O dimineaţă cu RODICA LAZĂR

"Ramona e o eroină răzbunătoare"

- A avut, anul acesta, trei roluri principale în film. O performanţă rar întâlnită, dacă luăm în calcul că Rodica Lazăr nu lipseşte nici de pe scena Teatrului Bulandra, a cărui angajată e, nici de pe cea a teatrelor mai mici, independente. E talentată, are forţă, iar regizorii o iubesc. De la debutul în cinema, cu pelicula "Amen", în regia lui Costa-Gavras, a adunat deja 20 de filme în palmares. Îi place Clujul, are o fetiţă superbă, iar dimineţile ei miros a ploaie şi vânt -

- Bună dimineaţa, Rodica, cum te-ai trezit azi?

- Bună dimineaţa. M-am trezit târziu, am fost mai leneşă decât de obicei. Dar asta, şi pentru că e va­can­ţă şi nu trebuie să-mi pregătesc fetiţa pentru şcoală. Altfel, m-aş fi trezit grăbită, cu gândul la micul dejun şi cu ochii pe ceas.

- Câţi ani are fetiţa ta?

- Face 8, în septembrie. Nu-mi vine să cred ce mult a crescut.

- Nu ţi-a fost teamă, când ai născut-o, că-ţi va fi greu să duci lupta pe două fronturi, şi acasă, şi pe sce­nă?

- Maria Dora a venit într-un moment foarte spe­cial al vieţii mele, a venit ca un răspuns. Nu simt că mi-a îngreunat viaţa, din contră, m-am bucurat de tot ce a venit odată cu ea. M-a îmbogăţit într-un fel în care niciun alt lucru nu mă putea îmbogăţi. Şi m-a schim­bat foarte mult. Cred că am devenit mai ego­istă. Pentru că timpul e puţin şi nu mai sunt dispusă să-l pierd oricum. Dar pe de altă parte, sper că am devenit un om mai cald şi mai bun.

- Te moşteneşte Maria Dora?

- E mult mai mult decât mine, din toate punctele de vedere. E un copil sensibil, cu o imaginaţie foarte bo­gată. Are o personalitate puternică.

- Ce culoare are dimineaţa ta, Rodica?

- Asta e cam gri, m-am trezit în zgomotul tu­ne­telor. Sunt un Scorpion născut în vremea ceţurilor şi a norilor, deci îmi place vremea asta închisă, în ni­ciun caz nu mă plâng. Chiar mă bucur de răcoare, de stropii de ploaie, e o dimineaţă frumoasă.

- Ce vezi, de acolo de unde eşti?

- Chiar acum când vorbesc cu tine, îmi beau ca­feaua în balconaşul meu şi mă uit la verdeaţa de după balustrade, la grădina cu brăduţi din faţa blo­cului şi la copacii de dincolo de stradă. Parcă nici ver­dele nu mai e la fel de proaspăt, se vede că vara a cam trecut. Locuiesc, totuşi, în Bucureşti, deci, din­colo de co­paci, văd şi nişte blocuri. Şi chiar nişte ma­carale. Nu de mult, râdeam cu prietenii mei că blocul ăsta din zare a început să se ridice exact când am început noi repetiţiile pentru piesă. Dar blocul e gata ridicat, iar noi încă mai repetăm.

- La ce repeţi acum?

- La o piesă de teatru în trei oameni, care s-a năs­cut dintr-o întâmplare. Dar fiindcă e un proiect independent, care va fi pus în scenă la un teatru inde­pendent şi fiindcă toate lucrurile astea nu sunt încă stabilite, n-o să spun mai mult de atât.

- La toamnă te întorci şi pe marile scene?

- Da, în octom­brie va fi la Teatrul Bulandra premiera spectacolului "Ca­ru­sel", în regia lui Andrei Şer­ban. Şi tot din toamnă, re­luăm "Crimă şi pe­deap­să", de Yuri Kor­donsky. Mă bucur să mă întorc pe scenă. Am fost foarte norocoasă să lucrez cu regizori mari, genul de re­gizori care schimbă destine, care te fac să scoţi din tine ce e mai bun: Yuri Kordonsky, Ducu Darie, Andrei Şerban. Emoţia de pe scenă, când joci pe viu, cu publicul în faţa ta, nu se poate compara cu nimic.

- Tu ai ştiut dintotdeauna că vei face tea­tru?

- Multă vreme am crezut că voi ajunge jur­nalist. Am şi făcut un an de facultate şi o lună de practică la un jurnal, când am fost trimisă la toate conferinţele partidelor politice. Ca să su­port, mergeam la teatru în fiecare seară. Până într-o zi când, în sală fiind, mi-am spus: "Uite, acum sunt în rândul întâi, dacă aş face un singur pas, aş fi pe scenă." Şi l-am făcut. Am dat la teatru şi viaţa mea s-a schimbat.

