MAURIZIO MARCHESINI - "Sunt mândru că sunt italian, dar acum casa mea e România"

O stradă lungă şi liniştită, din centrul vechi al Sibiului.

Din arcada cea mare, ca de fortăreaţă, a casei săseşti, se deschide o portiţă şi în stradă apare o bicicletă, pe care stau ne­răbdători de plimbare, pe o şa special amenajată, doi câini foxterieri. În spatele lor, cu o pălărie pe cap, un bărbat se urcă, şi el, pe bicicletă şi porneşte surâ­zător. După patruzeci de ani de muncă în Italia natală, s-a hotărât să facă o revoluţie personală. S-a mutat în­tr-un oraş pe care-l îndrăgeşte, şi-a luat vacanţă defi­nitivă şi este decis să savureze fiecare clipă a aces­tei noi vieţi, numită România.
Maurizio a lucrat timp de patruzeci de ani ca res­tau­rator de case, o muncă grea, migăloasă, dar plină de satisfacţii. La firma sa a avut angajaţi şi câţiva ro­mâni, iar unul dintre ei, când a strâns destui bani pen­tru a-şi ridica o casă în Deva, l-a invitat pe Mau­rizio să-l viziteze. "«De ce nu?», mi-am zis, «de ce să nu vi­zitez şi o altă ţară, despre care nu ştiu nimic?». Mă făcuse curios. Eram şi eu, ca mulţi italieni, un ig­no­rant în ceea ce priveşte Europa de Est, credeam că România şi celelalte ţări sunt o variantă de mâna a do­ua." Maurizio a decis să nu se informeze deloc îna­inte, să afle totul, la faţa locului. A ajuns pentru pri­ma oară în România de Paşti, în 2003, şi după ce a trecut de vamă şi a început să înainteze prin ţară, a resimţit o emoţie puternică. Mirosurile, felul în care erau construite casele, copacii daţi cu var, totul părea să-i atingă o coardă sensibilă. A făcut un traseu de o săptămână, a descoperit Transilvania, satele săseşti, bisericile fortificate, a fost impresionat de felul în care arată cetatea Alba Iulia, însă cel mai mult i-a ră­mas la suflet Sibiul. "Am văzut mai întâi zidul ex­terior ce înconjura oraşul, cum avem şi noi la Ve­rona, şi mi-am zis că aici trebuie să fie un oraş vechi, aşa că am intrat. Nu ştiam nimic despre Sibiu, mer­geam pe stradă şi absorbeam emoţiile, vedeam case cum nu văzusem în Italia şi simţeam cum începe să-mi trezească un sentiment acest oraş. Ne plimbam liniştiţi, relaxaţi, la şase seara, şi i-am spus prietenei cu care venisem «Vai, cât de frumos poate să fie! Să ştii că eu cumpăr o casă aici»". Şi, a doua oară când a venit în România, a cumpărat o casă, dar nu în Sibiu, unde preţurile erau prea mari, ci într-un sat apropiat, la Cristian. O casă veche de 60 de ani, cu o arhitectură amestecată, săsească şi românească, pe care a îndrăgit-o şi la care a lucrat ani de zile pentru a o renova în spiritul original. A adus două tiruri cu ma­teriale din Italia pentru asta şi acum e foarte mân­dru de rezultat. Mai apoi, a descoperit o altă casă, aproa­pe de centrul Sibiului, şi şi-a dorit să o cumpere şi să se mute aici. "Am făcut o lungă şi complicată in­vestigaţie, până ce am ajuns la adevăraţii proprie­tari. Fusese a unor saşi ce au plecat în Germania, apoi se mutaseră 5-6 familii de români, cum era obli­gatoriu pe vremea comuniştilor. Când am văzut casa, de Crăciun, nu mai locuise nimeni aici de zece ani, doar vecinul mai venea din când în când, să taie via. Le-am găsit pe fetele sasului şi le-am simţit cu inima îndoită, pentru că aveau multe amintiri legate de casa asta. Dar au înţeles imediat că eu sunt omul potrivit, şi s-au bucurat să o vândă cuiva care îi va reda vechiul aspect şi o va îndrăgi".
O vreme, Maurizio a continuat să lo­cuiască în Ita­lia, să-şi onoreze comenzile la firmă şi să se în­toarcă din când în când la Sibiu. Apoi, din ce în ce mai des. Şi-a dat seama că, atunci când se afla în Italia, îi era din ce în ce mai dor de Sibiu, în schimb, când ajungea aici, nu îl apuca deloc nostalgia după Italia. Încet-încet, cu tact, şi-a încheiat afacerea acolo, a rezolvat lucrurile, şi-a adus toate sculele aici, pentru a nu mai exista tentaţia de a încheia un nou contract, şi s-a mutat definitiv în Româ­nia. "Am luat decizia pentru că aveam sentimen­tul acesta foar­te puternic de a veni aici, aşa că am zis gata cu Italia, casa mea e România. Toate lucrurile mici, arhitec­tura, relaţiile cu oamenii, puţin câte puţin, au cons­truit această mare pa­siu­ne, iar acum mă simt bine, privilegiat că sunt aici."

