ŞERBAN PAVLU - "Sunt făcut pentru scenă, simt că mă potrivesc al naibii de bine!"

- E vorbăreţ, carismatic şi plin de umor. Exact opusul taximetristului Relu din serialul "Umbre", care l-a făcut celebru în toată România. Şi mai are o "calitate": e peste tot! Când nu ne scoate din sărite cu reclamele care au împânzit internetul şi nici nu pozează pentru afişe mari, cât un bloc, Şerban Pavlu e pe platoul de filmare. Regizorii îl iubesc - e talentat, muncitor şi poate, ca nimeni altul, să sară de la un rol lejer la unul serios, în care se implică total. Are peste 40 de filme în palmares şi despre el veţi mai auzi -

- N-aş exagera dacă aş spune că eşti unul din­tre cei mai cunoscuţi actori din "noul val" al fil­mului românesc. Eşti prezent peste tot, pe toate canalele, oriunde întorci capul, dai de Şerban Pavlu. Cum te descurci cu atâta popularitate?

- Ce să zic, simt lucrul ăsta de cum ies pe stradă. Am simţit-o chiar vara asta, în timp ce am filmat la Cer­­navodă o poveste foarte fru­­moasă, care are ca prota­gonişti doi băieţi de 10 ani. Cernavodă e un oraş mic, dacă ai apărut la te­levizor, toată lu­mea te cunoaşte, întoarce capul după tine, te în­conjoară pe stradă. Mai ciudat în cazul meu este că notorietatea vine pe mai multe canale şi nicio­dată nu ştiu, atunci când ci­neva se uită după mine sau şu­şoteşte prin magazine cu pri­virea aia com­pli­ce, de unde mă ştie de fapt? Din emisiunea "În puii mei", făcută de Mihai Ben­deac, pe Antena1, care s-a tot reluat şi a făcut rating? Din reclamele cu "te rezolvă Văru' ", pentru siteul tocmai.ro, care au fost "bombă atomică", au rulat online, până la pragul enervării? Sau din serialul "Umbre", de pe HBO, unde jucam băiatul rău? O să râdeţi, dar mai există şi oa­meni, foarte puţini, care mă ştiu din filmele de artă, din păcate nu de la cinema, ci abia când ajung să le vadă pe HBO.

- Nu te deranjează că eşti atât de popular? Notorietatea excesivă îi face bine unui actor sau îi uzează imaginea?

- Nu, nu mi-e frică deloc că-mi uzează imagi­nea, dar de deranjat mă mai deranjează câteodată. Nu m-am făcut actor ca să devin celebru, să mă admire femeile şi să mă invidieze bărbaţii. Mi s-a întâmplat nu o dată să deschid internetul, să-mi sară reclama cu "Văru'" în ochi şi să mă scoată din minţi: "La­să-mă, frate, odată!" (râde) Cum să nu te enervezi? Aşa cum mi s-a întâmplat să mă opresc la un semafor şi un om al străzii să-mi ceară bani. Şi fiindcă nu i-am dat, a continuat să se ţină după maşină şi să urle: "Băăă, dă-mi, băă, şi mie ceva, că eşti vedetă, futu-te-n cur!" (râde) Mă deranjează lucrurile astea, pentru că, în ciuda faptului că vor­besc mult, sunt un tip destul de timid şi introvertit. Ca să nu mai spun că în România vedetismul e puţin caraghios. Oamenii aşteaptă să te comporţi ca un star occidental, dar tu nu ai mijloacele respective, n-ai nici limuzină neagră, nici super vilă păzită de bodyguarzi. Uneori, mai mergi şi cu metroul, stai într-un bloc ca toţi oamenii şi-ţi faci cumpărăturile la "Mega Image". Şi te gân­deşti, seara, înainte să te culci, la ce şcoală să-ţi dai copilul, dacă nu cumva e prea departe şi o să te coste prea mult benzina. Eee, atunci vedetismul ăsta e inadecvat. E un fel de reflex social, pe care unii-l co­piază de afară, dar ca­re la noi e complet lipsit de miez. Şi care dăunează foarte mult, e o presiune per­manentă asupra ta.

- Îţi ia din libertate?

