd jucând pe Şandoru Ţâplii, cu Marişca Pupului, desculţi, în nămol. «Hăi, hăi, hăi», striga el şi ea frământa lutul cu picioarele goale în jurul lui, tăt râzând"
Săraca Piri
"Fetele lui Fantarizu mergeau de slujnice, în case de domni, la Baia Mare, şi se întorceau, amărâtele, cu câte o cârpucă, o bucăţică de material, de stofă, ori de pânză subţire, din care-şi coseau apoi, cu mânurile, nu cu maşina, câte-o bluză ori vreo hăinucă. Piri, cea mai mare dintre ele, a căpătat de la doamna pe care a slujit-o o pereche de sandale în două culori, le zicea "sandale Malagamba". Le purta legate cu o curea păste călcâiul gol. Le-a purtat şi peste ciorapi de lână, când a venit iarna, că n-a mai avut bani de alte încălţări."
Vânătoare de fileri
Cum şi-a săturat Nastasia "racul"
"Nastasâia Monului avea casă lângă pădure, pe uliţa care cobora către părău. Casa ei era cea mai mică dintre toate câte erau pe-atunci. E drept că şi ea era cât o găină pitică, iute şi săltăreaţă, trăia singură şi n-avea nevoie de casă mai mare. Înainte să se gate războiul, doctorul ungur la care lucra ca spălătoreasă i-a spus că are "rac" la o ţâţă. Nastasâia s-a tratat cum au învăţat-o babele, cu osânză de porc afumată şi râncedă. Tăia în fiecare zi câte o bucăţică de osânză şi o punea pe piept. Când boala a trecut, s-a lăudat la toate muierile că atâta a hrănit "racul", de l-a săturat pentru tătdeauna. Şi râdea în hohote, dezvelindu-şi singurul dinte rămas în gură."
Cucuruzii zburători
"Dănciucu era cărăuş. Câştiga oricând, fie vară, fie iarnă. Avea două perechi de cai pe care-i punea cu rândul la car, "ca să nu se uzeze", zicea el. Vara căra fân, poame, scânduri de la gater, piatră şi nisip, pentru cei care-şi făceau case. Toamna era cu lemnele de foc şi cu roada de prin grădinile aflate departe de gospodării. Venea încărcat cu de toate şi când trecea pe lângă casa Marişcăi, îi scăpa câte doi, trei cucuruzi pe lângă gard, ca din întâmplare, ca ea să-şi mai aducă aminte de el."
La bărbierit
"De două ori pe săptămână, miercurea şi sâmbăta, unchiaşul Văsălie se bărbierea. Îşi punea apă la încălzit în cana de tablă şi întindea un ziar pe masa din târnaţ. Aşeza apoi pe hârtie, într-o ordine anume, cu gesturi calculate, pomociul, suportul de lamă, un pahar de sticlă, din acela de băut vin, şi oglinjoara pe care doar el o folosea şi pe care, după ce se împrospăta pe obrajii raşi cu spirtul «Diana», o băga înapoi la locul ei, într-un săculeţ de pânză. Scotea lama din cutioară şi o freca bine, ţinând-o apăsat cu două degete, de partea interioară a paharului. Ca să se ascuţească mai bine, zicea el, şi mie mi se părea o operaţiune extraordinar de periculoasă. Nici nu respiram câtă vreme dura ascuţirea lamei, ca nu cumva să se întâmple ceva rău. După aceea, prindea cu o cârpă paharul de tablă cu apă caldă şi-l punea pe masă. Era neîndemânatic, întotdeauna se ardea la mână şi începea câte o înjurătură pe care o lăsa neterminată, pentru că dădea cu ochii de mine. «Lasă c-o să vezi tu cum e, când o să-ţi crească şi ţie barba», îmi zicea el încruntat şi supărat că s-a tăiat în vreo două locuri, încercând să oprească sângele cu bucăţele de ziar înmuiate în gură pe care şi le lipea pe obraz."