Mussolini şi bunicul Titari

Cea mai bună cale de a cunoaşte un italian şi de a-i asculta povestea este să te aşezi cu el la masă. Iar Maurizio găteşte grozav mâncare tradiţională italia­nă, pentru care pregăteşte o adevărată scenă. Mici lu­mânări, muzica potrivită, tacâmurile, paharele pentru vin. Un ritual simplu, de la care nu se abate nici atunci când ia cina singur. "Face parte dintr-un sis­tem pe care mi l-am format, din stilul meu de viaţă. Am felul meu, particular, de a asculta o muzică, de a vedea un film bun, de a strânge un şurub în cel mai bun mod posibil, de a merge pe stradă, de a vorbi cu oamenii, de a turna vinul în pahar. Nu se impro­vi­zează ni­mic, la masă cu atât mai puţin. Dacă vii la casa mia şi bei vinul direct din sticlă, eu te ucido! Nu, se toarnă fru­mos în pahar, uite aşa." Apoi, Mau­rizio alege o pier­sică şi o ţine în mâ­nă ca pe un diamant uriaş, până se de­cide să o taie şi să savureze o bucată, de parcă ar fi cea mai bună piersică pe care a mâncat-o vreodată. "Pentru mine, asta e aur. Să gust din piersica as­ta e o onoare pen­tru mine. Când eram mic, familia mea era foarte săracă şi mâncam piersici ca să ne umplem bur­ţi­le, să treacă foa­mea. Italia a fost distrusă de două ori în treizeci de ani, cel mai tare după al doilea răz­boi mondial. Casele, spitalele, străzile, şcolile, fabri­cile, totul fusese distrus. Chiar şi în oraşele ce nu fuseseră bom­bar­date, oamenii erau la pământ, fizic şi psihic, de­mo­ralizaţi. Familia mea a fost săracă şi înainte de asta. Unchiul mi-a povestit despre stră­bu­nicul meu, Ba­tista.Un bărbat uite aşa de înalt, un metru nouă­zeci, iar nevasta lui atâta de mărunţică era, nu-i ajungea nici la umeri. Când ieşeau îm­pre­ună pe stradă, oamenii le spuneau «Soarele şi Luna». Asta-i tot ce ştiu despre ei. Proveneau tot din Verona, oraş de munte, la fel ca Sibiul. Bunicul, Titari, adică fiul lui Tita, diminutivul de la Batista, a prins răz­boiul, aşa că era şi mai sărac. La fel ca Ceauşescu mai târziu, Mussolini te obliga să faci cât mai mulţi copii. Cu cât mai mulţi fii avea patria, cu atât vic­toria era mai aproape. Titari avea o capră cu care trebuia să hrănească şapte copii, nu ajungea hrana şi trebuia să inventeze zi de zi câte ceva. Cânta la tamburină, lua câţiva copii cu el şi umbla din sat în sat, ca un artist de stradă, iar oamenii le mai dădeau o bucată de mămăligă, lapte. Cât de greu trebuie să le fi fost! Tata a plecat la 19 ani în război, iar după ter­minarea lui a rămas doi ani prizonier în Ger­mania. Când a plecat, era o tragedie, când s-a întors în Italia, o tragedie şi mai mare. Cădeau şi mureau oa­menii pe stradă de foame. Tata a aflat că se gă­seşte de lucru la o mină din Belgia şi a plecat. Acolo a cunoscut-o pe mama, era tot din apropiere de Ve­rona, au făcut nuntă şi primii doi copii s-au născut în Belgia. Eu sunt născut în Belgia. Ştiau cu siguranţă că se vor întoarce în Italia. Tata a venit mai repede, după un accident de mină, şi cu banii puşi deoparte a cum­pă­rat o căsuţă. Într-un sat, la zece kilometri de Ve­rona. Erau patru pereţi, dar suficient pentru noi. Tata a mai lucrat, dar chinuit, din cauza problemelor cu picioarele, aşa că mama a dus greul. Sora mea a început să lucreze de la 16 ani, eu, de la 14. Prima mea slujbă a fost cea de tâmplar. Între timp, italienii s-au mobilizat, iar ţara s-a pus pe picioare, s-au reconstruit fabrici, spitale, tot. Şi, datorită mamei mele, ce a avut inteli­gen­ţa să pună ani de zile un bă­nuţ deoparte, familiei mele a început să-i meargă mai bine. După 20 de ani, s-au re­zolvat toate problemele. De asta spun că, pentru suferinţele îndurate a­tâţia ani de familia mea, pentru mine este obli­gatoriu să torn frumos vinul în pahare şi să mă­nânc ca şi cum ar fi o victorie şi o onoare."

