HANNO HÖFER - "Nu sunt făcut să stau într-un singur loc"

Din Deltă, prin telefon...

Pescar amator

- Dragă Hanno, e sfârșit de august, încă arșiță mare, iar prin București nu ești de găsit... Unde te afli?

- Sunt în Deltă, la Sfântul Gheorghe, în vacanță. Am așteptat să se termine Festivalul de film "Ano­ni­mul", ca să vin în locul meu preferat de petrecut va­canța. Și nu ajung aici numai vara, ci oricând am câteva zile libere, pentru că am prieteni foarte buni în sat, pe care-i vizitez cu mare drag, oricât de des pot. Nu stau la plajă, așa că, fie vară, primăvară sau iarnă, am câțiva ani buni de când mă refugiez aici.

- Ce te atrage acolo în mod special? Ești pescar?

- A, nu mă pot considera pescar. Nu o fac în mod pasionat și obsesiv, dar îmi place, da. Câteodată, chiar mai și prind câte ceva. Oricum, mănânc pește. Cât sunt aici, numai și numai peștele este hrana mea. Și cum pofta mea de mâncare e în plină formă, nu mă pot baza numai pe ceea ce prind eu.

- Ce vezi în jurul tău acum, când ne-am așternut noi la vorbe?

- Tocmai m-am adăpostit într-o cârciumioară de lângă plajă. Sunt treizeci și cinci de grade afară, așa că m-am refugiat aici, să vorbesc cu tine și să mă hidratez cu o băutură rece. E foarte frumos. Ba o umbră cu stuf, ba plaja neaglomerată, ba o cherhana care-ți servește doar pește prins în ziua respectivă, locul acesta parcă și-a mai păstrat câte ceva din sălbăticia Deltei și a litoralului de altădată. Asta, deși are și locații cu tot confortul. Și îi are și pe prietenii mei, cu care ne întindem seara la vorbe și la un pahar. Îmi place foarte mult.

Nightlosers - majorat american

- Hanno, trupa Nightlosers a împlinit anul tre­cut douăzeci de ani de existență, lucru rar și lău­da­bil la o formație care nu se bazează deloc pe succes comercial. Cum îi resimțiți și ce efort presupune să stai laolaltă atâta timp?

- Așa este, anul trecut am împlinit douăzeci de ani de existență, lucru sărbătorit la Cluj, printr-un concert. Vom susține anul acesta unul și la București, pen­tru a celebra "majoratul american", adică două­zeci și unu de ani. Vom anunța data atunci când va fi stabilită. Cum au trecut aceste două decenii?! Nu am simțit deloc. Dacă nu ne-am fi pus noi la calcule și ne-ar fi zis cineva că a trecut atâta timp, nu l-am fi crezut. Dar am calculat și ne-am mirat că am rezistat atât de mult, mai ales că nu a pre­supus nici un efort. Noi nu lo­cuim în același oraș, nu re­petăm decât foar­te rar. Avem niște stagii de repetiții o dată pe an, în rest, ne vedem la con­­certe. Așadar, nu avem deloc vreme să ne săturăm unii de ceilalți. Asta cred că ne-a ținut laolaltă, pe lângă pasiunea pen­tru cântat. Eu cred că este cum­va mai ușor pentru o trupă ca a noastră să reziste, pen­tru că nu resimțim nicio presiune: nici cea a radiourilor, nici cea a to­pu­­rilor, a revistelor de scan­dal, a bârfelor. Pe nimeni nu interesează cu ce ne îmbrăcăm noi în concerte, cu cine ne în­tâlnim la cină, câți bani chel­tuim în vacanță sau alte prostii din astea. Cui îi place ceea ce facem vine la concertele noastre, se dis­trea­ză, stă cu noi la un pahar de vorbă după spectacol. Și avem sufi­cient de multe concerte cât să trăim decent. Unii dintre noi numai din as­ta supraviețuiesc. Nu se trăiește bine din muzică, dar se trăiește, nu ne plân­gem.

Savuroasa Românie

- Cealaltă pasiune a ta, care-ți este de fapt și meserie, e filmul. După o perioadă în care filmele tale de scurt metraj au avut un mare succes, ai luat o mare pauză. Anul acesta, însă, te-am remarcat în juriul la Short Film Festival (Festivalul filmului de scurt metraj); să însemne oare acest lucru o re­ve­nire a ta în spatele camerei de filmat?

- Participarea mea la acest festival nu are legătură cu revenirea în spatele camerei de fil­mat. Am fost invitat să vizionez filmele înscrise, eu am acceptat, pentru că îmi place să fac asta. Pe de altă parte, eu nu am renunțat niciodată la film, nu mă consider deloc retras din lumea filmului, chiar dacă am luat o pa­uză cam mare. Ce-i drept, chiar și pentru gustul meu, pauza e cam mare. Adevărul este că pentru o producție de lung metraj încă aștept scenariul po­trivit. Cât despre filmele de scurt metraj, cele care m-au făcut pe mine cunoscut pu­bli­cului de gen, îți spun fă­ră ezitare că România e, în continuare, plină de su­biec­te. Eu am fost pro­ble­ma, nu lipsa poveștilor, eu, pur și simplu, m-am luat cu alte lucruri - muzică, ches­tiuni personale - și nu am avut timp pentru film. De fapt, mai degrabă nu am găsit liniștea să scriu un scenariu. Și îmi pare rău. Dar, repet, nu am rupt total legătura cu lumea filmului, colaborez cu TVR1, mai fac câte un documentar. De zona filmului de ficțiune m-am îndepărtat puțin, dar voi reveni.

