Stânjeniştea

Mă chema...

"Hai, să mergem, hai, că nu stăm mult, dacă pornim acuma, până la amiază suntem înapoi, haida"... Mă făceam că n-aud şi mai întorceam o pagină a cărţii cu care stăteam în braţe. Nu-mi plăcea să mă opresc din citit, nu-mi plăcea să rup şirul poveştilor, pe de-o parte, dar, pe de alta, eram înnebunită să fiu în pă­dure, mai ales atunci când ploua. Cum să le fi îm­păcat pe amândouă? "Hai, că ajungem şi la poiană şi-o să-ţi culegi struguri urseşti. Haida, că am aco­perit cu frunze, alaltăieri, nişte pupuţi de hribi şi amu or fi crescut, n-am cum să-i lăs, îi musai să-i culeg. Hai, numa, că om găsi şi zmeură, ori poate că-i coaptă deja şi murea de lângă fântână şi-om trece şi prin Stânjenişte"...
Toate rugăminţile ei se spulberau în zidul tăcerii şi încăpăţânării cu care o ascultam. Nu voiam să o însoţesc în pădure, n-aveam chef de mers, n-aveam chef de nimica, de fapt, căci eram în cea mai tembelă perioadă a vieţii mele, între copilărie şi adolescenţă, nici cal, nici măgar. Dar când auzeam de Stânjenişte, mai, mai că aş fi dat numaidecât înapoi, numai că-mi era ruşine să renunţ atât de repede şi-o lăsam să mă mai roage de câteva ori, până să zic cu un fel de lehamite jucată: "Biiine, hai, dar nu stăm mult!" Îmi luam coşul şi porneam la doi paşi după ea, tândălind şi trăgându-mi picioarele anevoie, prin stratul de frunze uscate care-mi trecea de glezne.
Când ajungeam în Stânjenişte parcă intram în altă lume. Acolo toate erau altfel decât în pădurea de lângă casă. Stânjeniştea era o pădure de stejari tineri printre care era mereu lumină. Razele soarelui se strecurau printre frunze şi se opreau în muşchiul gros, plin de flori de saschiu vânăt. Sub muşchiul acela răcoros, în care roua stătea mai mult decât în alte locuri, creşteau hribii de toamnă cu miezul tare şi alb, iar pe lângă ei, o mulţime de vineciori care se frigeau direct pe jar, doar cu puţină sare grunjoasă presărată pe deasupra. Câtă vreme se frigeau, sarea se topea şi se amesteca cu zeama lăsată de vineciori, zeamă cu gust de pădure, pe care o sorbeam mai înainte de a mânca ciupearca. Îmi plăcea tare mult pădurea aceea cu copaci tineri şi luminoşi. Nu ştiu să spun de ce îmi era mai bine pe cărările şi prin poienile ei decât atunci când ne duceam în pădurea bătrână de peste Valea Albă. Poate pentru că acolo şi ploaia era mai blândă ca-n alte locuri, ori poate pentru că, de fiecare dată, după ce ajungeam acolo, auzeam liniştea, altfel decât în altă parte a pădurii. De fapt, mi se părea că e linişte doar în primele clipe în care ajungeam între copaci, după ce lăsam în urmă cărarea umbrită ce cobora dealul Tisei. Cât timp Buna îşi umplea coşul de hribi, mă opream din mers şi, o vreme, nu făceam nicio mişcare. Şi-abia atunci liniştea începea să se ascuţească, apoi să se moduleze după glasurile pă­să­rilor, după foşnetul frunzelor şi după ţâ­râ­itul neîncetat al greierilor. În Stân­je­nişte am văzut că­pri­oare, iepuri, un râs că­ţărat pe o creangă de deasupra cărării, arici, vulpi şi multe alte gângănii strecu­ra­te pe sub frunze şi prin iarba miş­că­toare. În afară de râs, care a pufnit prin­tre mustăţi atunci când ne-a zărit, toate celelalte animale şi-au văzut de dru­murile lor, fără măcar să se grăbească ori să se ascundă, ceea ce mă face să cred acum că pădurea aceea era altfel decât altele, încă de când a crescut în ea primul fir de iarbă. Era acolo în aerul ei o pace aproape nefirească. Astăzi locul acela nu mai poate fi găsit, a dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost. Adică, vreau să spun că, în vara aceasta, după zeci de ani de când colindam Stânjeniştea cu Buna, n-am mai re­uşit să găsesc drumul spre ea. Oricât am căutat că­ră­rile dintre pomi, oriunde m-am întors, n-am mai gă­sit pădurea de stejari. Sigur că am că­utat de-acuma o pădure de stejari bă­trâni, sigur că până la un punct am ur­mat cărările binecunoscute, căci şti­am direcţia în care trebuie să merg, dar nici vorbă de stejari şi nici de poieniţe în ca­re dormeau iepurii sătui, până când se-mpiedicau de ei căprioarele. Am fă­cut în vara aceasta trei drumuri înspre pă­­durea aceea şi de fiecare dată m-am întors fără să ajung la ea. N-am mai gă­sit nimic din ceea ce şti­am, nu am re­cunoscut niciun loc, nicio cărare, ni­ciun copac. Au dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Şi to­tuşi ele trăiesc încă în mine. Dacă închid ochii pot încă să aud cum se cheamă mierlele una pe alta, cum zdupăie iepuroii în ierburile înalte, cum fâşâie vântul prin frunzele albite de lumină şi chiar cum se rostogoleşte o nucă scăpată de o veveriţă dis­tra­tă. Mai pot încă să aud cum forfotesc între ei ste­jarii tineri, cum îşi scutură tremurat crengile ca să se atingă unii pe alţii, să nu se simtă singuri. "Hai să mer­gem, hai că nu stăm mult, dacă pornim acuma, până la amiază sântem înapoi, haida"... ră­sună de de­parte chemarea atât de binecunoscută, dar oricât mă străduiesc, nu mai pot găsi cărarea spre cele mai lu­minoase şi tainice zile din vara co­pilăriei mele. E semn că se apropie toamna!?