Ciobanul care mirosea ploaia

"După ce am cum­părat casa din Cristian, am mers să-mi cunosc vecinul. Când am dat mâna cu el, am fost foar­te emoţionat, am şti­ut că am făcut o alegere bună. Am simţit în palmă toate liniile, bă­tăturile, anii de mun­că grea a câmpului şi m-am considerat onorat să pot da mâna cu el. Într-o zi, l-am surprins pe ginerele lui privindu-mă mândru de la volanul noului său jeep. Am simţit un gest de su­pe­rioritate, ca şi când maşina aceea simboliza pu­terea, importanţa sa ca persoană. Am râs în sinea mea. Pentru mine, maşina aia nu înseamnă nimic. Mâine mă duc şi cumpăr una la fel, dar ce nu ştie el este că eu sunt foarte invidios pe el din alt motiv. Pentru faptul că el are un cal pe care-l poate chema cu un singur sunet scos din colţul gurii. Iar calul vine imediat la el. Asta! Asta caut eu, pentru emoţia asta dau şi maşina şi casa, mi-ar trebui ani şi ani să învăţa aşa ceva. Am ajuns la stână, am cunoscut cio­bani analfabeţi, care se spală o dată pe săptămână şi mănâncă numai slănină cu ceapă şi ţuică. L-am în­trebat pe unul ce mai face, cum îi merge. El a făcut aşa, un gest, a tras aerul prin nări şi a zis indiferent: «No, mâine plouă!». Am sărit în sus. Asta-i emoţia pe care o caut, asta-i cultura adevărată, cultura ini­mii. Cultura nu înseamnă să ştii pe de rost nu ştiu câte poezii, să fi văzut mii de filme, să ştii toate sim­foniile lui Beethoven. Palmele aspre, ştiinţa de a che­ma calul şi de a mirosi aerul, asta-i cultura pentru care sunt invidios şi pe care o caut."