Mătuşa Iosifa
Peticul de pe oală
Pietrele lui Şimon
"Şimon era om de mare omenie, n-avea nimeni nicio vorbă în rău de spus despre el. Lucra la mină, şi pentru că se ştia că e cinstit, l-au făcut un fel de responsabil. Trebuia să numere vagoanele pline de minereu, care ieşeau din mină în timpul unui schimb de lucru. Numai că Şimon avea un mare bai, de care şefii lui nu ştiau. Nu putea să numere vagoanele, pentru că el nu ştia numerele. Ştia că avea cinci degete la o mână, pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu, dar dacă-l puneai să numere parii dintr-un gard, i se încâlcea mintea şi se lăsa păgubaş. Ca să nu se încurce cu număratul vagoanelor de minereu, îşi punea în straiţă câte o piatră pentru fiecare vagon. Când i se găta schimbul, ieşea afară şi la lumina zilei îşi deşerta straiţa lângă gura minei. Unul dintre ortaci număra pietrele. Aşa ştiau cât au lucrat în ziua aceea."
Haina vineţie
"După ce-a murit tata, am trăit greu. Mama a rămas cu opt copii de crescut şi cu casa dărâmată de tunurile ruşilor. Toată vara aceea am umblat prin pădure şi ne-a învăţat mama să culegem ciuperci bune, bureţi, oiţe, flocoşei, gălbiori, zmeură, mure, coacăze. Le alegeam, le curăţam şi ea le băga apoi la uscat, în cuptor, ca să le avem pentru iarnă. Nu era zahăr pentru făcut dulceţuri, ca acuma. Iar miere nu avea decât Iolan şi nu prea dădea la alţii, că de-abia-i ajungea pentru neamul ei. Mătuşa Cornelia, sora ei mai mică, a fost infirmieră la spital. De-acolo ne-a adus trei cearceafuri vechi pe care mama le-a fiert cu leşie. După ce le-a uscat, a croit din ele câte o rochie, pentru noi, cele şase fete, şi câte-o cămăşuţă pentru cei doi fraţi. Apoi am fost toţi pe malul apei şi-am cules crengi de cruşin şi boabe de cârmâz. A pus hainele la fiert, împreună cu crengile şi cârmâzul şi s-au colorat în albastru spre violet, aşa cumva. Haina mea a scos-o ultima din vopsea şi a ieşit mai închisă la culoare. De aceea, când era vorba de ales afinele ori murea de frunzuliţe, înainte de a le băga în cuptor la uscat, pe mine mă punea mama la treabă, zicea că nu se vede urma lor pe haina mea vineţie. În toamna aceea, şi pielea de pe mâini mi-a rămas ca haina, vânătă, oricât m-am spălat cu leşie şi oricât mi-am frecat degetele cu cenuşă."
Pâinea împuşcată
"În octombrie '44, a fost o vreme tare faină, când au venit ruşii. Toamna era în toi, dar jalea şi grija erau mari, la toată casa. Înainte de a ajunge ei, tata Ion a dus caii în Mlejniţă, poiana de sub Gutâi, ca să-i ştie la adăpost. Militarii au intrat în curte şi ne-au înşirat pe toţi câţi eram în casă, apoi au controlat casa, grajdul şi magaziile. N-au avut ce găsi. Au vrut să ia vaca din grajd, dar mama a început să plângă şi ne-a arătat ruşilor pe noi, copiii, înşiraţi în curte. S-a dus la cuptor şi acolo se cocea pâinea pentru o săptămână. Le-a arătat pâinea şi le-a făcut semn că le-o dă lor. Au aşteptat să fie coaptă, mama le-a dat o garniţă de untură, toată pâinea, şi le-a muls şi-o doniţă de lapte cald, numai să ne lase vaca. Au lăsat-o. Lui Mihai, fratele mai mare, îi plăceau mult caii, a ţesălat caii ruşilor şi le-a adus nişte fân, câtă vreme soldaţii au mâncat. Pentru asta, comandantul lor l-a mângâiat pe cap şi i-a spus nişte vorbe în limba lor.