- Oho, şi încă cum! Gândiţi-vă la bietele actriţe sau cântăreţe, pe care publicul se aşteaptă să nu le vadă niciodată ieşind din casă nemachiate. Ele nu mai pot face orice, n-au voie să se afişeze pe plajă, cu un kilogram în plus. Toate aştep­tă­rile astea ale oa­me­nilor îţi taie liber­tatea şi nu-ţi dau nimic în plus. Din fericire, notorietatea a venit târziu în viaţa mea. Până la urmă, sunt un angajat la teatru şi aşa şi vreau să ră­mân.

"Actoria are ceva din artele marţiale"

- La cât de prezent eşti peste tot, presupun, totuşi, că poţi trăi bine din actorie. Cred că eşti unul din cazurile fericite.

- Da, şi asta mă bucură, mă miră şi mă încu­ra­jează şi pe mine. Am trăit şi trăiesc bine din meseria asta. Dar şi muncesc enorm, fac foarte multe lucruri. Fac show de televiziune, fac serial TV, fac film, fac teatru de stat şi teatru independent. De 12 ani fac şi dublaje de anima­ţie. Stau câte trei-patru ore pe scaun, zilnic, şi înregistrez voci de desene animate. Copiii mă ştiu, fiindcă eu sunt vocea lui "Captain Hook". Am dublat şi "Kung-Fu Panda", un se­rial de animaţie foarte serios, aflat deja la a treia serie. Mai fac şi voci pentru publicitate. Şi să ştiţi că pentru toate lucrurile astea merg încă la castinguri. Nu mi le dă ni­meni aşa, că sunt eu Şerban Pavlu. Nu-mi vine nimic pe tavă. Nu­mai pentru serialul de la HBO am dat probe o lună şi jumătate.

- Eşti foarte muncitor...

- M-am obişnuit să muncesc, să pun osul. Dar munca grea a fost, de fapt, în teatru: o muncă zilnică, mai puţin vizibilă, care m-a învăţat cu greul. Apoi, am descoperit că sunt un actor care spune mai greu "nu". Ceea ce nu ştiu dacă e neapărat bine. Pe de altă parte, a fi selectiv e o cali­tate în momentul în care ai un anu­mit palmares. Eu mi-am dorit să lucrez mult, în situaţii cât mai di­verse, ca să am experienţă. Pentru a ajunge să te exprimi artistic cât mai bine ai nevoie de contexte cât mai diferite, în care să te verifici tu cu tine, din care să înveţi şi care să te facă să creşti. Dacă tot spui nu şi nu, aşteptând marele rol al vieţii, s-ar putea să ratezi esenţialul. Sigur, de la un punct încolo, e important să selectezi doar pro­iectele care te interesează profund şi real. E ceea ce-mi propun pentru partea a doua a vieţii. Dar nu las asta să devină neapărat o obsesie. Am descoperit că există mijloace nesfârşite de a te exprima în meseria asta, indiferent de ce rol ţi se dă. Libertatea e la tine. Cu latura ei de meşteşug, de măiestrie, ac­toria are ceva din artele marţiale: să te perfecţionezi tu, pe bucăţica ta, până ajungi sus de tot. La început, vei face rotocoale şi piruete mai largi, vei face de o mie de ori cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă, pâ­nă când vei ajunge să faci un turn care să străpungă până la nori.

"Nu avem cineaşti care să aducă în săli un milion de oameni"

- Spuneai că, din păcate, oamenii nu prea te ştiu şi din filmele de artă. Ce se întâmplă? Nu mai merge lumea la cinema?

- Poate că lumea ar merge la cinema, dacă nu ar fi o lipsă acută de săli. Ţara asta nu mai are cine­ma­tografe. Unde să distribui filmul românesc? Uite, am aflat cu stupoare că oraşul Sfântu-Gheorghe, care e destul de efervescent cultural, cu actori buni, şi maghiari, şi români, nu are niciun cinematograf. Azi, când există şi internetul şi alte atâtea oferte, trebuie şi cinema-ul să meargă spre public. Altfel, pierzi publicul ăsta, care în lipsă de altceva, devine dependent de TV.

- Nu e oare de vină şi filmul românesc, care e prea elitist şi s-a îndepărtat de public?