Leac de supărare

Atunci când eram supărată ori când curtea şi gră­dina Bunii mi se păreau prea mari, atunci îmi căutam leac de supărare. Primul şi cel mai la în­demână îl gă­seam dincolo de cireşul ce făcea cireşe negre. Acolo, lângă un alun bătrân, între nişte ierburi aspre cu frunze late, era un muşuroi uriaş de furnici călătoare. Le zicea călătoare pentru că unele dintre ele aveau aripi lungi străvezii. Erau mari şi negre, cu capul rotund, rotund şi lucios. Mai întâi căutam un pai mai lunguţ, o iarbă mai subţirică, ori o crenguţă de pe care curăţam coaja bine, bine. Băgam apoi pa­iul în gură, îl udam şi după aceea îl puneam încetişor pe vârful muşuroiului, acolo unde erau cele mai mul­te furnici. Ele se urcau repede pe paiul meu şi-l cer­ce­tau cu răb­dare furnicească, apoi se puneau pe trea­bă. Îşi scu­turau repede, repede antenele şi alergau înşirate, de la un capăt la altul al băţului sau al paiului udat. Nu mai ştiu ce făceau ele acolo, nu ştiu dacă mă vedeau cum le pândeam, arătându-mă preocupată de cu totul altceva. Număram tare până la o sută. Musai o sută. Dacă trişam, numărând din doi în doi, ori sărind peste câteva zeci, nu ieşea bine până la urmă. Pe verifi­ca­telea! În vremea asta nu era musai să stau lângă muşuroi, mă puteam uita pe sub alun, poa­te, poate vedeam ariciul adormit, ori puteam înşira câteva frăguţe pe un fir de iarbă, ca să-mi fac din ele mărgele dulci. Când ajungeam cu numă­ră­toa­rea către nouă­zeci, mă întorceam lângă mu­şuroi, mai aşteptam un pic, luam paiul, îl scuturam de furnici şi-l băgam repede în gură. Beam oţetul furnicilor. Era acrişor şi răcoritor, îmi lăsa apă în gură şi dintr-o dată îmi venea să tot râd, căci mi se strepezeau dinţii şi-mi venea să-i tot arăt oricui trecea pe uliţă, precum calul lui Ianoş, după ce-i dădeau mutalăii să bea bere la câr­ciumă, ori ca mătuşa Părasca, după ce şi-a cum­părat dinţi noi şi tot râdea către noi, ca să-i vedem. Aşa eram şi eu după ce lingeam oţetul furnicilor. Râ­deam cu gura până la urechi, căci dacă ţineam gura în­chisă, mi se strângea pungă, de acreală, supărare şi singurătate.