După ce-au plecat, mama s-a pus să facă pâine din nou. A frământat aluatul, l-a lăsat la dospit şi l-a împărţit pe foi de paltin şi de varză. A băgat pâinile în cuptor, dar n-a mai apucat să le scoată coapte. A venit bunicul Loghinoiu să ne ajute să împachetăm şi să fugim în pădure, căci se auzeau deja tancurile ruşilor. Vecina Măria lui Gavriş era gata de născut, oamenii au pus-o pe o scară şi au cărat-o aşa până în pădurea bătrână unde s-au ascuns cu toţii. În noaptea aceea, Măria a născut un băiat, pe Aurel, şi a doua zi, de dimineaţă, mama a făcut-o pe Elvira, sora noastră mai mică. După câteva zile, tata ne-a lăsat în pădure şi s-a dus până acasă, ca să aducă pâinea lăsată în cuptor. A apucat să ia toate pâinile în saci, dar când a pornit spre pădure, jăndarul Krupiczer l-a urmărit şi a tras cu puşca după el. A sărit nişte garduri cu sacii de pâine în spate şi s-a băgat în pădure şi-aşa a scăpat. Când a ajuns la noi, a împărţit pâinea la câţi eram acolo ascunşi. Era un pic cam arsă, că a stat prea mult în cuptor, dar era tare bună, că ne era foame. Îmbucam pâine, beam lapte de vacă, îndulcit cu miere adusă de Iolan, care înainte de a fugi în pădure a apucat să pună pe măgar un butoiaş plin cu faguri. Una din pâini era găurită de gloanţele lui Krupiczer. Pe aia tata n-a dat-o nimănui. A mâncat doar el din ea, în mai multe zile. A zis că şi-a mâncat moartea. Râdea, ne făcea cu ochiul, ca să ne înveselească, şi îmbuca din coaja arsă."
Hurca
"Când Ianoş măcelarul tăia câte o vacă, ea se ducea cu coşul şi aştepta lângă gard, pe o laiţă pusă la umbră. Erau şi alte femei care aşteptau aşa, dar pentru că ea avea opt prunci, îi venea rândul mai des la primit măruntaiele. Ianoş le dădea pe doi, trei crăiţari, femeilor văduve şi celor ai căror bărbaţi nu se întorseseră încă din război. Era om de omenie Ianoş, îi ajuta pe toţi, cum putea, întorcând un bine făcut cu multă vreme în urmă, când rămăsese orfan şi a fost crescut prin grija tuturor din sat. Feciorii lui Ianoş ridicau vaca şi-o agăţau în cârligele bătute în trunchiul gros al fagului din faţa măcelăriei. Fagul era cel mai bătrân, mai bătrân ca satul, poate mai bătrân ca lumea pe care o ştia ea. Îi era milă de vacă, dar n-avea ce face, îi era milă şi de copiii ei. Când soarele ajungea drept deasupra pieţei şi se oglindea în fereastra prăvăliei lui Ioli, se ridica şi se apropia de măcelărie. Ianoş era gata cu împărţitul cărnii şi îi punea în coş burta vacii, maţele, plămânii şi rinichii. Dacă se îndura, îi lăsa şi câte o bucată de carne, dacă nu, nu. Ficatul îl oprea el totdeauna, i-l vindea lui Mikloş, dentistul, care-l mânca crud, ca să crească în putere, căci avea nevastă tânără. Îşi lua coşul în spate şi pornea spre casă, dar mai întâi oprea la izvor. Acolo scotea măruntaiele din coş şi le spăla în valăul din care beau apă vitele. Câtă vreme se scurgeau, înşirate pe iarbă, îşi spăla picioarele, limpezea coşul şi-l căptuşea cu frunze mari de brusture. Punea iar măruntaiele în coş, coşul îl sprijinea de valău ca să-l poată lua din nou în spate şi pornea către casă. Avea drum de-un ceas până ajungea să-şi vadă poarta. Acasă, dădea mai întâi de mâncare pruncilor, apoi trecea peste cuţit cutea cu care Ion îşi ascuţea coasa. Se uita pe fereastră frecând cutea pe cuţit şi vedea Măgura, dealul ca un clopot întors. Deşerta coşul de măruntaie în covata mare, le lua apoi la rând şi le curăţa de piei şi de zgârciuri, cu care hrănea mâţele şi câinele, după care le punea în apă rece, proaspăt scoasă din fântână. Burta şi maţele le freca bine cu sare grunjoasă şi mălai, până se albeau, apoi le limpezea iarăşi în apă, atunci scoasă din fântână. Când toate erau curate, le punea la fiert. Până să fie moi, curăţa un coş plin de cepe, le tăia, le săra şi le călea în ulei din seminţe de bostan. Punea sare, piper şi mult cimbru, câteodată adăuga şi cozi verzi de usturoi şi de ceapă ciorască. La urmă, când ceapa era sticloasă, bine înmuiată, presăra praf de ardei iute şi de gogoşari copţi, mai amesteca bine în vas şi-l trăgea la o parte. Măruntaiele fierte le bucăţălea cu cuţitul ori le măcina cu maşina şi le amesteca bine cu ceapa şi mirodeniile. Amestecul acela
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