- Prin ce este România așa de savuroasă, așa de atrăgătoare pentru inspi­rația unui cineast?

- România oferă în con­tinuare o mulțime de su­­biecte, și pentru lung me­traj, și pentru scurtme­traj, și pentru documentare, și pentru telenovele. Tot ce vrei. Îmi place termenul tău: România este într-ade­văr savuroasă, și din punc­tul meu de vedere. Tot ce trebuie este să ai ochii des­chiși pentru asta, să nu te închizi, să vezi poveștile din spatele imaginilor sur­prin­se, fie și frugal, din spa­­tele gesturilor, din vor­be spuse peste gard de oameni, să vezi povești în toa­te aceste lucruri. Ima­ginile fo­to­grafice, frânturile de dialoguri, de­taliile, acestea fac povestea frumoasă. Că sunt comice, tra­gice, tragicomice, ele există. Eu umblu foarte mult, și vara aceasta am fost numai pe dru­­muri. În fiecare sat, în fie­care oraș, vezi cel puțin un lucru interesant. Dar la fel cum România poate fi ha­ioa­să, la fel poate fi nasoală, dra­­­matică, problematică, chiar tragică.

Blues folcloric

- Tot în călătoriile prin țară îți găsești inspirația și pentru muzica trupei Night­losers, temele folclorice cu care vă condimentați muzi­ca?

- Da, este perfect ade­vărat. Întâlnim atât de multă lume, atât de multă muzică populară, încât vrând-ne­vrând ești inspirat. Așa că, pe de o parte, muzica populară românească ne place foar­te mult, pe de altă parte, blues-ul, la originea lui, es­te un amestec de diferite stiluri: country, rock'n'roll, muzică africană, așadar tot o muzică populară, doar că e americană. Muzica populară ro­mânească este cumva contribuția noastră la drumul blues-ului prin lume.

- Ați avut de curând un concert la Freiburg, în Germania. Cum gustă nemții muzica voastră? Nu trebuie să fii puțin avizat ca să o înțelegi?

- Le place foarte mult. Mai ales pentru că în ultima vreme au devenit avizați, sunt destul de bine puși la punct cu noțiuni de muzică... balcanică. Așa o numesc ei, chiar dacă nu e chiar așa, dar, decât să ne pierdem timpul o noapte întreagă cu ex­pli­cații istorice sau etno­logice, mai bine cântăm. Revenind, știu și nemții de Bregovici, de Taraful de la Clejani, de Fanfara Ciocârlia, au clar cunoș­tințe despre muzica din partea noastră de Europa și le place foarte mult. În plus, e de distracție, iar nemții fac totul nemțește, chiar și distracția. Sunt dedicați ei sută la sută, când se ivește ocazia. Ne bucurăm, așadar, să avem în fiecare an câteva con­certe și în afara României, fie că e Germania sau altă țară.

- Nu ai regretat nicio­dată că după terminarea studiilor la Berlin nu ai rămas acolo?

- Nu, nu am regretat niciodată că nu am rămas la Berlin. Nici măcar nu mi-am pus problema asta atunci, și nici în alt moment al vieții mele. Lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă, iar eu nu gândesc ni­ciodată pe sistemul "ce-ar fi fost dacă...". Nu am chel­tuit niciodată vreun gând în acest sens, ca să fo­losesc o expresie englezească.

- Băiatul tău licean, Thomas, mai cântă?

- Da, mai cântă și băiatul meu, o face chiar bine, cu o trupă care se numește Impex. E cel mai mic din­tre membrii ei, dar am fost la concerte de-ale lor și mi-a plăcut foarte mult.

- Nu este dificil să crești un adolescent în vre­murile acestea nebune?

- Nu este chiar atât de greu pe cât se vehiculează. Mie nu îmi este. Mă rog, noi nu am stat tot timpul împreună, el locuind dintotdeauna cu mama sa, așa că nu am fost martor la toate momentele, poate mai delicate, din viața lui. Dar avem o relație foarte bună și știu cum îi e, ce simte, prin ce trece. Așadar, nu sunt total neavizat încât să pot să afirm că nu e chiar atât de greu să ai azi un copil adolescent, cu condiția să reușești să-i oferi niște repere culturale și sociale bune. Dacă îl convingi că ele sunt cele demne de urmat și nu ceea ce vede la televizor sau în jurul lui, sarcina unui părinte se simplifică.

- Hanno, care sunt lucrurile la care tu nu ai re­nunța niciodată?

- La cântat și la umblat. Chiar dacă nu aș mai cânta niciodată pe o scenă, tot aș face-o în baie, în dor­mitor, pe stradă, nu știu, nu m-aș putea opri. La fel este și cu călătoriile. Nu sunt deloc făcut să stau în­tr-un singur loc. Îmi place să văd locuri noi, oameni diverși, mă inspiră foarte mult.