Veta şi ceilalţi ţigani

În luna ianuarie, Maurizio şi-a prezentat la Pri­măria din Piaţa Mare a Sibiului expoziţia cu foto­grafii realizate în co­mu­nităţile căldă­ra­ri­lor şi cortu­rarilor din zonă. Imagini foarte intime, momente rar văzute în fotografii, pen­tru care autorul tre­buie să fi fost foar­te apropiat de fa­milii şi de comunitate. I-au trebuit ani de zile pen­tru a le câştiga în­crederea, însă odată ce ţiganii au înţeles că este bine intenţionat şi e om serios, îl in­vi­tă la nunţi, la înmor­mântări, la săr­bătorile lor, ca şi cum ar face parte din familie. Iar Maurizio, care credea că a văzut totul în via­ţă până acum, îşi tra­ge un scaun, se aşea­ză şi savurează viaţa acestora, de parcă s-ar da cortina la o par­­te şi ar începe un spectacol grozav. "Mă las cu­prins de emo­ţii, dar numai pe dinăuntru, afară nu las nimic să se vadă. Ţiganii au un simţ practic fabu­los, o inteli­genţă mai mare decât a noastră, ce se transmite din ge­neraţie în gene­ra­ţie. Sunt invidios pe ei, dar nu-mi doresc să fiu ţigan, aşa cum nu-mi doresc să fiu pre­şedintele Americii. Sunt mândru de cul­tura mea şi de faptul că sunt italian. Însă vreau să învăţ mereu, de la persoane mai in­teligente decât mi­ne, indiferent de rasă, culoarea pielii, statut social, religie, nu con­­tează dacă-i un analfabet sau un profesor. Sunt de mulţi ani în legătură cu ei, am experienţă şi aş putea spune că ştiu cum funcţionează sistemul lor. Ţiganii au o capacitate uluitoare de a se adapta unor noi si­tuaţii. Noi spunem că ne mai gân­dim, vedem săptă­mâna viitoare, suntem obişnuiţi cu schimbări lente ale societăţii, ei pac! Au rezol­vat-o demult. Dacă vine un război, ei vor rezista, nu noi, care ne punem pro­blema «E bine, e rău?». Ne tot gândim. E foame, vezi un porc pe drum. «Cine-l taie?». «Eu nu, eu am frică de sânge...». Ei l-au mân­cat demult. Ei mănâncă pre­ventiv, înainte de a li se face foame, nu se ştie dacă a doua zi va mai fi ceva de mâncare. De aia au burţile mari. De ce fac atât de mulţi copii? Din simţ practic: când voi fi bătrân, voi avea zece nepoţi care să îngrijească de mine. Depind nu­mai de familie. În lumea noastră, dacă vrei să afli ceva despre o per­soană, cauţi cinci minute pe net şi ai aflat totul, unde a fost ieri, ce face azi, iar per­soana aceea a devenit vulnerabilă. Încearcă să afli ceva despre un ţigan. Nu găseşti nimic. Odată, o ţigancă s-a certat cu bărbatul şi a fugit de acasă, nu ştia nimeni unde. În două ore au găsit-o, fără poliţie, fără camere video etc. Dacă nu aş fi văzut astfel de situaţii, nu aş fi crezut cât de repede reacţionează în diferite situa­ţii, cât de inteligenţi sunt".
Maurizio are o relaţie specială cu familia Vetei Clopotar, o corturăreasă a cărei pasiune este lectura. Pentru italian, este un deliciu să o vadă pe Veta, fe­meie impunătoare, cum îşi studiază tăcută familia, în timp ce amestecă, cu o ţigară în colţul gurii, mân­carea dintr-o oală uriaşă şi, deodată, dă un ordin scurt, pe care îl ascultă cu toţii. Veta l-a lăsat pe Mau­rizio să-i citească scrisorile trimise bărbatului ei, în timp ce se afla la închisoare, şi chiar şi-a trimis ne­poţii să stea câteva zile la casa sa, din Sibiu, gest de maximă încredere, într-o familie de ţigani. Acum Nina, cea mai mică nepoată, are şi ea un copil de o lună, la nici 14 ani. "Ei nu au adolescenţă, o perioa­dă atât de plină de e­mo­ţii. Trec direct de la copilărie la matu­ri­tate. Nina, pe care o ştiu de mică, e acum o doamnă, mamă. Încă se mai joacă cu pă­pu­şile, dar are grijă de un băieţel de trei-pa­tru kilograme, perfect sănătos. Nina a mers la maternitate la şapte şi la opt a născut deja, fără dureri, fără să plângă. Mama Ninei are şapte copii la trei­zeci de ani. Pe Nina a născut-o în autobuz, n-a mai apucat să ajun­gă la maternitate. După un sfert de oră, stătea li­niştită şi fuma o ţigară. Ca şi cum ai pocni din de­gete".
"Motanului meu nu-i place fumul de ţigară", scrie în ita­liană pe uşa bucă­tă­riei. Sus, pe acoperişul casei, ca un steag, se află un motan negru din fier, lucrat chiar de Maurizio. Dar seara, un motan negru viu şi adevărat se ma­teria­lizează şi păşeşte pe ţigle, întorcându-se aca­să. Dacă Maurizio îl vede, strigă "Uite-l pe Negru! A venit Ne­gru!" Şi cei doi fox­te­rieri, mamă şi fiică, se urcă în goană pe acoperiş. Negru se opreşte plictisit, a mai văzut asta de multe ori, în timp ce iureşul trece pe lângă el şi câinii alear­gă euforici, cu limbile scoase, pe acoperişul casei. De jos, un căprior îi priveşte mirat, apoi începe să scoată câteva chiţăieli agitate. Maurizio apare cu biberonul cu lapte, şi nu-i ia mai mult de treizeci de secunde micii sălbăticiuni ca să-l dea gata.Maurizio l-a găsit la o familie de ţigani, unde nu crede că ar mai fi re­zistat câteva zile, şi i-a convins să i-l dea lui. "Acum, pot fi şi eu mândru", spune Maurizio. "Casă ca asta poţi şi tu cumpăra, maşină, la fel, dar eu am un că­prior care mă aşteaptă să vin acasă şi să-i dau lapte, iar câinii mei sunt bucuroşi că familia s-a mărit. Ce-mi mai lipseşte ca să fiu fericit?".
Ceasul din bucătărie este potrivit pe ora Italiei, radioul merge numai pe posturi italieneşti, însă inima lui Maurizio este setată pe emoţiile din România. "Toate emoţiile astea mici, adunate, înseamnă o emoţie uriaşă, care mă face să simt că aici este locul meu, aici este acasă."

Fotografiile autorului