- E adevărat că există o mică falie între cinema şi public, datorată lipsei unei cinematografii populare de bună calitate. Noi avem regizori artişti, dar nu avem regizori şi vedete populare, cum existau în anii 80, actori care să confirme şi-n teatru, dar care să joace şi în producţii populare, iar numele lor să fie o garanţie. Nu avem cineaşti care să creeze o reţetă populară, care să aducă în săli un milion de oameni, ăsta e adevărul. Or, ar fi extraordinar de bine ca lumea să meargă la cinema. E o formă de pa­triotism cultural, funcţionează ca în cazul indus­triei de maşini. Chiar dacă maşinile noastre n-or să fie nicio­dată la fel de bune ca cele nemţeşti, dacă nu facem un efort să le cumpărăm s-ar putea ca ele să dispară. În rest, filmul de artă e faima României şi este im­po­sibil de dat deoparte, chiar dacă nu are priză la public. Nu poţi obliga nişte regizori artişti, care au câştigat premii în festivaluri, să facă film popular, comedie de situaţie sau mai ştiu eu ce. Ei vor să se exprime pe ei, ca artişti. E şi motivul pen­tru care, deşi nu refuz filmele populare, voi prefera şi eu filmele de artă. Mă provoacă intelectual, mă stimulează, sunt ca o carte bună care te pune faţă-n faţă cu tine însuţi.

"Talentul nu e totul. Dacă nu pui mâna să ţi-l cultivi, degeaba îl ai"

- Să ne întoarcem puţin la începuturi. Spuneai că nu pentru celebritate te-ai făcut actor. Ce te-a împins atunci spre actorie? De ce ai dat la Aca­de­mia de Teatru şi Film?

- Cred că orice om care face meseria asta o face dintr-o dorinţă secretă de a se arăta lumii, de a se expune, dar asta poate să îmbrace şi forme extreme, de pildă, forma unei mari timidităţi. Poate să mai fie la mijloc şi dorinţa de a fi iubit sau de a face altceva, diferit de ceilalţi. Cred că la vârsta la care am dat la ATF, a fost câte ceva din toate astea. Am fost un elev mediocru tot liceul, care n-a excelat în ştiinţele exacte nu din prostie, ci din lene şi nesimţire. Eram însă destul de atras de artă, de muzică, de literatură. Dacă n-aş fi dat la Teatru, aş fi dat probabil la Filologie, fiindcă îmi plăcea să citesc şi sunt în continuare un cititor avid, cu spirit critic. Ceva, ceva, cred că am moştenit şi de la ai mei, care nu erau nişte cunoscători, neapărat, dar fiind bucureşteni get-beget, păstrau tradiţia de a merge regulat la teatru, la Operă şi la Ateneu. Mă atrăgea sala de teatru, scena, mă atrăgeau deco­rurile. Îmi plăcea şi cinema-ul, dar nu mai mult decât îi plăcea oricărui băiat de vârsta mea. Am avut şi norocul să cresc într-o casă cu bibliotecă. Ca să scap de somnul de după-amiază, scoteam câte o carte şi mă puneam pe citit. Am fost, în căutările mele, independent de procesul de învăţământ, şcoa­la a fost pentru mine doar un loc în care m-am întâlnit cu prietenii. Cu atât mai mult, după ce am intrat la ATF. Am nimerit la clasa actorului Ale­xandru Repan, care nu era un profesor pur, cu formaţie pedagogică, nu avea nici măcar o metodă, dar era un actor cu mare experienţă de scenă, care mie mi-a făcut foarte mult bine. Avea o carismă specială care venea, cred, din formaţia lui culturală. Literatura, istoria şi artele plastice erau instrumente de care se servea atunci când preda actoria. Dis­cuţiile cu el ne-au format. Nu cred că trebuie să fii tobă de carte ca să fii un bun actor. Dar pe de altă parte, nu poţi să fii mare actor fiind complet acul­tural. Teatrul nu e atletism. Talentul, e adevărat, poate transcende originea ta, familia din care vii, mediul social, te trage după el, dar dacă nu pui şi tu mâna să-ţi formezi gustul, să te cultivi, talentul e insuficient.

- N-ai avut niciodată dubii că actoria e drumul tău?