Druşca

Ţin în mâini o fotografie veche în care sunt eu şi una dintre verişoarele mele. N-am mai mult de patru, cinci ani. Îmi ţin o mână în şold şi cu cealaltă o ţin pe ea de mână. Suntem în faţa unui gard destrămat din palănci din lemn pe care a crescut muşchi verzui. Mă uit în­cruntată la cel care ne-a fotografiat şi în ochii mei nu se citeşte decât un fel de nedumerire însoţită de o umbră de teamă. Verişoara mea pare resemnată. Pe cap mai aveam coroniţa cu flori din hârtie, deşi după cum se vede în planul mai îndepărtat al fo­to­grafiei, pomana se încheiase, pe laiţa lungă de lemn nu mai era niciun copil şi masa era încărcată de far­furii. Toa­te sunt goale, în afară de cea de la marginea mesei, aflată imediat în spatele meu. Acolo, îmi amintesc, pe locul acela de la mar­gine, am stat eu şi în farfuria mea tăiţeii cu lapte au rămas îngrămădiţi aşa cum mi i-a pus de la început bu­cătăreasa Emilia.
Eram în curtea vecinului Sâmnion, la câteva cea­suri după ce l-au îngropat pe Sâm­nionuc, bă­iatul lui cel mare, care îm­plinise unspre­zece ani. A murit de "gălbi­nare neagră", pentru că a mâncat prea mult şorici proas­păt din porcul tăiat pentru nunta Nelei. Sâmnion a fost măcelarul şi l-a lăsat pe băiatul lui să mănânce cât şorici a vrut. Şi el a mâncat. Şi după ce a murit, po­ves­teau femeile că de la şorici i s-a tras şi de la scăldatul în apă rece cu burta plină. Am hotărât atunci, în sinea mea, să nu mănânc niciodată mult. Mai ales şorici de porc tăiat pentru nuntă.
Apoi, în ziua înmormântării m-au făcut druşcă. Druşca mortului, că zicea mătuşa lui Sâmnionuc, Emi­lia, că nu se poate mort fără druşcă, dacă nu s-a în­surat încă. Şi el n-avea cum să fie însurat la unspre­zece ani. Şi celelalte fetiţe de pe uliţă erau toate neam cu mortul. Şi nu se poate druşca să fie verişoară, druşca trebuie să fie o străină de mort, aşa zicea Emilia, care le ştia pe toate. Mi-au legat peste piept o năframă veche, "de Haras", cu flori mari albastre şi mi-au pus pe cap o coroniţă făcută din sârmă, pe care au legat flori de hârtie. Nu-mi stătea pe cap, aluneca mereu, până când Emilia a strâns sârmele mai tare, prinzând şi câteva şuviţe din părul meu moale. Nu ştiu de ce m-au ales pe mine să fiu druşca mortului. Nu eram rude, eram doar vecini şi nici măcar nu mă jucam cu Sâmnionuc, pentru că era mai mare decât mine. Nu ştiu de ce m-au ales.Ştiu doar că a trebuit să stau toată înmormântarea lângă sicriul lui, cu-o mână pe sicriu şi în cealaltă ţinând o lumânare în formă de spirală, "trupul" mortului, de care a trebuit să am mare grijă să nu se stingă, căci era făcută exact după ce baba Marişca a măsurat trupul lui Sâmnionuc întins pe masă cu o aţă de fitil. Nu ştiu de ce m-au ales pe mine să fiu druşca lui Sâmnionuc, dar de-atunci n-am mai putut niciodată să mănânc tăiţei cu lapte.