- Ai avut un an foarte bun şi în cinema, sau cel puţin aşa se vede din fotoliile presei. Tu cum l-ai simţit?

- Chiar a fost un an bun, dar asta pentru că anul trecut a fost un an bun. Pentru noi, actorii, anul bun e cel în care lucrezi, nu cel în care ieşi la public. În 2015, am avut premiera filmului "Car­men", în regia lui Doru Niţescu, şi a filmului "Live", în regia lui Vlad Păunescu. În ambele am rolul principal. Tot anul ăsta a ieşit şi "Doar cu bu­letinul la Pa­ris", în regia lui Şerban Ma­rinescu, unde am un rol secundar. Anul trecut am filmat şi "Ori­zont", în regia lui Marian Crişan, care e încă în post­pro­ducţie. Şi tot anul ăsta a ieşit "Ramona", scurtme­trajul lui Andrei Cre­ţu­lescu, care se plimbă la multe festivaluri. Acum, la momentul discuţiei noastre, e în Festivalul de la Sarajevo.

- "Ramona", scurtmetrajul semnat de Andrei Cre­ţulescu, a fost selectat anul acesta şi la Festi­valul de la Cannes. A fost prima oară când ai mers acolo?

- Nu, mai fusesem cu zece ani înainte, cu Moar­tea domnului Lăzărescu. Atunci eram cu mult mai emoţionată, eram năucită, iar emoţiile pe care le-am avut înainte de a rula filmul acolo o să-mi rămână în memorie toată viaţa. Între timp, am tot călătorit la festi­valuri şi m-am obiş­nuit. Cannes-ul de anul ăsta a fost altfel, mult mai relaxat.

- Cum v-aţi petrecut dimineţile?

- La cafea, pe terasa apartamentului în care am fost cazaţi, care era foarte aproape de croa­zetă, bucu­rân­du-ne de soare, fiindcă am prins o vreme mi­nu­nată. Iar dacă nu eram pe terasa noas­tră, eram cu si­guranţă pe terasa sec­ţiunii de festi­val, care era aşezată chiar pe malul mării.

- Îţi place lumea festivalurilor, sau e prea zgo­mo­toasă pentru tine?

- Mă simt foarte bine la festivaluri. Nu ai cum să nu te simţi bine, pentru că toată lumea se bucură, toată lumea care e acolo e acolo fiindcă a făcut ceva. E momentul în care scoţi copilul în lume, în care ai voie să stai, să te bucuri şi să fii, doar atât. E minunat şi pentru că te întâlneşti cu oameni asemeni ţie, vezi alte fil­me, legi prietenii. Cu An­drei Creţulescu, de pildă, m-am împrietenit chiar la un festival, la TIFF. Nu zic asta pentru că e al nostru şi e la Cluj, dar TIFF-ul e un festival ab­solut minunat, la ni­ve­lul oricărui mare festival de film din lume. Cât timp se desfăşoară, parcă şi aerul din oraş începe să vibreze.

- Hai să vorbim puţin de Ramona şi de rolul pe care l-ai făcut. Cum ţi s-a părut personajul?

- "Ramona" e un film în care nu se vor­beşte. Per­sonajul e con­tu­rat din felul şi din ritmul în care se miş­că. E un gen de personaj pe care îl vezi destul de rar în filmele noastre, unde puterea femeii stă, de obicei, în al­te atribute: în femini­ta­te, în senzualitate, în ma­ternitate. În niciun caz în violenţă, agresivitate sau premeditare. Ramona e o eroină răzbunătoare.

- Cum ai reuşit să intri în rol? Are şi Scor­pionul din tine o parte de agresivitate?

- Eu cred că avem to­tul în noi, suntem şi buni, dar putem fi şi răi şi absurzi, iar felul în care ne purtăm e, în definitiv, o chestiune de alegere. Dar ca artist, te poţi hrăni din tot ceea ce găseşti în tine şi trebuie să ai curajul ca pe scenă sau pe platou să scoţi la iveală chiar şi lucrurile mai puţin comode.

- Unde ar putea vedea românii acest scurtme­traj?

- A putut fi văzut în primăvară, la TIFF, şi mai poate fi văzut în toamnă, la Les Films de Cannes à Bu­carest. Şi poate va putea fi văzut şi pe micul ecran.

- De vacanţă ai mai avut timp, printre atâtea premiere?

- Am mers, ca şi anul trecut, la Balcic, unde Dorei îi place la nebunie. Visează să fie prinţesă şi să locuim într-o zi în Castelul Reginei. Dimineţile în care m-am trezit lângă ea, în foşnetul valurilor şi cu ţipetele de pes­căruşi, au fost printre cele mai frumoase de anul acesta.