- Nu. Eu am intrat din prima la facultate şi timp de un an de zile, n-am atins pământul de fericire. Des­co­perisem un domeniu în care eram bun ne­con­di­ţionat, simţeam că sunt făcut pentru asta, că mă po­trivesc al naibii de bine. Nicio secundă nu m-am în­doit, în sfârşit îmi găsisem locul. Sim­ţeam că aparţin scenei. Şi am fost şi norocos. În vara în care am ter­minat facultatea, m-am şi an­gajat la Teatrul Bulandra, ceea ce a fost un miracol. Ştiţi că posturile sunt blo­­cate cu anii.

"Arta nu cere să-ţi arunci viaţa personală în aer"

- Îţi mai rămâne timp şi de altceva, în afa­ră de muncă, Şer­ban?

- Da, dar acum acel altceva sunt copiii mei. Am o fetiţă, Natalia, de 3 ani, şi un băieţel, Ni­colae, care are doar 9 luni. Nu cred că e nevoie să dau multe detalii, orice părinte ştie ce în­seamnă să ai copii mici. Înainte să fiu tată, ajun­sesem să suspectez afir­maţiile de genul: "A fi părinte e cel mai im­portant lucru din viaţă". Acum, nu vreau să spun neapărat că e cel mai im­portant lucru, dar sen­timentul că ai realizat ceva în viaţă e uriaş şi nu se poate compara cu ni­cio filmo­grafie şi cu niciun rol. Mai mult ca în cazul oricăror realizări profesionale, simţi că ţi se întoarce ceva înapoi. Oricât de artist aş fi, nu înghit jertfirile astea pe altarul artei, afirmaţiile că ţi-ai sacrificat viaţa par­­ticulară de dragul sce­nei sau invers. Mi se par jus­ti­ficări pentru nişte neputinţe. Arta nu cere nici să bei din convin­ge­re, nici să trăieşti pe­ri­culos, nici să arunci toată viaţa personală în aer.

- Dar nu crezi că bo­ema îţi poate da mai mult ca artist?

- Da, îţi poate da. Dar nu e pentru toată lumea. Cei care nu au un miez tare înăuntru se distrug şi obţin de la ei mult mai puţin decât dacă ar trăi o viaţă echilibrată. Pentru un poet, poate fi bună. Dar un actor de film care pierde nopţile zece ani de zile se ratează.

- Te-aş mai chestiona în legătură cu viaţa ta privată, atât cât se poate, fără să-ţi violez intimi­tatea. Eşti căsătorit?

- Da, sunt căsătorit, şi soţia mea nu e actriţă, ci avocat. Am încercat cu bună ştiinţă să evit asta, am avut senzaţia, la un moment dat, că a fi cu cineva din breaslă nu funcţionează în cazul meu. Am întâlnit un om minunat cu care comunic foarte bine, deşi nu vorbim prea mult despre meseria mea. Văd asta mai de­grabă ca pe un plus. Relaţia mea cu ea nu se ba­zează pe nevoile mele profesionale, ea nu e acolo ca să mă ajute pe mine să-mi fac mai bine meseria. Deşi acum lucrează şi ea într-un mediu conex, face pro­ducţie de film. Avem în comun pa­siunea pentru călă­torii, pentru sport şi pentru filme. Traiul împreună cu copiii ne ocupă tot timpul. Îmi place asta, chiar dacă e greu. Aşa cum îmi place la nebunie să plecăm în vacanţe cu toţii, deşi e foarte complicat să organizezi bagaje, programe, copii. Genul ăsta de efort îmi aduce foarte multe satis­facţii. Pentru mine, e foarte important să-mi păstrez şi o latură civilă, care să nu fie legată de artă. Am nevoie să fac lucruri care să mă pasioneze, fără nicio legătură cu actoria.

- Cum ar fi, de pildă?

- Să fac sport, să merg pe munte, să fac trasee grele cu bicicleta. De când am copii, mă gândesc că va veni o zi când le voi pune şi lor rucsacul în spate. Cât timp m-am pregătit pentru serialul "Umbre", a trebuit să mă antrenez la o sală de fitness şi am ră­mas şi cu obişnuinţa asta. Sunt pasionat de alergare şi mă pregătesc intens să particip la un maraton. E acolo, în timpul alergării, un moment în care te întâlneşti cu tine şi-ţi dai seama că singurul obstacol pe care tre­buie să-l înfrângi eşti tu însuţi.